#e glumă <3< /div> Explore tagged Tumblr posts

[calandrinon]

cred că e doar pentru a enerva străinii care vor să învețe limba voastră:)

dar dacă rezistam, avem voie să enervam românii

is this anything

[ioanamihalcea]

20 de momente care m-au impresionat la învestirea lui Joe Biden

Ieri, 20 ianuarie 2021, Joe Biden a fost învestit al 46-lea președinte al SUA.

Au fost multe momente emoționante, amuzante, interesante, speciale de-a lungul zilei. Am ales câteva dintre cele care m-au impresionat cel mai mult.

1. Un bărbat în uniformă a îngenuncheat la mormântul lui Beau Biden din Delaware, în timp ce tatăl său depunea jurământul la Washington DC.

Jurnalista Patricia Talorico l-a fotografiat absolut întâmplător, pentru că a simțit nevoia să meargă să spună o rugăciune în memoria lui Beau în acel moment. Nu l-a întrerupt pe bărbatul respectiv, doar l-a fotografiat de la distanță și a plecat. A scris un articol despre cum l-a cunoscut pe Beau Biden și de ce e acesta un moment special.

2. Nepoții familiei Biden au făcut senzație la Capitoliu. Codul vestimentar al evenimentului pare să fi fost „monocromatic”, iar majoritatea celor prezenți au primit memo-ul. Cei mari, 4 fete și un băiat, toți adolescenți, plus un bebeluș de 10 luni (Hunter Biden Sr. mai are o fetiță, care nu a fost prezentă), au fost remarcați prin vestimentație.

3. Bernie Sanders a venit la învestire, a păstrat distanța socială și a devenit rapid un meme, datorită mănușilor de lână și a atitudinii

4. Michelle Obama a impresionat prin prestanță, iar cei de la CNN au uitat că e și Barack cu ea, atât de marcați au fost, prezentându-l ca însoțitor al lui Michelle, glumă preluată ulterior de toată lumea:

5. Hillary Clinton a îmbrăcat un costum cu pantalon Ralph Lauren, alegând culoarea mov, o combinație de roșu (republicani) și albastru (democrați), simbolizând unitate, precum și culoarea sufragetelor. Cum a ajuns, a schimbat câteva vorbe cu fostul VP, Mike Pence, iar pe Twitter fanii s-au amuzat: „Few people enjoy a nice, juicy piece of gossip more than Hillary Clinton”. Apariția lui Hillary la ceremonie a stârnit amintiri triste despre alegerile pierdute în 2016, legat de care unii încă au traume, și regrete că ar fi putut învestită chiar ea, cu al doilea mandat.

6. Trei foști președinți americani, Bill Clinton, George W. Bush și Barack Obama, cu soțiile lor, au fost prezenți la cimitirul Arlington, acolo unde Biden și Harris au depus o coroană la Mormântul Soldatului Necunoscut. Foștii președinți, în relații excelente, au înregistrat și un mesaj pentru noul președinte, Joe Biden, și pentru națiune (VIDEO). Normalitate. 

Jake Tapper de la CNN a avut o replică amuzantă, semnalând că dacă fostul președinte american Jimmy Carter, 96 de ani, n-a putut veni din Georgia la Washington DC din cauza stării de sănătate și a faptului că nu e suficient de puternic fizic, mai ales în perioada pandemiei, în schimb Donald Trump, președintele înlocuit de Biden, n-a venit pentru că „nu e suficient de puternic emoțional”. A fost prima dată în 150 de ani când schimbul democratic de putere nu s-a făcut în persoană, așa cum cere tradiția.

7. Beau Biden al doilea, în vârstă de 10 luni, nepotul lui Joe Biden și fiul lui Hunter Sr., a urmărit momente ale spectacolului de după ceremonie în brațele bunicului său. O imagine unică a fost surprinsă de Evan Vucci/AP:

8. Poeta Amanda Gorman a recitat un poem scris de ea, simbolic și extrem de puternic (VIDEO). „După 4 ani în care artele au fost neglijate și abuzate sub Trump, să auzi o poezie, la un asemenea nivel, e minunat”. De acord.

9. Mi-a plăcut cum a fost îmbrăcată, coafată și machiată Lady Gaga, nu și interpretarea imnului. Știu că la americani se practică, dar nu sunt fanul transformării imnului într-un cântec pop (VIDEO).

10. Înainte de a ajunge la Washington pentru învestire, Biden a ținut un discurs în Delaware (VIDEO). A ales ca locație 'Major Joseph R. “Beau” Biden III National Guard/Reserve Center'. Și-a exprimat dragostea pentru Delaware și regretul că nu fiul său e cel care urmează să devină oficial președintele SUA. 

Beau Biden a murit la 46 de ani, iar tatăl său e al 46-lea președinte al SUA. O coincidență care n-a rămas neremarcată de Ashley Biden, fiica lui Joe, care a vorbit de curând despre cât de afectată e familia, la 4 ani după pierderea lui Beau, și despre semnul pe care l-au primit de la el într-o biserică din South Carolina. „Cântecul religios care-i amintește lui tata de Beau este 'He Will Raise You Up on Eagle's Wings'. Când am intrat în biserică, ne-am așezat în spate, pe ultimul rând, iar din boxe a început să se audă acest cântec. Ne-am uitat unul la altul și am început să plângem". Joe a câștigat ulterior alegerile primare din South Carolina și a fost astfel nominalizat drept candidatul democrat la alegeri.

Apropo, Ashley Biden, asistentă socială și activistă, a zis că nu va lucra alături de tatăl său la Casa Albă. Just saying.

11. Am remarcat constanta afecțiune dintre Joe și Jill Biden. Se vede că vine natural și că vârsta nu îi împiedică să o arate. Îmbrățișarea de pe treptele Casei Albe a fost firească și emoționantă în același timp.

12. Biden a coborât din mașină cu familia, înainte de a ajunge în curtea Casei Albe, și a parcurs o porțiune pe jos. El a fost strigat de un jurnalist pe care-l cunoștea și a alergat spre el pentru a-i strânge mâna (VIDEO). A fost întrebat ce simte în acest moment și a replicat: „Simt că mă duc acasă”.

13. Kamala Harris, prima femeie, femeie de culoare și asiatică într-o funcție atât de importantă, a depus jurământul într-un moment care va intra în istorie ca o premieră. „Be careful where you step, there's glass everywhere”, s-a comentat pe Twitter apropo de „glass ceiling”. Nu mi-a plăcut că judecătoarea Sonia Sotomayor i-a greșit numele, pronunțând eronat Kamala (VIDEO). Altfel, fiica ei vitregă, Ella, a făcut senzație prin outfitul Miu Miu ales și prin reacția la Mike Pence (VIDEO)

14. Am remarcat și salutul dintre Kamala Harris și Nancy Pelosi (VIDEO). Nancy e classy, sassy and bad ass all on her own (VIDEO).

15. A depus jurământul și primul senator millennial, Jon Ossoff, care în decembrie și-a făcut TikTok pentru a ajunge la cei mai tineri dintre votanți. A reușit. E smart și foarte relatable. La CNN s-a glumit după eveniment: a south asian, a black man and a jew walk into the White House... :D

16. Apropo de exigența familiilor asiatice în legătură cu educația și evoluția copiilor, am văzut un TikTok amuzant: „Imaginați-vă ce îi spun rudele din India Kamalei Harris. 'De ce vicepreședinte? De ce nu președinte??'” (VIDEO).

17. Amy Klobuchar a fost senzațională, a reușit să transmită prestanță, importanța evenimentului, dar și multă emoție (VIDEO).

18. Artificii!!! I fucking love fireworks!!! VIDEO

19. Joe Biden a luat deja primele decizii în calitate de președinte, pentru că multe sunt extrem de urgente. Am remarcat și tablourile puse deja în birou, cu toată familia. Și bustul lui Cesar Chavez.

20. Normalitatea de la toate nivelurile s-a resimțit inclusiv la prima conferința de presă a administrației Biden, susținută de secretarul de presă Jen Psaki. Detalii AICI!

[wildangel8]

Mesaje privat sau ask

Haideti cu intrebarile. Astept mesaje ^^

1.Cum i-ai spune undei persoane ceea ce simți ?

2.Cum descrii iubirea în 3 cuvinte?

3.Cum vezi viața?

4.Cât a durat cea mai lungă relație?

5.Cel mai nebun lucru pe care l-ai făcut…

6.Ce regreți?

7.Cum ai reacționa dacă ai afla că o persoană de acelați sex te place ?

8.Care e cel mai penibil moment?

9.Ce părere ai despre TUMBLR?

10.Ai iubit cu adevărat o persoană?

11.Ai înșelat?

12.Ai fost înșelat?

13.Când ai avut ultima relație?

14.Cum s-a terminat ultima relație?

15.Ai plâns vreodată din cauza (ex)persoanei iubite ?

16.Fumezi? De ce?

17.Te droghezi? De ce?

18.Coosumi alcool ? De ce?

19.Ce faci în timpul liber?

20.Hobby-ul tău?

21.Unde locuiești?

22.Câți ani ai?

23.Cel mai frumos moment din copilărie…?

24.Cel mai dureros moment din viață…?

25.Care sunt cele 5 lucruri pe care le-ai face înainte să mori?

26.La ce mă gândesc în timpul zilei ?

27.Cum a fost primul meu sărut?

28.Persoana pe care o iubesc cel mai mult…

29.De câte ori am fost îndrăgostit?

30.De câte ori am înșelat…?

31.Ai fost vreodată cu cineva doar pentru profit?

32.Ce părere ai despre relațiile la distanță?

33.Te-ai sărutat cu o persoană de același sex?

34.Sex sau dragoste?

35.Ce-ți place la o persoană?

36.Ce urăști la o persoană?

37.Data nașterii..

38.Ai animale de companie?

39.Ce te enervează la maxim?

40.Ce sport practici?

41.Mama sau tata?

42.Ai bunici? Îi iubești?

43.Mâncarea preferată?

44.Ce muzică asculți?

45.Care e artistul/artista tau/ta preferat/ă ?

46.Ești influențat de ceilalți când vine vorba de luatul unei decizii?

47.Cât de greu iei o decizie?

48.Ce vrei să fie primul tău copil?

49.Țara preferată…

50.Cum descrii o zi perfectă?

51.Cine a fost prima persoană pe care ai văzut-o azi?

52.Numele celui mai bun prieten este…

53.Cum arată pentru tine o persoană perfectă ?

54.Ce compliment ți se potrivește cel mai bine?

55.Ai vreun talent?

56.Filmul preferat?

57.Ce gen de film vizionezi cel mai des?

58.Ce faci când ești supărat?

59.Cu cine te distrezi cel mai des?

60.Care a fost ultima carte citită?

61.Motto-ul tău în viață…

62.Topul celor 5 melodii ascultate de tine.

63.Dacă ai alege o altă țară în care să locuiești, care ar fi aia?

64.Care dintre prietenii tai are cea mai mare influență asupra ta?

65.Când ai luat bătaie ultima dată? Din ce cauză? De la cine?

66.Cel mai nerușinat lucru făcut de tine?

67.Cel mai nebun lucru spus cuiva?

68.Ai făcut o persoană să plângă doar dintr-o glumă?

69.Părinții tăi sunt divorțați?

70.Ce ai face dacă ai afla că părinții tăi vor să divorțeze?

71.Ce ai face dacă părinții tăi vor să adopte un copil?

72.Ce te sperie cel mai mult?

73.Numește 3 lucruri pe care le-ai spus cel mai des când erai mic

74.Îți mai aduci aminte clasa 1 ? Cum a fost?

75.Care sunt persoanele la care ții cel mai mult?

76.3 dorințe…

77.Culoarea preferată?

78.Ce iubești cel mai mult la animalul tău de companie?

79.Ce te enervează cel mai mult la animalul tău de companie?

80.Ai lovit vreodată un copil?

81.Ai lovit vreodată pe ex ?

82.Care e cel mai frumos lucru spus unei persoane?

83.Care e cel mai ciudat lucru făcut de tine?

84.Un moment scârbos…

85.Te îndrăgostești repede ?

86.Partea cea mai frumoasă din săptămână?

87.Care e de obicei ora ta de culcare?

88.Care culoare de ochi ți se pare cea mai interesantă ?

89.Băutura ta preferată este….

90.Ce animal/insectă urăști?

91.Fete cu păr lung sau scurt?

92.Orașul tău natal..

93.Preferi o relație bazată pe iubire sau pe sex?

94.Te-ai fotografiat vreodată gol?

95.Cea mai folosită minciună de tine.

96.Care e partea preferată a corpului tău?

97.Partea preferată a undei persoane de sex opus…?

98.Ce consideri că e nevoie într-o relație?

[neurodesign-blog1]

O săptămană printre măslini

După o călătorie cu avionul destul de anevoioasă mai mult datorită orarului criminal si nației pestrițe cu care ești nevoit să călătorești, ajung la Roma. După ce aștept peste o ora, căci era prea devreme pentru autobuze să vină să ridice ciudații care se scoală la ora 3 noaptea pentru un zbor de mai puțin de două ore, și după ce-mi pierd iremediabil sticla de apa cumpărată cu 2euro de la cafeneaua -abia dezmeticită si ea, ...apare autobuzul pentru oraș.

Ajung la Termini. Repede repede un capucino cu un “Cornetto alla crema”! E atât de bun încât perspectiva asupra zilei care începe se schimbă rapid! ITALIA. Dau o tură prin preajmă. Observ că locul cool unde mi-am băut capucino-ul, face parte dintr-o chestie mai mare, cu mai multe spații de servire, în genul Eataly. ... Se chemă „Il mercato”. Pe lângă cei care pregătesc sandwich-uri cu diverse brânzeturi, observ o mică brutărie care servește Porchetta, așadar comand repede o foccacia cu porchetta ca să mă tina tot drumul. E bună și are cantitatea așteptată de finocchio și usturoi. (sunt neiertător în aceasta privință, si i-as elimina din servicii pe cei care fac sau vând acea ruladă de porc fără gust si pe care o numesc Porchetta.) Călătoria cu trenul e destul de scurtă pentru că-mi fac de lucru cu email-uri, citesc și ascult radioul în caști. Ajung în gară unde mă aștepta Mino. După câteva schimburi de complimente și mulțumiri, luăm mașina. Prima data mergem să ne cumpăram niște mănuși, apoi deoarece era momentul, ne oprim la o sopresatta si finochiona. Ca sa alunece, “-Un Chinotto cu portocala pentru mine și o bere Moretti roșie pentru Mino, prego”. Ne facem curaj și plecăm pâna la hotel să mă schimb și ... la treabă.

În grădină totul e amorțit, si lumina, puțin gălbuie, si temperatura, dar parca și toamna cu totul. Fac cunoștință cu ceilalți pieptănători de măslini. Sunt rude și vecini de ai lui Mino... vreo 4, 5 nu știu exact și le uit numele aproape instant. Așa sunt eu. Rețin figurile însa numele se lipesc foarte greu. Mai puțin unul, pe Cezare (probabil datorită istoriei)! Are ochelari de „geek” și începem repede o conversație despre o pasiune comună. Mountain Bike-ul. Restul zilei din care nu mai rămăsese foarte mult, se consumă repede și plec la hotel să mă pregătesc pentru cina oferita în “cinstea mea” de Nicoleta, deși știu clar, ca defapt e în cinstea Alexandrei. Ea fiind persoana care cu câteva luni înainte a intrat în gratiile Nicoletei, care acum are bunăvoința și generozitatea de a ma invita, împreuna cu Gigi, Mino, Donatella și alți încă 4 prieteni la o cina de toamna în bucătăria splendidei ei case.

Ajungem pe rând și ca de obicei ne îmbrățișăm cu toții, apoi în jurul unor platouașe cu gustări și cu paharele de șampanie în mana ne facem “update-urile”. Atmosfera joviala ne pregătește pentru deplasarea în bucătărie! Am mai fost la cina la Nicoleta dar am mâncat în salon. Trebuie să spun că aranjamentul din bucătărie e mult mai cordial si mai cald... O masa aranjata splendid în perfectă armonie cu restul bucătărie la limita rusticului cu modernul! Sunt așezat fără niciun merit în capul mesei și mă conformez ca să nu creez valuri... Nicoleta însăși ne servește cu “Tortellini al brodo”, niște minuscule opere de artă umplute cu carne de vita absolut delicioase îmbătate în sucul propriu, adică supa în care a fiert pentru multe ore, carnea din umplutură. Mă gândesc repede la discursul lui Massimo Bottura vis-a-vis de tortellini și cantitatea lor. Ar fi un omagiu dacă am fi mincat doar 8, dar cind primesti peste 40, te simți în vârful barocului culinar al pastelor făcute în casă! Asa cred ca ne-a făcut să ne simtim Nicoleta în acea seară, 12 regi ai tortellinilor în supa. 12 apostoli ai barocului pastelor. A urmat apoi unul din acele feluri de mâncare pe care mulți gurmanzi ai “confort food-ului” l-ar alege ca ultima masă înainte de sfârșitul lumii: Bollito Toscano cu sos verde „cime di rappa”, cartofi la cuptor și maioneză “marca Alby” (care are o culoare incredibilă, un galben verzui electric, precum al mingilor de tenis de câmp, datorită uleiului nou de măsline). Primim pe rând un asortiment de cărnuri fierte lent într-o supă îmbogățită cu legume, dafin și piper: puțina limbă, puțin cotlet, puțină ceafă... Toate se topesc împreună cu sosurile și cartofii cu rozmarin într-un “lied” al toamnei dulci, în care doar culoarea frunzelor trădează vara îndărătnică. Împletite cu discuți în grupuri a câte 3, o sorbitură de vin roșu, apoi râsetele la o glumă spusă în gura mare, bucatele și timpul se scurg fiecare la locul lor eliberând masa pentru desertul pe care l-a pregătit Gigi. “Dolce di Pane”! Un fel de budincă aromatizată cu un sirop particular și fructe confiate. Aflu de la însuși Gigi că are și Courvoisier. Bineînțeles că nu se termină aici... Apare și înghețata (fistic, ciocolată neagră, alune, vanilie) dar și cafeaua. Tipică pentru o cină târzie, doar în Italia. Ne mutăm iarăși în living pe canapele pentru un digestiv și încet, încet în depănările diferitelor povești ale fiecăruia, lumea se pregătește de plecare și cu îmbrățișări și mulțumiri repetate, ne retragem fiecare acasă spre propriul pat pentru a ne încarcă bateriile telefoanelor și pe cele proprii.

Duminica trece repede cu o tura la „Il Tripaio” pentru un sandwich cu „Lampredotto” (care, se merita precizat, este o partea mai musculoasa din stomacul vitei, fiartă într-o supă cu legume si plante aromate), apoi pe o vreme mohorâta, mergem să ne reparam la niște băi Romane... defapt chiar Etrusce. Ne bălăcim și ne relaxăm până seara, apoi ne întoarcem în oraș unde ne întâlnim cu gașca de prieteni și mergem la L'Argania, trattoria lui „Il Toppo”, personaj pe care l-am cunoscut cu ani în urmă când am început să vin pe aici. De câțiva ani, fiul lui are grijă de loc, căci „bătrânul” s-a retras și privește totul de acolo de sus... Era mare figura, și de fiecare dată se povestește la masă despre el! În special Mario -”Il Geometra”, are povești interminabile cu el. Era un Personaj, iar locul are încă amprenta lui! Se mănâncă întotdeauna bine. Cârnați adevărați, Coniglio in porchetta, Bacala e cecci, ouă cu trufe, porcini, Fegatelli, ce mai, tot tacâmul! Vinul roșu curge, la fel și voia bună, împletită cu povești despre ce am mai făcut fiecare. Ne despărțim în fata restaurantului (după ce unii au fumat) într-o ploaie aproape „de vară”, și fugim satisfăcuți spre casele noastre pentru a începe o nouă săptămână.

Mă trezesc cu o oarecare ușurința și mâncărimi pe spinare, asemeni unui puști care pleacă prima dată în excursie cu clasa. Reușesc sa iau micul dejun în grabă și mă întâlnesc cu Mino care mă aștepta precis ca un elvețian în lobby. Plecăm la treabă. După o mică introspecție a copacilor din grădină, Mino decide pe care măslin să ”sărim” cu plasa și pieptenul. Înainte de toate, trebuie să aranjăm plasa împletită sub fiecare măslin, apoi cu multă hotărâre și determinare ne apucăm de tras măslinele de pe crengi cu ajutorul unei mini-greble galbene. Observ că nici forma, nici culoarea nu sunt întâmplatoare. Se vede că în decursul multor ani și prin folosirea îndelungată, aceasta s-a perfecționat si a ajuns să aibă forma și culoarea perfectă! Galbenul se citește foarte ușor printre frunzele verzi și măslinele negre. Începem o mica discuție despre “potatura” măslinilor, adică despre tunsoarea lor. În scurt timp și datorită practicii ,înțeleg despre ce-mi vorbește. Măslinii trebuie tunși în așa fel încât să-și dezvolte crengile și rodul pe exteriorul ramurilor dar nu pe înălțime. Deși avem și folosim scara, mi se explică că ideal ar fi să culegi toți măslinii din picioare, fără să fi nevoit a te cocoța în vârful unei scări. Aflu diferite detalii importante. “Deși sunt mai rezistenți decât nucii, când rezemi scara de copac, aceasta trebuie să fie întotdeauna sprijinită pe ambele capete ca să fie cât mai stabilă”. Principala teama este vremea despre care toate previziunile ne dau vesti teribile! Orice ar fi, trebuie să lucram cât mai mult în aceste zile, deoarece avem doar patru la dispoziție. Abia acum realizez că vineri va fi sărbătoare, deci nu se va lucra, asa că trebuie să tragem tare cu culesul până atunci, printre norii negri care ne amenința neîncetat.

După câteva povești despre măslini politică și vecini, o ploaie (e adevărat, anunțata) ne obligă să mergem în căutarea unei gustări. Gustare care se transformă într-o mică excursie pe străduțele satelor din jur, până la o așa zisa “Panificeria” pentru un sandwich. E un loc minuscul, într-o vale umbrită înmuiata de ploaia mocăneasca, dacă se poate spune așa în Toscana... E o casă veche și locul e înțesat de “prosciutti” atârnați pe galantarul din spatele tejghelei. Alături, pe niște rafturi, o selecție de pâini toscane nesărate, crescute cu maia tronează deasupra selecției de salamuri tradiționale. La coada, deja sunt doua, trei persoane cărora li se pregătesc sandwich-uri. În așteptarea unei decizii, intră o italiancă mignonă brunetă și foarte activă, care ne anunță că și Trattoria din spatele casei e deschisă! Ce să mai! ...Oricum plouă, asa că hotăram să facem un upgrade de la sandwich-uri la un prânz „cum trebuie”. La o singură masă, cineva făcea plecăciuni înarmat cu furculița în fața unui platou cu „paste fate in casa al ragu”. Deja se preconizează ceva bun tare! Ca printr-o minune și eu și Mino comandăm același lucru, destăinuindu-ne afecțiunile similare fată de “Picci ala Nana” dar nu înainte de a servi câte un „platouaș” cu minunățiile de le-am văzut afișate în bodega din față pentru sandwich-uri. Totul e minunat. Prosciutto Casentino e de neegalat, la fel și Finochiona! Pastele sunt delicioase, îmbibate într-un sos cu carne de rață și cu ficăței, tipic acestei zone. Încheiem cu „Zuppa inglese”, făcuta pe loc, puțin călduța, delicioasă, turnată peste un pișcot siropat cu Alchermes (un lichior roșu electric, specific zonei și el). Treaba e clară. Mino pare că a făcut o înțelegere cu gestionarul ploii, căci după ce fumează o țigară, stropii se opresc și o luăm spre grădina nostră de măslini. Aceasta e pe un mic deal, lângă casa lui, și de aici se vede toată valea dinspre Arezzo. Aceasta e Toscana cu chiparosii ei Leonardieni... Dupa scurta ploaie care ne-a îngăduit să ne îmbrățișam prânzul, vântului calda uscat frunzele dar și măslinele rămase pe plasa de sub arbori. Restul zilei evident că ține cu noi și ne lasă să lucrăm cu mult spor. Finalul zilei de lucru e apoteotic, deoarece avem un măslin super plin, din care adunăm o cantitate uriașă! Satisfacția e pe măsură. Măslinele sunt grupate pe crengi ca strugurii. Pe la ora 05:00, ziua începe să se amestece cu pâcla gri-albăstruie a norilor închiși. Gata! Hotărâm că ne trebuie un aperitiv! Doar aici și în Spania oamenii au astfel de preocupări în mijlocul săptămânii. De aceea sunt și cei mai frumoși de pe pământ! Dăm o fugă la o bere roșie Moretti si un Crodino cu portocală. E timpul să hotăram unde mâncam. De obicei asta se întâmpla în prima parte a zilei, însa noi am fost prea ocupați azi... Descoperim încă o data că e luni și prin urmare, majoritatea restaurantelor sunt închise. După o serie de telefoane cu final eșuat și o căutare pe Google, îmi rezultă că ar fi deschis „Il Cantuccio”. Incredibil! E restaurantul meu și al Alexandrei favorit. Rezerv repede o masa.

După o fugă la hotel unde mă primenesc, ajungem la cină! Atmosfera din subsolul unde e restaurantul e caldă, de toamnă. Miroase divin și a vin. Alegem o masă mică în mijlocul localului. Iau inițiativa și o abordez repede pe „Signora:-Aveți Porcini? -Tocmai s-au terminat dar așteptam din clipă în clipă să ajungă unii noi!” Super! Comandăm de băut, și... pana sa ne hotărâm ce luăm de mâncare, ajunge și știrea. „-Au sosit Porcini!” Pare totul „aranjat”, și cu multă mulțumire comandăm Crostini con salsicia cruda, L'isalata di carcioffi crudi con parmigiano, apoi Ribolitta, Zupa di cecci al rosmarino si Porcini trifolatti. D e v i s! Trebuie să spun că hribii la tigaie gătiți ca aici, ne exista nicăieri pe planeta. I-am mâncat în o sută de locuri, i-am și gătit dar niciodată nu ies cum ies la „Il Cantuccio”. Apoi feliile de pâine toscana cu umplutura de cârnat proaspăt, sint o bombă de încântare, pentru că toată bogăția cărnii sărate cu usturoi și vin roșu se întâlnește cu dulceața pâinii nesărate tipice zonei și prin acel contrast-chemare dau naștere unui gust perfect echilibrat, al fermei sănătoase din inima Italiei. Aș putea vorbi mult despre astfel de subiecte dar mă opresc...

Marți dimineața, încerc o alergare. Nu-mi prea ies decât vreo 3-4 km... Ma întâlnesc cu Mino după un duș și o cafea și urcăm pe deal printre măslini. Ne organizăm cu sculele, pieptenul, plasa, cleștii de tuns buruieni și crengi... Luăm totul și ne pregătim de o zi plină. Norii par mai îngăduitori azi. Mino îl cheamă prin telefon și pe Cesare, vecinul lui geek, MTB-istul. Între timp sunt copleșit de mesaje cu invitații la cina pentru miercuri seara, de la aproape toți prietenii noștri. Mi-e imposibil să ajung la toți și trebuie să-i refuz frumos... Nu prea știu cum... asa că pană la urmă, o las mai pe seară că aveam multă treabă și ploaia stătea după noi! Sunt într-adevăr copleșit de amabilitatea lor. Lucrăm cu plăcere cam încă 3-4 ore pană se aud iarăși clopotele bisericii de peste drum. Ele bat în fiecare zi, însă am fost neatent la acest detaliu pană acum. Cu siguranța e nevoie de ceva timp să te depresurizezi dintr-un univers infectat cu zgomotele urbane și graba aceea care „duce nicăieri” specifica Bucureștiului. Îmi dau brusc seama că trăiesc iarăși într-o lume normala. Aceea din care natura face parte „pe bune” din clipele unei zile, cum e și normal. E ca în copilărie.

Aflăm din sunetul clopotelor că e ora prânzului, ne despărțim de Cezare pentru că el merge să mănânce acasă cu soția, însa noi plecăm la „Pan Arte” pentru un paninno. Când ajungem acolo, platoul cu paste din vitrina imi face cu ochiul și comand o porție de „Tortellini con mortadela” în timp de prietenul meu Mino ia niște pește marinat... Concludem cu o cafea tipica și înainte să ne întoarcem în câmp dăm o tură până la moara de ulei (Franatoio Donati) să vedem cum stau lucrurile, și bănuiesc, ca să-mi prezinte Mino, procesul de producție al uleiului. Sunt 2 linii de producție a uleiului presat la rece. Una e cea tradiționala cu 3 pietre de moară care macină măslinele, apoi acel amestec se așează pe niște discuri dintr-un material împletit (care odinioară bănuiesc că era din nuiele), și care se așează una peste alta ca un tort, apoi se presează la niște prese hidraulice. A doua linie, este mai modernă și e complet computerizată. Totul se întâmpla în interiorul unei mașinării. Noi vom face uleiul în cea din urma. Mirosul e extraordinar! Miroase a... ghiciți! Măsline proaspete!

La drumul de întoarcere vad un loc splendid, ca o abație! Îl întreb pe Mino dacă ne putem opri 5 minute. „-Sigur!” Ca la fiecare subiect legat de istorie, Mino începe să-mi povestească... ca o adevărata Enciclopedie. ¨-E o abație „quattrocentesca” care are cele mai frumoase coloane din epoca târzie pre renascentista”, apoi îmi povestește despre San Bernardino care a încercat în 1425 apoi în 1428 a și reușit să-i convingă pe aretini să umple cu pietre fântâna pe locul căreia a fost construita biserica, etc. Îmi povestește despre cum se jucau aici în curtea ei când erau copii, protejați de zidurile înalte... Apoi în mașină, continuăm discuția despre ceramică și Vasele Coraline faimoase în toată lumea iar într-un final reintrăm printre măslini unde continuăm culesul până pe înserat. Discuțiile cu Mino în jurul temei măslinilor; cum trebuie tunși, de ce nu le trebuie prea mult îngrășământ, care sunt rasele rezistente de măslini dezvoltate recent de cercetători, fac ca timpul să treacă mult mai repede decât mă așteptam. La un moment dat se aude un elicopter. „-E domnul Bertelli, se întoarce acasă. Stă aici peste deal. Zboară în fiecare zi la treabă la Milano și înapoi”. Domnul Bertelli e soțul Miucciei Prada și președintele consorțiului. A copilărit împreuna cu Mino, după cum aveam să aflu mai târziu.

Rutina cu aperitivul și pregătirea de cină se repetă și pe la ora 08:00 seara ne dăm întâlnire în fața hotelului de unde plecăm cu mașina spre San Sepolcro, special pentru un restaurant unde o să mâncam trufe albe -e timpul lor! Drumul durează circa 30 de minute și în mare parte l-am făcut pe bicicletă, asa ca ma simt puțin mândru în sinea mea, dar nu fac caz... Mino e un vechi client al locului, deoarece cu ani în urmă avea birourile la doi pași de acesta, așa că suntem întâmpinați cu multă căldură și cordialitate. Mi-am adus repede aminte de cafeneaua noastră din Via Vigevano, unde locuiam la Milano, și în care, după o pauză de vreo 4-5 ani când am intrat revizitând strada noastră, tot personalul m-a salutat pe nume, și m-a întrebat de fiul nostru de parca nu ne văzuserăm de 2 zile. Doar pentru ca îmi beam capuccino și-mi cumpăram țigările de le ei. Cam asa sunt și oamenii aceștia. Am comandat iarăși toate bunătățile. Începând cu Tagliatelle cu trufe albe, (pe care ni le-a preparat un domn în fața noastră cu o prețiozitate, un respect și o precizie de farmacist elvețian), Porcini (sau Hribi) prăjiți în ulei, și apoi un „Tris” de fripturi diferite, cu anghinare și alte legume la grătar. Am mai încercat încă o „Zuppa inglese” ca să înțeleg mai bine cum e cu acest Alchermes. La întoarcerea spre oraș, pe bancheta din dreapta, mă gândeam cu fruntea lipită de fereastra mașinii asemeni unui copil că adun măsline într-o lume în care clopotele bisericii și elicopterul lui Bertelli punctează momentele cheie ale unei zile de muncă. Pauza de masă și finalul ei... Ajuns la hotel, mă gândeam că poate și domnul Bertelli însuși și-ar fi dorit, să adune măsline într-o lume similară, apoi am adormit profund cu acel gând pe buze...

Miercuri am reușit să prind la micul dejun un Croissant cu cremă. Sunt primele care dispar! Mino mă astepta deja pe o sofa în lobby cu câteva ziare. Precis la ora 8, cum convenisem cu o seara înainte. În mașina, în drum spre grădina cu măslini începem o discuție despre politicieni și despre cât de nepregătiți sunt! „Accesul la „social media” până la urmă a schimbat și modul, dar mai ales felul oamenilor care ajung în astfel de poziții. Asta e clar!”

A! Am uitat sa spun! Cu o zi înainte, Alexandra, soția mea, a insistat să o sun totuși și pe prietena noastră Iole și să-i spun că sunt la Arezzo, „căci dacă afla din alte surse se va supăra”... Asa că am sunat-o, dar n-a ieșit cu mult mai bine! A început repede să strige la telefon că ea e ultima fraieră din sat, cum de ea e singura care nu știa că vin, de ce nu i-am zis că vin, ca să stau la ea, etc.! În 5 minute mi-a făcut capul bostan! Pană la urmă cred, dar nu sunt sigur, că am convins-o că nu venisem în vacantă, ci la treabă și în acest fel am mai îmbunat-o. Pe drum, Mino i-mi spune cu mare bucurie că în fârșit a reușit să găsească încă doua persoane care să ne ajute! „-Se pricep! Sunt albanezi, asa că știu cum e cu măslinii!” Ajungem la treaba noastră. Ne reluăm mini greblele galbene și reîntregim echipa formată din cei 2 albanezi și Cesare, care erau deja puși pe treabă în livadă. După ce ne prezentăm, observ că albanezii au o altă tehnică. Nu pun plasa doar pentru un singur măslin. O întind pentru doi, în asa fel încât productivitatea crește prin eliminare unor timpi morți prin strângerea și întinderea plasei de 2 ori. Suntem 5 persoane așa că recoltatul bubuie. În sfârșit vremea e ceva mai frumoasă. Nu mai suntem amenințați de ploaie. Zilele acestea, pe toată coasta de vest, în Liguria și La Spezia, furtunile au făcut prăpăd! Zeci de porturi avariate, sute de iahturi distruse, o situație cu adevărat grava. Sună telefonul. Răspund. „-Unde sunteți?” Era Iole, care, după ce-i explic exact locația, apare în peisaj cu o mașinuța roșie! Coboara cu un cos plin de sandwich-uri cu „Arista” pentru noi. Iole e un om deosebit! S-a gândit că nu am cum să ajung la ea la cină, așa că a venit ea în întâmpinare și ne-a adus prânzul în livadă! În timp ce-mi povestește cum a făcut Arista (cotlet fara os) în untură de porc că să nu se usuce, deschid sticla de vin pe care a adus-o: un Pegaso di Bolgheri 2016. Ne așezam pe câteva lăzi cu măsline, îi invitam și pe colegii noștri albanezi la un sandwich și un pahar de vin. Scena e superba! Pare varianta contemporană a tabloului „Dejun pe iarba” a lui Monet. Iole (precum Olempia) tolănita sub un măslin =dar îmbrăcată=, dedicată ca întotdeauna țigărilor ei, eu și Mino în jurul platoului cu sandwich-uri așezați pe lăzile pline cu rod. Întregul tablou prinde cu ajutorul sonorului o puternică tentă postmodernă deoarece Iole începe să ne povestească pățaniile ei cu acțiunile de la bursă. Scopul lui Iole a fost atins! Ne-a făcut fericiți! Timpul rămas după ce pleacă cu mașinuța ei roșie și pană la aterizarea domului Bertelli nu e mult, așa că tragem tare să adunăm cât mai multe măsline! Aportul celor două ajutoare specializate din Albania e vizibil și reușim să adunăm o cantitate record pentru această zi. Aproape 12 lăzi, anevoios datorită accesului greoi de pe scări, măslinii fiind prea înalți în acest an. Mino e hotărât! La primăvara o să le tragă o tunsoare ca lumea. Încărcam totul în mini tractor și mândri că am făcut treabă bună urcăm la pas cu el până sus în grădină de unde împreună cu celelalte lăzi, le vom urca în mașina cu care mergem la moară, la presat! Totul parcă se întâmplă prea repede și ușor iar ca să punem o piedică în calea uitării, Cezare ne invită înainte de toate, să bem o bere la el. Mergem cu mare drag. În timp ce ne hidratam cu niște weissbier, ne planificăm miscările, deoarece va trebui să facem două transporturi! Hotărâm ca vom merge toți trei cu două mașini, descărcăm primele lăzi, eu voi aștepta acolo lângă ele, în timp ce ei se vor întoarce pentru restul. Zis și făcut!

Ajunși la „Frantoio Donati” rezemăm prima încărcătura cu lăzi de un perete și rupem bilet de ordine „ca la clinică”! Spre deosebire de prima dată când am venit aici, acum e mult mai liber. Înțeleg că datorită vremii dar și deoarece vineri (adică mâine) e sărbătoare. Așadar printr-un concurs de împrejurări „stăm foarte bine”. Era aproximativ ora 17.30. Avem vreo încă 6 mașini în fața noastră care trebuie să descarce. Înainte să plece cu Mino pentru a încărca al doilea transport, Cezare îmi spune să țin ochii pe măsline! CLAR!!! Rămân paznic, atent la numerele afișate cu roșu pe panoul de deasupra cuvei în care, pe rând, fiecare familie sau ferma descarcă rodul multor ore de cules. De obicei au între 400 si 600 de kilograme de măsline. După ochi, nici noi nu stam rău. Dacă o să avem 350-400kg ar fi foarte bine, mă gândesc. În seara aceasta o să dau curs invitației lui Mario și a Patriciei la cină. Au fost primii care m-au invitat și le-am promis că merg încă de luni. După vreo ora, apare și Mino cu Davide dar și cu Adriano, ginerele lui. La țanc! Mai e o mașină care descarcă apoi e rândul nostru. Trebuie să spun că vărsatul lăzilor cu măsline în cuva-cântar e cea mai ușoară muncă din lume în acest moment. „Rapidissimi”, golim 29 de lăzi! Dau fuga repede în încăperea de dinăuntru ca să văd cântarul și să fac o poză. 572Kg! Așa da! Ma întorc la Mino! E vădit mulțumit! Zarurile au fost aruncate! Cam asta e! Mulțumiți ne strângem mâinile. Davide se oferă să mă arunce repede la hotel ca să mă pregătesc de cină. Ajungem destul de repede, povestind despre automobile.

În fata hotelului realizez că trebuie să iau o sticla de vin. Din fericire magazinul de vis-a-vis e încă deschis. Impresionat de vinul lui Iole, merg tot spre un Bolgheri. Pentru flori nu mai am timp. E deja ora 08:00 și magazinele s-au închis. După un duș rapid, mă îmbrac și cu planul de dinainte gândit, cer una dintre bicicletele de la hotel pentru clienți. Cobor cu un angajat la subsol și după o scurtă verificare observ că bicicleta oferită mie nu are aer. Facem rost de pompă si umflu rotile. Plec încovoiat pe o bicicletă mult prea mică pentru mine, dar e OK. E noapte. Noroc că am lumini! După o plimbărica de 10-15 minute ajung la Mario care ma întâmpină ca să punem bicicleta la loc sigur în scara blocului. Urcăm cu un lift îngust și modern. La intrare mă îmbrățișează Patrizia și Laura cu prietenul ei. Casa lor e foarte intimă! E caldă, e practic o mansardă foarte chic, asemănătoare cu cele întâlnite la Milano, sau la New York. După o tura ghidata, ne adunăm în jurul mesei frumos ornamentate. Toată cromatica atmosferei din leaving e în jurul unui gri și verde închis de China, lemnul roșiatic și arama, probabil de la mobilier. Nu știu exact dacă e reală, însă asta e amintirea atmosferei în capul meu acum... Acum îmi dau seama că eram destul de excitat de întâmplările ultimelor ore și nu eram prea atent la toate detaliile. La masă ni se alătura fiul lor Lorenzo care, încă o dată, mă șochează ca și astă vară, cu cât de tare poate să semene cu Petru, fiul nostru. De la gesturi, felul în care râde șmecherește și inteligent, până la expresii și simțul umorului, totul e identic. Laura e la fel, parcă ieri ne-am fi văzut ultima dată! Facem glume, încercăm uleiul lor nou și Patricia, după ce ne „fura” din fata brânza și strugurii, ca sa nu ne umplem, începe să ne „lovească” de la bucătărie, mai întâi cu o supa groasă de ciuperci, simplă, toscană, dar extrem de aromată în sinceritatea ei de pădure. Apoi servim niște cârnați suculenți răsuciți într-o mică glazură de vin rosu cu ceapă caramelizată, lângă care, pentru că e toamnă, cartofi la cuptor cu rozmarin și un piure de „cime di rapa”, stropit cu putină lămâie și „Ulei Ignorant”(asa l-a denumit Mario). Da, e totul perfect, mulțumesc de întrebare... Povestim despre măslini și despre experiența lor de anul acesta la culesul lor. Reconfirm faptul că-mi pare rău că nu am ajuns să-i ajut și pe ei anul acesta, dar „Nu-i nimic, ne organizăm la anul.” Trecem rapid la deserturi unde talentul Patriziei e deja cunoscut, așadar, avem o tartă de mere, brownie, panforte, smochine confiate si torroncino. Între timp primesc un mesaj de la Mino, care mă anunță că au intrat măslinele noastre în producție și pe la 12 noaptea ar trebui să înceapă să curgă uleiul. Leonardo iese în oraș, noi mai rămânem la povești, apoi, bem o cafea și Mario propune să dăm o fugă la „Frantoio” să prindem „live” momentul în care începe să curgă uleiul. Propunerea lui pica mănușă, însa nu aș fi îndrăznit să o propun eu. După mii de pupături, ne despărțim de restul comesenilor și plecăm spre moară.

Ajungem cu 3-4 minute înainte să înceapă să curgă uleiul. Îi întâlnim pe Mino și Adriano în ușa morii, povestind probabil chestiuni de familie (așa mi-am imaginat). „Giusto in tempo ragazzi!” se aude vocea lui Mino. Intrăm, după ce-și arunca țigara și ...în sfârșit curge aurul verde! E un sos de măsline, nu pare ulei! E verde electric, probabil și de la reflexele inoxului pare întradevăr fluorescent! Facem glumițe între noi, cu o satisfacție copilăroasa. Îmi frec mâinile de mulțumire în gând! În realitate fac fotografii. Mino gustă uleiul direct de la sursă cu degetul mic. Îmi face scurt cu ochiul în semn că e bun! E o experiență minunată pe care vreau s-o repet! Începem să facem calcule despre procentul de ulei pe cantitatea de măsline. „E bine”, spune Mino.

Toată această poveste cu făcutul uleiului, nu e deloc rezonabila comercial, din multe motive. E nevoie de mult efort ca să tunzi copacii, apoi se găsește foarte greu forță de lucru pentru cules, așa încât la final efortul pe care-l depui pentru acele câteva kg de ulei e prea mare și nu se reflecta în cost nici pe departe, însa oamenii continua să-și facă uleiul ca să continue tradiția, și ăsta e un lucru fantastic! Mă gândesc însa că până la urmă, tradiția e adevărata valoare a unei nații. Până la final umplem aproape 2 butoaie de 50 de litri. Mă întorc cu Mario la ei acasă de unde îmi recuperez bicicleta, apoi plec spre hotel prin liniștea unui oraș liniștit îmbibat în culoarea portocalie a felinarelor stradale, mulțumit că ne-am încheiat treaba pentru care venisem.

Mă trezesc „pus pe fuga”. Trag de mine puțin și ies pregătit să alerg într-o ploaie mocăneasca cu accente torențiale o data la 10-15 minute. Nu e prea plăcut, ce să zic. Am studiat pe Google maps împrejurimile și am ales să alerg într-un parc din apropiere. Chiar în fața clădirii Carabinierilor. După ce prind vreo doua dusuri de ploaie de care vorbeam mai sus, mă fac ciuciulete dar reușesc să alerg vreo 9 km. Fac un duș și ma asez in fata unui mic dejun bogat. Îmi dau întâlnire pe la 11 cu Mino și plecăm linistiti spre un loc special ca să mâncam Bistecca alla Fiorentina, pe niște drumuri locale, discutand despre istorie. Îmi povestește despre zonă, despre cum au făcut colmatări și au colectat râurile din toată valea respectivă Romanii. Ne oprim la un dig să vedem. E impresionant. Ca de fiecare dată când ești lângă cineva special care îți explică, locurile se schimbă, prind altă formă, sensuri noi, pe care inițial nu le observai. Îmi arată și-mi povestește despre casele Leopoldine. Ne plimbăm pe străduțele înguste dintre sate încă puțin, apoi, intrăm pe autostradă o bucată mică pană la o ieșire spre Florența unde se afla restaurantul pentru care am venit!

Afacere de familie, „Osteria de Giusti” e plină ochi de cupluri și familii cu copii mici și mari, care râd, plâng, se joacă pe telefon sau aleargă printre mese. Noroc că am rezervat masă. Ne interesăm de bistecca, și băiatul vine cu bucata crudă ca să o vedem. E cum trebuie. Are vreo 5 centimetri grosime și hotăram că e suficientă pentru amândoi, apoi comandăm pastele: eu gnocchi cu ragu de rata, Mino papardelle al cinghiale. Apoi împreuna cu Bistecca, niște anghinare excelente înăbușite cu usturoi și roșii uscate. Carnea e moale și gustoasa. O primim tăiata feliuțe, cu un strop de ulei nou pe deasupra, și mult piper proaspăt măcinat. E clar, e festinul nostru. O super porție de mâncare după care, deși super mulțumit, cer și un „autograf” sub forma unui tiramisu. Și o cafea. Cu mulțumirea unui alt lucru bine făcut, ne întoarcem la mașină și plecăm agale spre Arezzo, făcând o oprire la Civitella della Chiana, povestind despre monumente și valorile lor lăsate în paragină într-o Italie care îmbătrânește și în care imigranții care iau locul populației au resurse financiare limitate. Ne întoarcem spre orașul strălucitor cufundat într-un amestec de întuneric și pâcla de toamnă. Ne mai oprim la o mică cafea, apoi mă lasă la hotel unde, după ce-mi rezolv niște cumpărături, adorm târziu, fără sa mai cinez.

Vineri dimineața mă scol greu, aproape că pierd micul dejun! Îmi strâng lucrurile, fac check out și ies în fața hotelului de unde mă recuperează iarăși Mino. Mergem la el în garaj să împachetăm niște ulei ca să-l trimit în țară. Rezolvăm cu ușurința chestiunile administrative și trimitem pachetul, după care, ne oprim la o cafea la „Le cattive abitudini”. Locul îmi trezește amintiri plăcute de astă vară când am venit la 4 dimineața cu prietenii după o petrecere să mâncam croissants proaspeți abia scoși din cuptor. După cafea, afară la o țigară, continuăm să povestim un subiect început cu o zi înainte, legat de modul în care enzimele transformă moleculele de gluten, intoleranta și cauzele ei, despre multinaționale, Institutul de panificație de la Torino, și altele. Plecăm până la urmă înapoi acasă la Mino să probăm uleiul.

Intre timp, de dimineață, a mai făcut niște mici achiziții pe care le întinde pe masă. Putin prosciuto casentino, putină finochiona, niște salam cu piper, un pecorino bun, măsline taggeasche și niște foccacia cu maia. Dar înainte să ne înfruptăm din toate, probăm uleiul. Turnându-l pe o bucată de foccacia, aproape ca într-o rugăciune îl întreb pe Mino cum i se pare ca a ieșit. Și ca într-o spovedanie, îmi spune că după părerea lui care are un „palat gustativ deosebit” uleiul de anul acesta are vreo două defecte! 1. Au fost cam multe frunze care au impregnat o aromă particulară care însă dispare după câteva zile, și ... 2. Îi cam lipsește un soi de măsline din blend-ul de 4 care ar face uleiul tipic de Val di Chiana atât de particular. Eu râd și mi se pare că sunt la mii de ani lumina în stare să percep aceste detalii. Mi se pare excelent, dar nu doar atât. Este excelent! ...Și oricum, de acum încolo, orice ulei de măsline o sa aibă pentru mine un alt gust, pentru că știu cum se face.

O imbrătisez pe Franca, soția lui, apoi plecăm spre gară „furând” dintr-un copac al grădinii lor, primul cachi "vanilat" copt de anul acesta. O ultimă cafea la barul gării, apoi în așteptarea trenului povestim despre al doilea război mondial când el avea 8 ani și despre cum arăta zona aceasta a orașului...

Ne luăm rămas bun și îi mulțumesc încă o dată pentru toate! A fost o săptămâna de neuitat! (de aceea o și scriu acum). Urc în tren și după puțini kilometri sunt nevoit sa mănânc fructul „furat” pentru că era pârguit și exploda de dulceață în mâna mea.

Florin Mureșan „O săptămâna printre măslini”, © noiembrie 2018

[saintelegembisericaluidumnezeu]

Dumnezeu promite să îi dea un fiu lui Avraam

1. Dumnezeu promite să îi dea un fiu lui Avraam

Geneza 17:15-17 De asemenea, Dumnezeu i-a zis lui Avraam: „În ce o privește pe Sarai, soția ta, să nu o mai chemi Sarai, căci de acum numele ei va fi Sara. Eu o voi binecuvânta și îți voi da un fiu prin ea. O voi binecuvânta, astfel încât ea va deveni mama unor neamuri; chiar regi ai popoarelor vor ieși din ea.” Atunci Avraam I s-a închinat până la pământ, a râs și și-a zis în sine: „I se poate naște copil unui om de o sută de ani? Poate Sara, care este de nouăzeci de ani, să aibă un copil?”

Geneza 17:21-22 Totuși legământul Meu îl voi încheia cu Isaac, cel pe care Sara îl va naște la anul, pe vremea aceasta. Când a terminat de vorbit cu Avraam, Dumnezeu S-a înălțat de la el.

2. Avraam îl oferă pe Isaac

Geneza 22:2-3 Dumnezeu i-a spus: Ia-l pe fiul tău Isaac, pe singurul tău fiu, fiul pe care-l iubești, du-te în ținutul Moria și jertfește-l acolo ca ardere de tot pe unul dintre munții despre care îți voi spune. Avraam s-a sculat dis-de-dimineață, a înșeuat măgarul, i-a luat pe doi dintre slujitorii săi și pe fiul său Isaac, a tăiat lemne pentru arderea de tot și a plecat spre locul despre care i-a spus Dumnezeu.

Geneza 22:9-10 Până au ajuns la locul pe care Dumnezeu i-l indicase lui Avraam. Acolo Avraam a zidit un altar și a aranjat lemnele pe el, după care l-a legat pe fiul său Isaac și l-a pus pe altar, deasupra lemnelor. Apoi și-a întins mâna și a luat cuțitul ca să-l înjunghie pe fiul său.

Nimeni nu poate împiedica lucrarea pe care Dumnezeu hotărăște să o facă

Deci, tocmai ați auzit cu toții povestea lui Avraam. El a fost ales de Dumnezeu după ce potopul a distrus lumea, numele său era Avraam și, când avea o sută de ani și soția sa, Sara, nouăzeci, a primit promisiunea lui Dumnezeu. Ce promisiune i-a făcut Dumnezeu? Dumnezeu i-a promis ceea ce scrie în Scripturi: „Eu o voi binecuvânta și îți voi da un fiu prin ea.” Care era contextul promisiunii lui Dumnezeu de a-i da un fiu? Scripturile oferă următoarea relatare: „Atunci Avraam I s-a închinat până la pământ, a râs și și-a zis în sine: «I se poate naște copil unui om de o sută de ani? Poate Sara, care este de nouăzeci de ani, să aibă un copil?»” Cu alte cuvinte, acest cuplu în vârstă era prea bătrân pentru a mai face copii. Și ce a făcut Avraam după ce Dumnezeu i-a făcut promisiunea? A căzut la pământ râzând și și-a spus în sine sa: „I se poate naște copil unui om de o sută de ani?” Avraam a crezut că era imposibil – ceea ce înseamnă că el credea că promisiunea lui Dumnezeu pentru el nu era decât o glumă. Din perspectiva omului, aceasta era de neatins de către om și la fel de neatins și o imposibilitate pentru Dumnezeu. Poate, pentru Avraam, era de râs: Dumnezeu a creat omul, totuși se pare că El nu știe că cineva atât de bătrân este incapabil să facă copii; El crede că îmi poate permite să am un copil, El spune că îmi va da un fiu – cu siguranță, este imposibil! Și astfel, Avraam a căzut la pământ și a râs, gândindu-se: Imposibil – Dumnezeu glumește cu mine, acest lucru nu poate fi adevărat! El nu a luat în serios cuvintele lui Dumnezeu. Deci, în ochii lui Dumnezeu, ce tip de om era Avraam? (Drept.) Unde se menționa că el era un om drept? Voi credeți că toți aceia pe care Dumnezeu îi cheamă sunt drepți și desăvârșiți și oameni care merg cu Dumnezeu. Voi urmați doctrina! Trebuie să vedeți clar că, atunci când Dumnezeu definește pe cineva, El nu o face în mod arbitrar. Aici, Dumnezeu nu a spus că Avraam era drept. În inima Sa, Dumnezeu are standarde pentru măsurarea fiecărei persoane. Deși Dumnezeu nu a spus ce fel de persoană era Avraam, în ceea ce privește comportamentul său, ce tip de credință avea Avraam în Dumnezeu? Era un pic abstractă? Sau avea el o mare credință? Nu, nu avea! Râsul și gândurile sale au arătat cine era el, deci părerea voastră că el era drept este o plăsmuire a imaginației voastre, este aplicarea oarbă a doctrinei, este o evaluare iresponsabilă. A văzut oare Dumnezeu râsul și micile expresii ale lui Avraam, a știut de ele? A știut. Dar a schimbat El ceea ce decisese să facă? Nu! Când Dumnezeu a plănuit și a hotărât că îl va alege pe acest om, atunci chestiunea fusese deja îndeplinită. Nici gândurile omului, nici comportamentul său nu puteau influența sau interfera deloc cu Dumnezeu; Dumnezeu nu Își putea schimba planul în mod arbitrar, nici nu Își putea schimba sau deranja planul din cauza comportamentului omului, care ar putea chiar să fie nesăbuit. Ce anume, atunci, este scris în Geneză, 17:21-22? „Totuși legământul Meu îl voi încheia cu Isaac, cel pe care Sara îl va naște la anul, pe vremea aceasta. Când a terminat de vorbit cu Avraam, Dumnezeu S-a înălțat de la el.” Dumnezeu nu a dat deloc atenție celor gândite sau spuse de Avraam. Și care a fost motivul nepăsării Sale? A fost faptul că, în acel moment, Dumnezeu nu i-a cerut omului să aibă credință mare sau să fie capabil de o mare cunoaștere a lui Dumnezeu sau, în plus, să fie capabil să înțeleagă ce spunea și făcea Dumnezeu. Prin urmare, El nu i-a cerut omului să înțeleagă pe deplin ceea ce El hotăra să facă sau oamenii pe care El era hotărât să-i aleagă sau principiile acțiunilor Sale, căci statura omului era pur și simplu neadecvată. În acel moment, Dumnezeu considera normal orice făcea Avraam și oricum se comporta. El nu a condamnat, nu a reproșat, ci doar a zis: „Sara ți-l va naște pe Isaac pe vremea aceasta, anul viitor.” Pentru Dumnezeu, după ce El a proclamat aceste cuvinte, această chestiune s-a adeverit pas cu pas; în ochii lui Dumnezeu, ceea ce urma să fie îndeplinit prin planul Său fusese deja îndeplinit. Și, după ce Și-a terminat rânduielile pentru aceasta, Dumnezeu a plecat. Ceea ce face sau gândește omul, ceea ce înțelege el, planurile sale – niciuna dintre acestea nu are legătură cu Dumnezeu. Totul se desfășoară conform planului lui Dumnezeu, în conformitate cu momentele și etapele stabilite de Dumnezeu. Astfel este principiul lucrării lui Dumnezeu. Dumnezeu nu interferează cu nimic din ceea ce omul gândește sau știe, totuși nici nu renunță la planul Său sau nu-Și abandonează lucrarea, deoarece omul nu crede sau nu înțelege. Faptele sunt astfel îndeplinite conform planului și gândurilor lui Dumnezeu. Aceasta este exact ceea ce vedem în Biblie: Dumnezeu a făcut ca Isaac să se nască la momentul pe care îl stabilise El. Faptele dovedesc oare că purtarea și conduita omului au împiedicat lucrarea Lui? Ele nu au împiedicat lucrarea Lui! Puțina credință a omului în Dumnezeu și imaginația sa și concepțiile sale despre Dumnezeu au afectat lucrarea lui Dumnezeu? Nu, nu au făcut-o! Deloc! Planul de gestionare al lui Dumnezeu (planul mântuirii) nu este afectat de niciun om, nicio chestiune sau niciun mediu. Tot ceea ce El decide să facă va fi îndeplinit și finalizat la timp și conform planului Său, iar lucrarea Sa nu poate fi deranjată de niciun om. Dumnezeu nu dă atenție unor aspecte ale nesăbuinței și ignoranței omului și chiar unor aspecte ale concepțiilor și împotrivirii omului față de El; făcând lucrarea pe care trebuie să o facă, fără a ține cont de ele. fără a șovăi. Aceasta este firea lui Dumnezeu și este o reflectare a atotputerniciei Sale.

Fragment din „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși (II)” în Cuvântul Se arată în trup

Sursa: Biserica lui Dumnezeu Atotputernic

Domnul Isus a spus: „Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, iar ele Mă urmează” (Ioan 10:27) (NTLR®). De asemenea, în Apocalipsa Sf. Ioan se profețește de multe ori: „Cel ce are urechi, să audă ce zice bisericilor Duhul!” (NTLR®). Glasul și cuvintele Duhului sunt glasul Domnului și oile lui Dumnezeu sunt cele care vor recunoaște glasul lui Dumnezeu. Prin urmare, care este cea mai importantă practică pentru creștini atunci când întâmpină venirea Domnului? Noul Testament spune pilda celor zece fecioare. Prin urmare care e diferența între virginele înțelepte și cele nesăbuite? Cum putem fi virgine înțelepte pentru a întâmpina pe Domnul?

[povestasulprimaverii-blog]

lions

“Noi trei facem un joc de supraviețuire”, spune Constantin, un puști care tocmai a trecut într-a V-a, glisând cu degetul peste ecranul spart al telefonului. Îi poți vedea conturul oaselor pe sub hanoracul subțire. „Până-ntr-a opta vrem să punem jocul într-un magazin virtual și să câștigăm bani din asta, să avem afacerea noastră”. Arată spre Fabian și Stelyos, doi frați gemeni care nu seamănă deloc unul cu altul. Fabian e blond, bine făcut, îi place fotbalul și se abține cu greu să nu vorbească doar el. Stelyos e brunet, slăbuț și nu deschide gura dacă nu i te adresezi direct, pe nume. Au toți trei 11 ani, învață la școala din sat și au deja un plan de viață.

„Mai avem mult de învățat”, admite Constantin. “Uite, munții arată cam strâmb și nici boscheții nu-s perfecți”. Urmează, într-o păsărească pe care n-ai cum s-o înțelegi dacă nu ești de-al lor, o discuție aprinsă despre interfața grafică. „Noi vrem să fim «gameri», adică să facem jocuri și să le testăm. Ăia care numai se joacă sunt «playeri»”. Se contrazic puțin - și „gamerii” sunt „playeri”, nu? - dar o lasă așa, că oricum tu nu înțelegi conceptele. Important este că au un deadline: le-ar trebui cel puțin trei ani ca să ducă planul la bun sfârșit. „Acum lucrăm și la scenariu: ești un om, se întâmplă un accident și trebuie să dezvolți iarăși lumea pe cuprinsul Pământului”.

Constantin, Fabian, Stelyos și prietenul lor, Andrei, lucrând pe tablete într-o sală de clasă (de la dreapta la stânga)

 Stelyos, lucrând cu o aplicație pentru animații

 Matematica nu le plăcea anul trecut, când erau încă într-a IV-a. Constantin își suge obrajii; nu știe cum să explice. Nu e vorba musai de note mai mari. „Înainte nu prea îl ascultam pe învățător, indiferent de materie. Era ceva, așa...”. Îi este mai simplu să-ți spună cum e acum: „Chiar dacă e tot matematică, acum e interesant, că fiecare problemă e, de fapt, un exercițiu de logică. Și celelalte materii la fel, par mai intersante. Fiecare ne face să fim mai buni”. Îl suspectezi că recită fragmente din predica unui adult când îți spune că fiecare materie vine tot cu probleme de logică - dar în domenii diferite. Stelyos sare și el, de parcă ar fi trecut printr-o epifanie: „Am văzut că pentru ceva foarte simplu, să muți un obiect din A în B, trebuie, de fapt, să știi o mulțime de lucruri. Pentru ceva atât de mic, muncești o grămadă!”.

Planul lor de viață are legătură cu Roboticon, clubul de robotică care-a funcționat doi ani în satul lor. L-a inițiat un voluntar, Dan Petrea - care venea la ei de 2-3 ori pe săptămână și-i învăța pe copii să construiască roboței cu plăci Arduino. “Când am finalizat robotul, nu ne venea să credem”, spune Fabian. “Eram super-mândri! Credeam că n-o să-l facem niciodată să meargă. Mereu apăreau erori și până terminam codul...”. Acum sunt autodidacți și continuă să învețe singuri - “mai ales din tutoriale pe YouTube”, explică Constantin. Acum, de exemplu, vor să programeze o dronă.

„M-am înscris [la Roboticon] ca să adun experiențe de viață”, spune Fabian cu un ton de om mulțumit c-a evadat din blazare. “Voiam ceva nou. Păi când o să ajung la 70 de ani, ce-o să-mi amintesc!? C-am fost la școală și la serviciu? Vreau să adun experiențe, să am ce povesti!” și aproape sare din scaun ridicându-și mâinile în aer, ca un fotbalist care tocmai a dat golul victoriei. Ceilalți doi îl aprobă. „Am mers la Roboticon fiindcă voiam să fim liberi!”, spune Constantin rar, de parcă ar umfla un balon din gumă de mestecat care plesnește și i se lipește de față la ultimul cuvânt, “liberi”. La 11 ani, libertatea înseamnă să hotărăști că într-a VIII-a, când vei avea mai multe “experiențe de viață”, vei vinde jocul la care lucrezi acum, într-un magazin virtual.

Marele dormitor al orașului

Cei trei răspund în cor, când îi întrebi care a fost experiența cea mai „oau” din cei 11 ani ai lor: „Roboticon, evident!”. Trăiesc și-și fac planuri de viață în Valea Lupului, un sat care se-ntinde ca o lagună în sudul Iașului, la numai un kilometru de oraș. În 2004 aici erau doar vreo 2.800 de oameni. Dar au năvălit orășenii, valuri-valuri, să-și ridice aici „o casă pe pământ” - și populația s-a triplat în mai puțin de 15 ani; acum sunt 8.000 cu totul.

Și „pe pământ” locuiesc, fiindcă 70% din drumurile din Vale abia dacă sunt pietruite. În satul acesta nu există case memoriale, nici măcar un cămin cultural, deocamdată. De fapt, nu există, ai spune, nimic altceva decât case, ciorchini întregi de curți și de garduri. Fără gară, fără peisaje pitorești de-atras turiști, fără terenuri extinse, la drum, care să ia ochii investitorilor ce-ar vrea să-și deschidă parcuri industriale sau mari magazine. Te plimbi pe străzi și, cel mai adesea, nu vezi țipenie de om, deși populația crește accelerat. „Nimeni nu s-a gândit la o evoluție atât de rapidă. S-au mutat aici în jur de 400 de persoane pe an”, spune Dumitru Mihailuc, primarul comunei. Se bucură și nu prea. „Satul e împărțit în două, ca să spunem așa: e vatra veche, unde se află casele familiilor care trăiesc aici de când se știu, și partea nouă, unde s-au mutat oamenii care lucrează în Iași”. Mai în glumă, mai în serios, despre Valea Lupului se spune că-i „marele dormitor al Iașului”: două civilizații care intră în coliziune, se împletesc una cu cealaltă și se transformă reciproc.

Pe una dintre ulițele din Valea Lupului

   Primarul, Dumitru Mihailuc, în biroul unui funcționari public, cu planșa PUG-ului în spate

 Pe unul dintre drumurile principale din sat

 Noii locuitori aleg să-și ridice o casă aici, dar viața lor se petrece-n oraș. Acolo lucrează, acolo sunt centrele sportive, Palatul Copiilor, mall-urile, cafenelele și evenimentele. „Acasă” este numai un loc de retragere. În comunitățile mici, oamenii se cunosc unii pe alții, cu bune și rele. Nu și în Valea Lupului, unde, la fel ca-n orașe, vecinii schimbă doar un salut. Nou-veniții se ciorovăiesc cu primarul și cu sătenii neaoși din vatra veche. Copiii tuturor bat însă aceleași ulițe și se-ntâlnesc cu toții la școală.

Școala din Valea Lupului, pe strada Nucilor

 Aici au făcut robotică și învață mate și animație pe tablete. O profesoară de-a lor a construit una dintre primele aplicații pentru matematică - și gratuite, și în română -, ca orice profesori să-și creeze clase digitale, iar copiii să-nvețe la fel cum se joacă: câștigând medalii și trecând la nivelul următor. Puștii stau pe jos, pe pături sau fotolii din acelea, ca niște saci umpluți cu pietricele, care iau forma trupului, în orice poziție. „La desen” ba învață despre pictorul american Jackson Pollock, ba fac exerciții de meditație activă, ghidată. De doi ani, au format și-o trupă de teatru. Cantalup, cum au botezat-o, a început să radă premiile întâi pe la festivalurile pentru elevi. Școala Valea Lupului nu-i o școală bogată, nici măcar una particulară. E-o școală de sat care, încercând să-mprietenească elevii, a văzut că-i nevoită și să dezstrăineze adulții. Școala e singurul furnizor de evenimente în sat și crește după alte rețete decât cele pecetluite în bugete locale. Directorul ei e cercetaș.

Petronela Petrea, directorul-cercetaș al  școlii

 În laboratorul de chimie al școlii

 Altă întrebare la mate

într-o zi, unul dintre copii stă cu o tabletă În față și-i posomorât. „Nu pot”, spune apăsat, „nu mă duce capul”, adaugă și se resemnează. Nu-i ies ariile. „Deschide manualul la «triunghiuri» și rezolvă testul ăsta”, îl sfătuiește Ana Ungureanu, profesoară de matematică la școala din sat, și-l duce la un titlu din „Altă întrebare”. Este aplicația pe care ea și familia sa au croit-o voluntar, în timpul liber. Cu ajutorul ei, profesorii își pot crea clase digitale și văd panoramic câte teste-a rezolvat fiecare elev, câte puncte-a obținut și-n ce fel de operații s-a-mpotmolit. „Acum, cu manualul deschis, încearcă din nou testul cu arii”. Copilul face cum i se spune și se luminează la față: „Oaaa, nu pot să cred, am luat zece!” Când îl rezolvă cu manualul închis ia șapte, dar i-a ieșit totuși din cap c-ar fi incapabil.

Ana Ungureanu, profesoara de matematică care a creat aplicația „Altă întrebare”

 „Nu pot să cred! Am luat doar șapte puncte!”, pufnește și Fabian. Se-ncruntă și țâșnește din tot corpul deodată, de parcă tocmai ar fi ieșit de pe carosabil, într-un joc video de curse. Constantin, colegul și partenerul lui de “plan de viață”, vine repede să-l ajute. Ana predă matematică de patru ani, iar „Altă întrebare” este una dintre primele aplicații românești de felul acesta. „Nu mai suport hârtiile astea”, o tot auzea Cătălin, soțul ei, o dată la două săptămâni, când se-ntorcea cu teancuri de lucrări de la școală. Vreo trei ani a tot ascultat-o vorbindu-i despre cât de greu e să urmărești și să recuperezi golurile din cunoștințele copiilor când lucrezi cu teste tradiționale, pe hârtie.  Ar trebui să extragi informațiile din ele, să le centralizezi, să le interpretezi, să le urmărești cum se schimbă și formează tipare. Asta ar însemna data-mining, dar teancurile de hârtii sunt departe să-ncurajeze așa ceva. Ana naviga pe internet și găsea mereu aplicații din State sau din UK. „Doar că la ei lecțiile sunt diferite. Învață, pur și simplu, alte lucruri, așa că nu poți prelua decât secțiunile cu exerciții elementare: adunarea, împrățirea, lucruri de felul ăsta. În plus, sunt în engleză”. Se așază la o masă și-și sprijină bărbia în palmă. „Cred că frustrarea mea l-a convins”, spune amintindu-și cum s-a apucat soțul ei să croșeteze codul din spatele aplicației.

Fabian lucrează cu  „Altă întrebare”

 Au patru copii. Noaptea, după ce îi culca, începea să încarce exercițiile în cofrajul scriptului scris de Cătălin. De la o vreme, însă, elevii au început să se plângă. Terminaseră toate testele și mai voiau, că obținuseră deja o grămadă de puncte. „Durează destul de mult să încarci exercițiile, fiindcă trebuie să completezi câmpuri, nu atașezi pdf-uri”, explică Ana. „I-am pus și pe copiii mei mai mărișori să mă ajute, ca să populăm aplicația”. Dacă ar folosi-o și alți profesori de mate din țară, ar fi mai ușor de “populat”. Aplicația le-ar permite să-și creeze clase virtuale și să monitorizeze progresul fiecărui copil, să identifice repede unde apar lacunele și ce-i de recuperat.

xjxjcdrtmcfjmytftrdtrsersewa

[lawishbaaby]

Atat il tine? =)))))))

mor! 🤣🤣 nu!! e o glumă de-a noastră. nu vreau să explic eu. întrebați-l pe el, dacă vreți detalii

îi un studiu (pe care nu îl mai găsesc acum) că, într-o oarecare medie, unii bărbați termină cam în 3 minute și râdeam cu el că în 3 minute nu apucăm nici să ajungem în dormitor 😂 mai mult ne ia să ajungem de la mașină în casă 🤣 și o zis el ceva că dă 3 minute talpă dacă așa o zis studiul ăla, că mai mult nu merit 🤣🤣

[bartholomaus]

alte comentarii...

DESPRE DIPLOME:  

În Elveția se pune accent pe meserie, nu pe diplome luate cu scârț și licențe plătite. Așa deci, până și potcovarul face profesională de 3 ani. (fără glumă, există profesională pentru potcovari). În orice meserie găsești profesioniști în Elveția, cu școală! Copiii sunt selectați în funcție de note încă din clasa a 6-a. Nu chinuie nimeni un copil cu capacități mai reduse la învățătură, târâindu-l printr-un liceu unde este evident că nu are ce căuta. Îl ghidează spre o meserie cu care își va câștiga existența în mod profesionist. Nu toți sunt născuți să fie doctori și ingineri. Ca să ajungi la liceu în Elveția, trebuie să fii elev cu note echivalentul a 8,50 la noi...să nu zic 9. Dar chiar și așa, copiii au și alte șanse pe parcursul claselor 7-9, să dea examene și să ajungă la liceu. Plus alte avantaje chiar și mai târziu. De aceea diferența.

-----------------

Acum 20 de ani, numărul de accidente de avion era mare. Se tot întâmplau defecțiuni. Cum a scazut? Au pus senzori peste tot, și situația este monitorizata și de piloți și de la sol tot timpul. Deci stii foarte devreme dacă e ceva in neregula și poți repara. Viitorul pentru sănătatea noastră va fi la fel. Prin ceasuri inteligente (sau alte “wearables”)  - ne vom putea monitoriza corpul și toți indicatorii importanți. Vom sti in timp real dacă am fost in contact cu cineva care are o boală transmisibilă. Și așa ne vom putea trata devreme - este cheia unei vieți lungi fără boală. Da - știu. Sună groaznic pentru unii. Însă nu cred ca va fi obligatoriu. Cum nu e obligatoriu sa te tratezi nici acum dacă ești bolnav - poți muri frumos acasă fără sa mergi la doctor, poți sa te dai cu untdelemn sfânt și cu lingurița comună și sa crezi ca e mai sigur așa. Însă acolo merge tehnologia și asta se va întâmpla pentru imensa majoritate a oamenilor. Și cei cu mintea deschisă vom trai mai mult și mai bine. E ok zic.

-----

Elon Musk valorează acum vreo 35 de miliarde. Și nu risca sa ajungă la pârnaie. Ăștia au făcut bani cât de 2 blocuri pe lângă Dâmbovița și stau cu frica ca ajung lângă Dragnea. Niște ratați și hoți.

[pastpresentfutureworld]

Replica lui Logan l-a lăsat pe Daniel fara cuvinte căci nu se aștepta ca inginerul să știe să facă o glumă. Desigur, obișnuia să vorbească non stop despre Star Wars si alte filme pe care el nu le-a văzut, era mult mai atent la detalii decât un medic și foarte tăcut. Răspundea numai când era întrebat, politicos, apoi se întorcea la adăpostul gândurilor sale. Emma îi aruncă o privire surprinsă, iar el ridică din umeri, neștiind ce să spună. Probabil că revederea cu ei și călătoria în timp l-au făcut să iasă din cochilia lui, să se comporte normal, cu toate că aventura lor era cat se poate de anormală. Un medic i-ar fi găsit imediat nebuni. Nu exista o explicație științifică. Așa ar fi crezut și el daca nu ajungea să vadă cu ochii lui trei perioade diferite. Își mută mai apoi privirea în stânga lui, la Emma și se gândea cat este de norocos să o aibă alături. În fond, nu avea nevoie de nimic altceva, iar dacă misiunea lor era să salveze istoria, o accepta cu inima deschisă atâta timp cât iubita lui nu pățea nimic. “Poftim?!” întrebă Daniel, revenind cu picioarele pe pământ. Nu înțelesese ce i-a spus Emma deoarece plecase mult prea departe cu gândul. Aceasta considera subiectul ca si inchis cat timp era ea de fata, așa că abandonă orice întrebare, orice gând. “Avem destul timp sa recuperam cand ne intoarcem," puncta Daniel. Poate că era timpul iasă cu toții într-un bar și să sărbătorească, deși era mult prea timpuriu să se gândească că vor salva istoria. "Fine, fine! I won't jinx it!" Ridică mâinile în aer ca și cum s-ar fi predat. Cum oamenii se strângeau ca furnicile in jurul lor și ca sa nu mai riste sa se piarda de prietenii ei, Emma rămase aproape de Daniel, iar el îsi lăsă brațul protector in jurul taliei sale. Însă Diana avea alte planuri și s-a rupt de grup, dispărând în mulțime. Din nou voia să facă pe eroina ca să nu le pună viețile in pericol.

Mult mai departe, Diana mergea fără țintă, se răsucea în loc, alerga de colo până colo, sperând ca îl va găsi pe Flynn. Se lovea de străinii care au venit să vadă minunea arhitecturală, văzuse copii de câțiva ani, femei cu bebeluși în brațe, familii fericite, gravide, bătrâni... Oameni nevinovați. Își pierduse pălăria în aglomerație, dar nu îi mai păsa câtuși de puțin de păstrarea aparențelor. Puțin mai în spate, Daniel încerca să o țină pe Emma aproape de el și în același timp, să îl convingă pe Logan că nu au încurcat-o. Nu din nou. Raza vizuala a fost ocupata cu paltoane, haine de blana, pălării, coafuri elegante și tot mai multe persoane entuziasmate să asiste la un asemenea moment istoric. “E prin apropiere... intotdeauna a fost,” își zise Daniel, privind în jur. Într-un moment de neatenție, bărbatul s-a trezit fără Emma și o căută prin mulțime, strigându-i disperat numele. Degeaba încerca să își facă loc printre oameni și să o caute. La un moment dat a crezut că îi vede paltonul, dar s-a înșelat. "Logan, come with me!" Îi strigă inginerului, alergând spre partea opusă, pentru a se distanța de newyorkezii guralivi. Diana reuși să iasă din mulțime, indreptandu-se spre o alee folosită pentru descărcarea materialelor de construcție. Se rezemă de zidul clădirii vecine, trebuia să se pună în locul lui Flynn și să gândească asemeni lui. Zări o ușa de metal, apoi alergă în direcția ei, cu un singur gând și fără nici o armă. Ajunsă în interiorul Empire State Building, Diana parcursese cu privirea împrejurimile, descoperind primul dispozitiv instalat de Flynn. Alergă într-un suflet la etaj, apoi la cel de-a deasupra, căutându-l pe cel care nu mai gândea logic, fiind condus de dorința de răzbunare. Nu rezolva nimic printr-o crimă de asemenea amploare. Și cu cât urca cu atât simțea că se apropie de el până când a auzit două voci. Emma. Apoi Flynn.

Cat a alergat pe scări, părul i s-a desprins din coc, căzând ca o cortină în jurul chipului ei. Respira greu. Era disperată. Din acel moment avea 3 minute și jumătate să o salveze pe Emma și să îl convingă pe Alex Flynn să renunțe la planul său, așa că a ieșit din ascunzătoarea ei, cu mâinile la vedere. "Let her go, Alex! Nu rezolvi nimic dacă omori toți acești oameni nevinovați. Riști să le pierzi pentru totdeauna. Te-ai gândit că printre oamenii ăștia se pot afla bunicii lui Lucy? Străbunicii? Sau strămoșii unor persoane care au ajutat cumva la întâlnirea voastră. Amintește-ți când ați vizitat New York-ul pentru prima dată, înainte de a o avea pe Iris. Da, mi-a povestit Lucy. Știu că v-ati pierdut pe străduțele întortocheate și ați ajuns până în Brooklyn, unde ați descoperit o cafenea micuță..." Avea lacrimi în ochi, dar glasul era ferm. Se apropia încet de ei, fără mișcări bruște, fără să îi scape din priviri. "Îți spun un secret... Pe Titanic se afla și străbunica lui Ethan. Nu aveam cum să nu recunosc acei ochi... Și era însărcinată. Bunicul lui Ethan nu a mai avut alți frați, deci a pierdut copilul din cauza șocului. Vezi tu, puteam să o salvez, dar aș fi schimbat firul narativ și cine știe, poate că Ethan nu ar mai fi existat. Sau as fi creat un paradox pentru că..." Pruncului nenascut îi era scris să moară, continuă în gând. Trase aer în piept. "Amintește-ti ce ai zis în mașină. Jurnalul ăla este speranța noastră. Emma is our hope! You can't kill her! You can't kill these innocent people! Sunt bebeluși! Copii de vârsta lui Iris. Don't do it, please!" Ajunse aproape de ei, oferindu-i lui Flynn șansa de a trage ușor, mai ales că nu avea nici o armă la ea. "Tu nu ești omul ăsta... Nu omori oameni nevinovați. Mi-ai fost alături de atâtea ori și eu te-am vânat ca pe un animal sălbatic. Dacă intr-adevar vrei să îi faci rău cuiva... Eu... Eu sunt aici. Las-o pe Emma să plece. Încă mai cred că există speranță și iubire, iar ea are un viitor strălucit în față. Noi am pierdut totul... I miss them, too."

~Inceputul~

[suntaici]

Am 18 ani. Iubitul meu m-a cerut de logodnică după o lună şi ceva de relatie. Stiu ca lucrurile au mers repede, dar ne+am iubit sincer sinebuneste. Mi-a jurat că nu va pleca niciodată. M-a minţit că are probleme cu inima şi că este posibil să moară. Eu am fost distrusă, şi el spune că doar a vrut să facă o glumă. Am iertat şi am trecut peste, dar în aceeaşi zi mi-a zis că a aflt ceva ce aş fi făcut eu şi că dacă i se comfirmă se va despărţii de mine, dar nu am făcut nimic. Nimic.. Şi mi-e frică.

Bună. Înainte să îți spun ce ar trebui să faci normal și de drept, vreau să îți recunosc că mi-am tras niște palme și nu e din cauza întrebării tale, ci a gesturilor “logodnicului” tău.1. Logodeala la 18 ani… un mare nu. Și asta ascunde un imens angajament pe care adolescenții la vârsta asta nu îi fac față, nici măcar unii de 35 de ani nu reușesc asta.2. Să rămână toată viața cu tine? Vezi 1, la fel, există cupluri care se despart și după mulți ani de căsătorie din diverse motive.3. Tipu’ e clar imatur și e clar că te joacă pe degete. Plus că a făcut o glumă cretină. S-a cam săturat de tine oricum, el doar caută un motiv să se despartă de tine.4. Îmi pare rău, dar nu cred că e vorba de iubire, ci doar de o îndrăgosteală adolescentină.Mai bine îl părăsești tu că îi rănești orgoliul de “băiat de băiat”.Sfat general: nu vă mai lăsați vrăjite de aceste “logodeli” și promisiuni pe termen lung, pentru că ele de obicei nu țin, mai ales în tinerețe/adolescență.

#LT

[dermester]

Carla Suarez-Navarro - Sloane Stephens: 6-3, 6-7, 4-6

Roland-Garros, faza pe tușă. Ziua 3. Carla Suarez-Navarro - Sloane Stephens: 6-3, 6-7, 4-6. Jurnalul Fericirii

Bună ziua, tot cu enervantele conferințe de presă vă deranjăm. După ce Naomi Osaka s-a lăsat de zgură din cauza jurnaliștilor, Petra Kvitova s-a retras oficial de la Roland-Garros după ce-a căzut și și-a scrântit glezna la conferința de presă de după victoria din primul tur. Nu e o glumă. Semn că or fi adversarii buni, or veni generațiile noi din spate, or cânta arhanghelii, s-or răsuci rușii în…

[stejarmasiv]

Am meșterit o lustra din corpul de iluminat pe care-l aveam și care s-a dat lovit. Avea 3 globuri din ceva sticlă ”scumpă” la care fitingurile s-au carbonizat și agonizând vreo câteva luni de iarnă a ajuns doar la un singur bec funcțional. L-am ignorat vehement, dar am rămas cu un sentiment aiurea privind la ceva ce nu funcționează în casa mea. Este corpul de iluminat înfiorător de scump despre care am scris – Cum stabilești valoarea unui produs?

A venit ziua când am demontat lustra sau candelabru sau cum i-o fi zicând … pentru denumirea de lustra trebuie să aibă brațe, să fie suspendat de tavan. Al nostru n-are brațe, e din cercuri de lemn de zebrano. L-am demontat, i-am dat jos globurile, a căror prindere din ceva tăblițe subțiri era compromisă și am folosit cercurile la o nouă formă și design.

Din panel stratificat cu stejar pe ambele fețe am decupat 3 dreptunghiuri în care am încastrat ceva-uri cu LED, primite acum ceva timp ca mostre. Au un factor de eficiență ridicat, măsurat în jur de 70 %, consum redus. Pentru lumină ambientală noua lustra va avea 2 spoturi pe centru a câte 5W, cu lumină caldă, iar cercurile din exterior vor găzdui un cerc și un pătrat de 18 respectiv 26 de Wați care au lumină rece.

Ca să fie stabilă structura am adăugat 2 șipci de stejar pe laterale, pe care le-am prins de fiecare cerc, cu holzșuruburi. După ce fiecare piesă din lustră a avut forma finală am aplicat un ulei Woca, Master Colour Oil nuanța Walnut și s-a integrat foarte bine cu zebrano.

dosul lustrei, zona de conexiuni electrice

vedere de jos, aspect final

Am cumpărat cablu de oțel torsadat, colacul de 10 m – 14 lei și o bridă de legătură cu surubele de 4. Am agățat totul dintr-un singur punct, folosind cârlige cu ochi închis care se înșurubează ca un foraibăr, pe dos. Cablul electric l-am luat de la Docom, transparent, și mi-am dat examenul la împletit în 3 în fața consoartei. Stă foarte echilibrat, orizontal, mai sus ca și varianta anterioară, pentru mine e un avantaj.

Părerea mea este că nu-i ceva frumos, dar e ceva funcțional, reparabil, făcut fără nici un cost, cu 2 ore de muncă între glume și povești. Cred că prețurile corpurilor de iluminat sunt prohibitive, nu înțeleg cum poate un design extrem de simplu care înglobează materiale de 10 EURO într-o lustră să ducă costul la 1000 de EURO. Cu tot cu transport, adaosuri comerciale, drepturi de autor la designer, orice … Lumina-i scumpă, m-am decis să îmi construiesc singur corpurile de iluminat de acum înainte.

Irina mea este fanul nr. 1 pentru lustra, aprinde becul și stă sub spoturi încântată de lumina ca de reflector. Avem cel mai tânăr membru al familiei fericit, lumină suficientă în camera în care se aprinde foarte rar becul, totul e perfect.

Acum 7 ani scriam de miru’ lumii despre lampa de 1000 de EURO, ca și despre cercetările savanților britanici.

Nu-i glumă, pe bune, costă mult lumina!

Lustra, candelabru, plafonieră – nu-i bun nici un nume Am meșterit o lustra din corpul de iluminat pe care-l aveam și care s-a dat lovit. Avea 3 globuri din ceva sticlă ”scumpă” la care fitingurile s-au carbonizat și agonizând vreo câteva luni de iarnă a ajuns doar la un singur bec funcțional.

[mariussescu]

Glumesc, dar e o glumă bună, să crezi că poți atrage clienți folosind TikTok, o aplicație destinată mai ales tinerilor și adolescenților, public țintă a cărui putere de cumpărare depinde mai ales de alocația primită de la mami și tati. Totuși, TikTok e noua jucărie preferată a marketerilor, e strălucitoare, deci sigur vom vedea și pe la noi articole elaborate și prezentări pompoase despre cum ar trebui companiile să integreze campaniile pe TikTok în strategia generală de promovare, pentru a targeta noua generație. Cam cum erau discuțiile despre Snapchat acum 2-3 ani. Apropo, mai folosește cineva Snapchat? 🙂

Revenind, TikTok e o aplicație/rețea socială foarte populară în rândul adolescenților, un fel de combinație între defunctul Vine, Snapchat plus o mulțime de meme-uri. Accentul e pus pe lip syncing și tot felul de poante filmate timp de 15 secunde, sau dacă vă uitați la ce se întâmplă în .ro, accentul e pus pe fete dansând manele. Dacă ai peste 25 de ani și vrei să înțelegi cum funcționează aplicația intră aici.

Am furat din prezentarea lui Manafu la Social Media Summit câteva cifre despre TikTok în România. Ideea e că aplicația a depășit 1 miliard de descărcări în afara Chinei, unde mai sunt peste 500 de milioane de utilizatori, dar acolo e cunooscută sub alt nume, Douyin. Cu alte cuvinte, e pe val.

În România sunt până în 200 de mii de utilizatori, peste 50% au până în 25 de ani, deci e clar un loc unde stau mai ales adolescenții, că e amuzantă.

Poze făcute de Carmina.

M-am trezit că am și eu cont pe TikTok, de pe vremea când îi spunea musical.ly, altă aplicație pe care au cumpărat-o chinezii anul trecut. Revenind la oile noastre, probabil vor începe discuții despre promovarea pe TikTok și la noi, că specialiștii în social media trebuie să vândă ceva tot timpul.

În primul rând, puteți ignora complet aplicația asta dacă nu vindeți chestii pentru tineri sau adolescenți. Dacă aveți un magazin online de cuie și vă spune un marketer că trebuie să colaborați cu influencerii de pe TikTok, că e noul trend etc, îi dați două după ceafă și îl trimiteți la plimbare, că vă cheltuie aiurea banii și vă irosește timpul.

În al doilea rând, chiar dacă ai un brand sau produs care este destinat tinerilor, nu te obosi să te gândești că trebuie să îți creezi musai cont oficial de companie pe TikTok, majoritatea brandurilor mari nu au, și nici nu trebuie, că nu poți crea prea ușor conținut video care să prindă aici.

Ce funcționează pe afară pentru a promova ceva pe TikTok sunt colaborările cu influenceri, și contează mult ce vrei să obții, că nu e cu vânzări, ci cu expunere, notorietate, reach, din astea. Practic vrei să împingi în trending ceva, să folosească mulți utilizatori hashtag-ul tău și melodia ta pentru a se filma în timp ce fac ceva, cu speranța că cei care se uită la clipuri vor reține și despre ce produs sau serviciu e vorba.

Aveți aici exemple de campanii făcute în China, un exemplu din Anglia.

În România acum jumătate din clipurile pe care le văd în aplicație sunt legate de manele, fete și mașini + valoare, plus Andra Gogan care se chinuie să fie amuzantă și Smiley care încearcă să nu își piardă audiența, adică fetele sub 12 ani. Dacă vreți să găsiți o utilitate pentru TikTok încercați să urmăriți creatori de conținut de afară, sunt și chestii amuzante, și chestii utile, căutați după hashtag-uri.

Cât despre marketing pe TikTok NU, chiar nu are rost să vă bateți capul, doar dacă aveți neapărat buget suplimentar de cheltuit, vreți să ajungeți la adolescenți cumva pe online și șeful vă cere să faceți ceva nou, la modă, că Instagram deja e expirat.

Merită să facem campanii pe TikTok în România? Glumesc, dar e o glumă bună, să crezi că poți atrage clienți folosind TikTok, o aplicație destinată mai ales tinerilor și adolescenților, public țintă a cărui putere de cumpărare depinde mai ales de alocația primită de la mami și tati.

[news24hrou]

La coadă, pentru excursiile all-inclusive în Grecia oferite de Primărie: Înghesuială, scandal și fericire

Coadă în această dimineață la Direcția de Asistență Socială a Muncipiului București, după anunțul primarului general, Gabriela Firea, că 1.000 de pensionari vor pleca în Grecia, într-o excursie de 8 zile, pe bani de la bugetul primăriei.

„Am venit de la ora 5” – spune o femeie care a reușit să ocupe un loc în prima serie de excursioniști seniori care vor pleca în Grecia.

Femeia e fericită. Știe și numărul locului din autocar. 28.

Dar, de dimineață, s-a enervat puțin pentru că – după câteva ore de așteptat – când i-a venit rândul, a aflat că trebuia să aibă la dosar și o adeverință de la medicul de familie, din care să reiasă că este sănătoasă și poate face față excursiei.

Se pare că, până la urmă, funcționarii de la primărie au acceptat dosarele și fără această adeverință, care va trebui să fie adusă în zilele următoare.

https://www.europafm.ro/wp-content/uploads/2018/08/WhatsApp-Video-2018-08-02-at-14.06.00.mp4

Noroc a avut și o altă doamnă care povestește că a fost certată de angajații primăriei.

„Mi-au zis … în loc să fiți mulțumiți că plecați, știți să ne criticați! Am zis și eu ca ea … Zic: Așa e, dacă suntem milogi! …”

„Se dă mare creștină, are icoane pe toți pereții!” – adaugă o altă doamnă care pare supărată pe primarul general, Gabriela Firea. „Un bun creștin nu se laudă cu ce face. Face totul cu modestie …”

„Dar plecați în Grecia? ”- o întreabă reporterul Europa FM, Mihai Bucureșteanu.

„Daaa, sunt pe listă …” – răspunde femeia, iar tonul vocii i se schimbă brusc.

Chiar dacă o critică pe Gabriela Firea, s-ar bucura de o excursie gratuită la Muntele Olimp.

La un moment dat, un funcționar de la Direcția de Asistență Socială a Muncipiului București iese în fața clădirii și anunță că joi vor fi luate doar 250 de dosare. Restul – luni.

Anunțul naște rumoare și nemulțumire printre pensionarii care stau la coadă.

https://www.europafm.ro/wp-content/uploads/2018/08/2.mp4

Cei care vor să prindă un loc pe lista trebuie să aibă minim 50 de ani, un venit brut de cel mult 1.900 de lei şi să aibă domiciliu în Bucureşti.

Transportul se face cu autocarul, iar cazarea – în camere cu 2 paturi. Vor fi oferite și 3 mese zilnic.

Tabara va mai include câte o excursie la Muntele Olimp, o altă excursie la Meteora, o “Seară Grecească” si o “Seară Românească”.

Pensionarii, sunt fericiți.

https://www.europafm.ro/wp-content/uploads/2018/08/02aug-13-VOX-Bucuresteni-care-vor-in-Grecia.mp3

EMBED CODE Copiază codul de mai jos pentru a adăuga acest clip audio pe site-ul tău.

„Ne-a mai dat ajutoare și altă dată. Ne ajută și ca femei, și ca bucureșteni … e ca o mamă pentru noi, o iubim foarte mult” – spune o doamnă cochetă, trecută de 70 de ani.

„Vai, dar o să fie foarte frumos! de vis o să fie!” – adaugă altă doamnă, care se bucură la gândul că va ajunge să vadă mănăstirile de la Meteora, despre care a auzit că sunt spectaculoase.

„Vă dați seama, că pentru noi e o bucurie… pensiile sunt mici și noi nu vedem prea multe din partea statului!”

În regulamentul de participare, pensionarilor li se pune în vedere că pe durata vacanței nu au voie să se îmbete și să consume droguri.

Ce părere au pensionarii despre această prevedere?

„O să ne abținem! ” – spune în glumă o femeie, în timp ce un domn spune că i se pare o condiție de bun simț.

„Unii au rămas din tinerețe cu obiceiul ăsta, să bea alcool. Și – vă dați seama? Nimeni nu vrea scandal. Ne facem țara de râs pe acolo!”

Primăria Municipiului București va cheltui două milioane de lei pentru sejurul pensionarilor.

https://ift.tt/2LSu1BQ https://ift.tt/2Ki926x

[90revolution]

Samsung Galaxy S9+ nu are atât de multe lucruri noi față de S8+, însă are câteva funcții care îți fac viața mai ușoară. Spoiler alert: nu sunt cele pe care mizează marketing-ul Samsung.

Iată care mi s-au părut mie cele mai utile noutăți:

1. Intelligent Scan

Cred că este cea mai consistentă îmbunătățire pentru Galaxy S9+. Era și înainte pe S8, însă nu funcționa atât de bine. Pe S9+ LED-ul care-ți iluminează fața este mult mai mare și de data aceasta deblocarea telefonului se face mult mai rapid, iar eu consider acest lucru un real punct în plus. Mi-a detectat fața din orice unghi m-am uitat la el, în beznă, cu lumină puternică în spate, cu gluga pe cap, chiar și cu ochelari de soare.

Mi-am format un fel de reflex, de a ridica telefonul cu degetul pe senzorul de amprente din spate. Astfel că până îl aduc în dreptul feței, ori îmi detectează amprenta ori trăsăturile feței. Funcționează în 10 din 10 cazuri.

Mi s-a părut foarte utilă și la volan, când telefonul este în suport, iar senzorul de amprente de pe spate era acoperit. E de ajuns să apeși butonul de power, să te uiți un pic urât la telefon, iar acesta înțelege că nu-i de glumă și se deblochează.

2. Samsung Pass

Este un fel de manager de parole integrat de Samsung în telefon. Spre deosebire de funcția nativă a Android-ului, Samsung Pass funcționează cu mai multe aplicații, nu doar cu cele la care te loghezi cu contul Google. Când deschizi aplicația, telefonul folosește Intelligent Scan pentru a ști că ești tu și-ți precompletează userul și parola. Cui îi mai trebuie confidențialitate când te poți loga atât de repede în aplicații? 🙂

3. Sunet Stereo

Pe lângă difuzorul de la baza telefonului, Samsung Galaxy S9+ mai are un al doilea difuzor, deasupra display-ului. Nu mai țin minte dacă și S8-ul îl are, însă la Galaxy S7 am o problemă. În 7/10 cazuri se întâmplă să-i acopăr difuzorul de la bază cu palma atunci când îl întorc în format landscape. Acel difuzor în plus al lui S9+ rezolvă aceast mic inconvenient.

În concluzie, Samsung Galaxy S9+ aduce îmbunătățiri, însă câștigul real nu stă în cele prezentate de Samsung, ci mai degrabă în funcții deja existente dar perfecționate. Despre noutățile cu care marketingul Samsung încearcă să vândă telefonul știți deja părerea mea.

Am primit Samsung Galaxy S9+ este primit prin campania Orange Smartphone Tester, unde există și o mică întrecere între bloggeri. Așa că dacă vrei să mă susții, poți da un share articolului. Mulțumesc! 🙂

Top 3 funcții utile ale lui Sasmung Galaxy S9+ Samsung Galaxy S9+ nu are atât de multe lucruri noi față de S8+, însă are câteva funcții care îți fac viața mai ușoară.

[mesagerulneamt]

Liberările din penitenciare, atât cele condiționate, cât și cele făcute pe bandă rulantă, din cauza condițiilor necorespunzătoare, au ”îmbogățit” municipiul Roman cu 103 infractori, din luna octombrie a anului trecut până acum. Cei mai mulți sunt hoți, iar la categoria grea intră tâlharii – genul de indivizi pentru care nu prea contează dacă victima cade cu capul de beton când e agresată, important este să-i ia portofelul­­­­ – și criminalii. Ultima categorie nu are decât un reprezentant abia eliberat, care a comis un omor acum 15 ani, într-unul din grajdurile de pe strada Fabricii.

Conform datelor înregistrate până la sfârșitul anului 2017, Poliția Roman a avut 1.992 de sesizări privind săvârșirea de infracțiuni, inclusiv 409 cazuri de sesizări din oficiu, bineînțeles majoritatea judiciare, începând de la furturi (687), continuând cu tâlhării (42) și vătămări corporale (183) și încheind cu ”banale” amenințări (128). Acestor infracțiuni li se adaugă 214 distrugeri, 20 de mărturii mincinoase și 125 de infracțiuni la regimul circulației.

În momentul de față, Romanul are cam 47.000 de locuitori. Dintre aceștia, doar 2.000 s-au declarat de etnie romă. În realitate, sunt vreo 18.000, dar cei mai mulți s-au declarat români la ultimul recensământ. Sute de țigani sunt concentrați în două zone din oraș, considerate adevărate cuiburi de infractori, dar și focare de infecție, mai ales grajdurile din spatele fabricii de zahăr, în care s-au amenajat locuințe sociale.

* Strada Fabricii de săraci

Văzut de la strada principală, cea din spatele fabricii, locul unde se află halele sociale nu promite nimic bun. Peste tot sunt gunoaie și miroase îngrozitor, chiar dacă e iarnă şi temperaturile ar trebui să mai estompeze din ”parfumuri”.

Aparent, drumul de la strada principală, plină de gropi și de denivelări, până în fața grajdurilor este impracticabil. E un fel de bretea a străzii Fabricii. Aşa este cunoscut locul, colonia din Fabricii sau ”Grajduri”.

Dar este doar o aparenţă, pentru că un taxi galben a parcurs fără probleme breteaua plină de noroi și s-a oprit exact lângă peretele primei hale. Din mașină au coborât 3 femei, iar una, mai neatentă, a scăpat pe jos punga cu ouăle abia cumpărate.

La intrarea în hală, lângă ușă, în interior, un câine mort. Nimeni nu părea deranjat, în afară de un copil, care s-a uitat mai insistent, să se convingă că nu mai respiră. În hală arde un singur bec, și ziua, și noaptea, iar apa de la o cișmea interioară curge continuu.

”Nu plătim apa, e de la primărie, noi plătim lumina”, ne spune o femeie, care locuiește de 16 ani într-una din camere. ”Căldura e de la sobă, cu lemnele se descurcă fiecare. Ne-a mai dat şi primăria, nu pot să spun. Camere sunt multe, până în capăt, 52 sunt. Şi acolo, în capăt, e biserica. Preotul vine când e sărbătoare. Oamenii trăiesc din ajutor social. Mi-am făcut şi eu, dar e numai un milion şi 420 de mii cum erau banii. Nu ajunge, cum să ajungă? Păi, mi-a venit acuma să plătesc lumina şi am două milioane şi ceva de plătit. WC-uri au fost cândva, făcute afară, acuma nu mai sunt. Şi-au mai făcut care au putut în dreptul lor, pe unde au grădini, care nu – merge pe câmp. Ce să facă…?”.

În spatele halei, pe o bucăţică de teren pe care a îngrădit-o, femeia şi-a încropit o grădină, unde mai pune straturi. Ca să ajungă acolo, trebuie să treacă printre ”urmele” lăsate de cei cărora câmpul li se pare prea departe. Nu se plânge, mai aruncă apă, cu găleata, din când în când.

În spatele grajdului, e un culoar lung, străjuit de garduri înalte. Fiecare din cei care chiar ţin la lemnele lor a făcut un gard cât mai greu de escaladat. Unii au şi câini de pază. Pentru că aceia care umblă liberi prin hale sunt prieteni cu toată lumea, dar nu apără, de fapt, pe nimeni.

Pe holul lung şi sordid, cu menţiunea că hala 4 este cea mai curată dintre toate, e un du-te-vino continuu: copii care aleargă, femei care ies direct cu oalele din casă şi merg după apă sau mai spală câte ceva direct la pompă. Musafirii, în afară de cei obişnuiţi – poliţia, ambulanţa şi, uneori, pompierii – nu sunt întâmpinaţi cu amabilitate. Chiar şi cei, puţini, care au acceptat să vorbească au fost foarte atenţi la imaginea lor şi au refuzat ferm să fie fotografiaţi. Cei mai mulţi au priviri tăioase şi nu se îmbunează decât dacă mai vine cineva să le aducă de pomană. Un om fără bagaje nu prezintă interes.

”Eu nu prea ies pe afară, mai ales după ce întunecă”, ne spune o femeie trecută de 60 de ani. ”Sunt care se ceartă, se bat, mai ales ţigani din ăştia răi, care au făcut puşcărie şi vor să le ştie toţi de frică. Ziua nu vezi unul, se duc pe unde se duc şi fac ce-or face, iar seara e scandal”.

Spre capătul halei sunt familiile cu mulţi copii, care au două camere. Unele locuinţe n-au nici măcar uşi ca lumea, sunt distanţate de toc şi asigurate cu lanţuri şi lacăte. Dar copii sunt, peste tot, mărunţei, murdari, goi şi flămânzi. Dincolo de orice logică, sunt părinţi care privesc copilul ca pe o alocaţie în plus, scăpând total din vedere nevoile lui pentru a creşte. Nici măcar nu se obosesc să-l scape de păduchi și purici sau să-l trateze de râie.

”M-am despărţit de soţ şi n-am avut unde să mai stau, locuiesc aici cu nepoţel”, spune o altă femeie, care s-a mutat la grajduri de 7 ani. ”Nu e linişte, nu e siguranţă, nu e nimica. Dacă nu eşti acasă, îţi sparge camera, îţi fură din casă. Mie mi-a spart camera şi mi-a luat două butelii, cartofii, toate alimentele. Nu se ştie cine, nu l-a găsit poliţia. Sunt mulţi care fură. Becurile le sparg, că mai vin din ăştia mai mari, care se ascund şi se droghează. Nu-ţi vine să ieşi din casă, că nu ştii peste cine dai”.

La ieşirea din hală, trei băieţi încercau să-și facă drum prin noroi, să ajungă între grajduri, unde unul dintre ei ţine animale. ”Am vacă, porci, porumbei, găini şi struţi. Şi am și un câine. Mie nu mi-e frică să ies, mai jucăm ascunsa. Am avut parc pe terenul ăsta, dar nu ştiu cine a furat scrânciobele, şi balansoarele. Eu nu m-am născut aici, m-am născut pe Anton Pann, dar n-a mai plătit tata chiria şi am venit aici, că aici nu plătim. Merg la şcoală la franciscani, că, dacă nu mă duc la școală, nu mai iau alocație”.

This slideshow requires JavaScript.

Colonia din strada Fabricii este imaginea limpede a ”statului asistențial”. Oameni cărora niciodată nu li s-a pus undița în mână, ci li s-a oferit, lunar, coada de pește nu au niciun viitor. Copiii lor cresc la fel și, la rându-le, vor naște copii. Pentru astfel de oameni, care nu au făcut în viața lor un duș, au fost la ”toaletă” pe câmp sau direct pe hol, în fața ușii, și au mâncat odată la două zile, eliberarea din penitenciar pe motiv de condiții necorespunzătoare este o glumă sinistră. Mulți s-au întors acasă și fură din sărăcia celorlalți.

* Strada Nouă – între cârpele de pe gard și casele părăsite

Strada Nouă este un alt loc de referință din Roman, des vizitat de polițiști. Este o stradă în formă de potcoavă, locuită numai de țigani, puțini dintre ei oameni de treabă. Și în această zonă, taxiurile sunt o prezență constantă, chiar dacă întreaga stradă are dese cocoașe înalte, montate de primărie după ce locuitorii au reclamat că trec mașinile cu viteză și le lovesc copiii. Viața se duce în stradă, rufele se pun la uscat pe garduri, spațiul este ”închis” și nu prea ai ce căuta acolo dacă nu ai treabă cu cineva anume. Nimeni nu vorbește, dar nici peisajul nu te determină să zăbovești prea mult în zonă.

Multe case părăsite, cu grădinile pline de gunoaie și aceeași lume promiscuă, discret mai ”spălată” față de strada Fabricii. Am văzut, de exemplu, două femei care se duceau spre magazin, îmbrăcate cu capoatele de ocazie peste hainele de iarnă, dar am văzut și copii aproape dezbrăcați, pitiți pe după garduri.

This slideshow requires JavaScript.

Poilițiștii care fac razii pe Strada Nouă spun că puricii și mirosurile sunt la fel ca la Grajduri. Și infractorii. Cei pe care ”marea familie romașcană” încearcă să-i țină în frâu, montând camere de supraveghere în spațiile publice. Pentru că, în Roman, mai des decât prin alte locuri, se sparg mașini, se fură din buzunare, se fură din magazine – puțin, dar constant -, iar găinile și iepurii din cotețe sau nucile sunt atracții irezistibile. Și da!, există în Roman oameni care și-au vândut casele, pe mai nimic, doar ca să mute în zone în care n-au vecini ”navetiști” la pușcărie.

Cristina MIRCEA

De la pușcăria ”neconformă” la păduchii de acasă Liberările din penitenciare, atât cele condiționate, cât și cele făcute pe bandă rulantă, din cauza condițiilor necorespunzătoare, au ”îmbogățit” municipiul Roman cu 103 infractori, din luna octombrie a anului trecut până acum.