#dezamăgit

[the-land-of-snr]

They didn't vote for Bernie and now the fate of the world is in the hands of motherfucking Joe Genocide Biden

[ioana-emilia]

Scrisoare pentru viitor

Te-ai gândit vreodată că anul nu are cum să fie bun sau rău, ci doar așa cum ți-l faci?

Într-un final nu suntem decât suma alegerilor noastre, iar aceste alegeri ne umple viața de culoare sau de un doliu proeminent. Însă prin acestea, ne maturizăm...sau cel puțin așa continui să mă mint.

Anul meu nu a fost nici bun, nici rău. A fost exact așa cum am ales să fie. Poate nu am trăit cu adevărat decât o zi, deoarece alegerile mele atât mi-au permis. Iar în acea zi de viață, ați trăit și voi cu mine și vă mulțumesc.

În acest an ați avut grijă să înțeleg ce înseamnă prietenia, iubirea și dezamăgirea. M-ați văzut înflorind, iar mai mult sau mai puțin ofilindu-mă. Mi-ați fost aproape și ați avut grijă de mine. Sper din suflet că am reușit, asemeni vouă, să am grijă de voi și să vă fiu alături, căci știți bine că sunt mămica grupului și încerc să am grijă de copiii mei. ❤️

Prietenia: aceasta odată ce se naște, rămâne mereu vie în viețile noastre. Se poate opri pentru o perioadă, însă să fie reluată din același punct precum separarea să nu fi existat. Ni s-a întâmplat și nouă. M-am simțit singură o perioadă, chiar părăsită și a durut. Însă priveam totul din perspectiva mea, neînțelegând-o pe a ta. După un timp, am înțeles-o. Vreau să știi că nu te-am judecat, din perspectiva mea, niciodată. Îți mulțumesc că ești prietena mea.

Am mers mereu spre tine cu dramele mele, iar tu m-ai ascultat, deși aveai nevoie să fii tu cea ascultată. Ai trecut prin multe anul acesta și îmi cer scuze că nu am făcut mai mult să-ți fiu alături.

Iubirea: mi-e teamă că nu am să înțeleg vreodată adevăratul sens al acestui cuvânt. Însă am ajuns la concluzia că doar toxicitatea mă face să mă îndrăgostesc obsesiv – anul acesta n-a fost nimic obsesiv, poate doar felul în care ascultam vreo melodie care-mi plăcea. Nu am să adresez prea multe cuvinte, am înțeles, totodată, că există doar aparențe, iar în spatele acestora e un zid pe care scrie   

„i n t e r z i s   v i z i t a t o r i l o r”.

Dezamăgire: am făcut un clasament în ceea ce privesc persoanele care m-au dezamăgit: eu locul 1, iar tu 2. Tu ai avut cea mai mică implicație, anume absurditatea ta de-a nu-mi spune nu, și meriți să fii exclus. Iar eu m-am dezamăgit lăsându-mă să aștept în zadar. Am lăsat emoțiile să mă copleșească. Am insistat în mai multe aspecte și în toate am dat-o în bară: scrierea volumului 2, încercarea de-a publica volumul 1 - ideea de-a fi scriitoare și, poate, chiar în legătură cu tine.

A fost un an din câți mai urmează, dar, repet, mulțumesc că ați trăit o zi cu mine.

[un-suflet-anonim]

Știu că am eșuat foarte mult în viață,

M-am dezamăgit atât de mult pe mine însumi,

Am dezamăgit multe vise pe care le-am lăsat să moară,

Și-mi cer iertare de la ele, de la mine, de la ai mei părinți.

Am năruit castele pe jumătate construite, am fugit,

M-am ascuns de frică, de prejudecăți, de eșecuri,

Și-am devenit propriul meu eșec. Un eu mărginit, îngrădit

de propriile frici, de propria lașitate,

Punându-mi singur piedici.

Tot ce mai am e un suflet ofilit și obosit,

Înconjurat de ziduri și de durere,

Care se zbate încontinuu, dar în zadar,

Căci totul este mult prea negru, rece și superficial.

28.09.2024

@un-suflet-anonim

[inabusire]

Și deodată se opri. Neanunțat, pe nesimțite, rostogolirea clipelor se aținti într-un singur punct, ca și cum un aparat fusese scos din priză: exact aceeași ultimă străfulgerare de dinaintea stingerii. Lumea încremeni, în ciuda tuturor profețiilor, tuturor învățăturilor care portretizau sfârșitul - nimeni nu și-a închipuit că astfel se va trage linia. Își amintea ce văzuse de dinainte, presimțirile pe care spiritele bolnăvicios de sensibile le au aproape involuntar, le resimt ca pe-o intoxicație fără să știe ce anume o provoacă și cum să scape. Autobuzul se mișca rapid pe asfalt, spintecând bălțile răzlețe lăsate de ploaie, cu viraje ferme și nonșalante. Stătea pe scaun, undeva pe la mijlocul autobuzului, cu geaca udă lipită de vecinul din stânga, cu geanta trasă aproape de bazin, aproape ținută la piept, încă foarte atent ca umezeala să nu fi pătruns până la laptopul dinăuntru. În față, doi elevi aplecați plini de interes asupra dispozitivelor, tastând frenetic în încercarea de a câștiga vreun joc. Avea senzația, uneori, că nu-i mai înțelege. Că deși a prins mai demult, în adolescență, o perioadă asemănătoare, adulții n-au luat în serios poziția chircită, atenția suprasolicitată de culori, sunete și gesturi. Li s-a părut, probabil, că totul e doar o glumă, păcăliți de mirajul a ceva ce era mult prea frumos ca să fie adevărat. Îi privea absent, obosit să tot analizeze, să se simtă de parcă se împușcă singur în picior sabotându-și liniștea. Își impusese să uite, ca pe un fel de igienă a minții, deși adormea de cel puțin jumătate de an cu sunet de fundal. Când liniștea se a��ternea, apăreau întrebări, priviri și vorbe pe care și-ar fi dorit să le poată amuți. Și-a întors la un moment dat privirea spre parbriz, în locul în care ștergătoarele se intersectau și ploaia era dată deoparte, concentrându-se pe mișcarea repetitivă - deși mult prea deznădăjduit, deși labil și înfricoșat, avea senzația latentă că, totuși, nu se înșeală. Că e ceva ce nu se potrivește: poate amenințarea viitorului care îți displace, presimțirea unei schimbări iluzorii, a unei noi orchestrații care să ascundă în spatele ei, de fapt, aceleași forme de distrugere. Că oamenii nu realizează spre ce se îndreaptă, iar dacă realizează, se retrag bulversați în bula lor protectivă, insistând să picteze în roz niște pereți arși. Se-ntreba în unele nopți ce mai înseamnă liniștea. De ce e dragostea doar neputință. Cum de-a ajuns să fie atât de greu să păstrezi normalitatea. Dintr-o singură clipire, totul se năruise: nimeni n-a scos niciun geamăt, fără urlete de durere, fără lacrimi și isterii, fără groază și fugă. O lume încremenită, moartă. O lume curată, goală, prăbușită-n golul din care s-a ivit. Un Dumnezeu dezamăgit și frânt, sătul să-și vadă creația autodistrugându-se.

-

Unde-am fost laș, până la urmă? N-am făcut decât să mă atac de unul singur și să tac, să tac, să tac, atunci când aș fi vrut să le sparg țestele prin cuvintele mele. M-am izbit de ei ca de o oglindă, văzându-mi în reflexia lor vicii și slăbiciuni, micșorându-mă până la a fi vag diferențiabil într-o mare de oameni. M-am camuflat din frică, străpuns de durerea singurătății, și-am ciopârțit aripile mele cu ciudă. Am răsucit lumea în jurul meu și-am definit totul prin urechile și ochii mei, prin atingerea fragilă a degetelor mele, căci: "Sfârșitul tău este sfârșitul lumii" și nu pot cunoaște realitatea altfel decât prin prisma minții și-a simțurilor mele.

N-am scris nimic nou, și totuși am fost martorul graniței, așteptând, sperând.

[nebunulcusentimente]

M-am dezamăgit.

@nebunulcusentimente

[calandrinon]

it is that time again (if you are reading this it is not about you dwdw)

Anonim: Vreau să știi, poți veni imediat la mine oricând dacă ai probleme.

Eu: am problemă

Anonim: Dar nu acum. Ești deșteaptă, poți descurci însuți.

Eu: adică acum am două probleme

Anonim: păi ce tocmai am zis, proastă

(later)

Eu: *îngropat de probleme*

Anonim: Vai de mine, de ce nu m-ai venit?

Anonim: Acum totul e distrus și e vina ta.

Anonim: M-ai dezamăgit.

Eu: ți-o bagi în fund

[pffmimi]

simțeam că am dezamăgit

iar

prin felul meu de a strica toate lucrurile frumoase

dar nu e despre mine

niciodată nu a fost, nu din partea mea

neconsiderând o prezență importanta în viata cuiva acești doi ochi ai mei

am crezut că nu te pot afecta în vreun fel

dar te afectez

te stric

tu lucrul frumos

eu?

un strop de nuanță mult prea închisă pentru paharul tău

~pf~

[theblogdiana]

Un om care e dezamăgit de viață nu mai are curaj să mai facă niciun pas în față.

[arhitectul]

atunci când încă îl aștepți, chiar dacă te-a dezamăgit.

@arhitectul

[confesiunianonime]

Sunt insarcinata în 3 luni jumate, lui nu pare sa ii pese de acest lucru și pare ca e o greșeală faptul ca am păstrat sarcina. Am trecut printr-un avort spontan înainte de sarcina asta, iar când am aflat ca sunt iar insarcinata m-am bucurat, însă el pare dezamăgit de situație. Am impresia ca ma inseala și nu da importanta sentimentelor mele și stărilor schimbătoare din cauza hormonilor. As pleca, dar nu am unde și nu pot face asta deoarece am rămas și fără loc de munca.

#confesiunianonime

[nparadox]

7 septembrie 2023, 20:22

Mă doare capul. Azi am gătit, am inaugurat tigaia proaspăt cumpărată. Am avut nevoie de timp pentru mine, să îmi iau gândul de la tot ce se întâmplă în jurul meu, atât la muncă, cât și cu noi doi, dar și familia mea.

Sunt în derivă, într-adevăr și m-ai dezamăgit. Din păcate, m-ai dezamăgit crunt. Am avut o șansă să ne reconectăm, să stăm împreună și ai ales altceva. Nu pot decât să accept decizia ta să nu participăm împreună la acel eveniment, dar asta nu-mi șterge dezamăgirea. Am presimțit că îmi vei spune asta, ai tot evitat multe lucruri să facem în ultimul timp. Nu sunt într-un rol să te judec.

Știu că o să ne mai dezamăgim unul pe altul, dar eu rămân ancorat aici, sunt dispus să dau tot ce am mai bun în fiecare zi alături de tine. O să trec peste, chiar dacă m-a deranjat până aproape de sufletul meu ce ai făcut. Iubindu-te, ți-am oferit platforma și să mă rănești, dar îmi asum asta. Nu e doar o chestie pe care voiam să o facem în doi, e un aspect mult mai larg, pe care chiar dacă nu l-ai oferit în context, eu am înțeles multe din decizia asta a ta.

Ajungem din nou în acel punct în care eu iau decizii ce ne afectează pe noi, alături de tine, consultându-te, iar tu iei deciziile de una singură atunci când o anumită chestie ne afectează pe amândoi. Dar e în regulă, până la urmă fiecare î��i gestionează deciziile singur. Știu că nici ție nu ți-a fost ușor, cred că ai o perioadă aglomerată și absolut în contrast cu ceea ce trăiesc eu.

Abia aștept să te văd. Abia așteptam să cumpărăm acel costum împreună, să mă vezi, să îmi alegi culorile. Cu siguranță ne-am fi distrat. Dar nu intră zilele în sac, iar eu sunt aici pentru tine și cu siguranță vom face asta într-o bună zi. Chiar dacă uneori am impresia că te încurc și că orice fac nu e bine și nu sunt apreciat.

Aș vrea să te vezi prin ochii mei, prin filtrul meu. Sunt curios cum sunt eu prin ochii tăi. Cred că perioada aceasta ne va face mai puternici, fiindcă amânoi trecem printr-o perioadă ciudată, grea, dificilă. Eu sunt mândru de tine, iar pentru tine, cunoscându-ți sufletul, lupt. Lupt pentru noi, dar să știi că mi-e greu să lupt singur. Atât cu demonii mei, cât și cu ai tăi.

Am mai scris o nouă notiță. În curând le voi putea așterne într-o carte la câte s-au adunat. Și le vei citi și savura.

[pentrucaiubimm]

“Dacă nu aştepţi nimic de la nimeni, nu eşti niciodată dezamăgit.”

— Sylvia Plath

[dianadya]

Cineva din trecut te-a dezamăgit,asa-i? De aia reacționezi asa

Așa-I,așa-i, domnul știe tot

[bartholomaus]

De ce au tăcut fetele? (TL:DR necorectat)

Întâi vine naivitatea. Fetele copilăresc pe un nor, iar părinții văd puritatea ca pe o instalație artistică prea firavă pentru a fi deranjată cu crâmpeie de adevăr. Copilele sunt iubite și deificate în cuibul părintesc. Mai ales de către tați. Românii nu știu să se pregătească nici pe ei pentru lumea reală, d-apoi pe copiii lor. Nu știu nici educație sexuală preventivă, nici care sunt profunzimile psiho-sexuale feminine. Nu pot trasa granițele corect în interacțiunea cu fetele lor. Atunci trag linie ca majoritatea românilor: Nu! Nu discutăm, nu facem, nu vorbim! Tot ce e de la brâu în jos e câh! Punct. Este interzis! Copiii nu știu să-și apere drepturile și nici care-s alea. Nu știu nici părinții care nu se obosesc nici cu drepturile lor. S-a văzut în pandemie, când majoritatea credea că e despre dreptul de a merge la film și de a cumpăra gablonțuri din mall. Oamenii cer drepturi ca pe bomboane, doar atunci când li se face lor poftă de ceva dulce. În rest nu pasă nimănui.

Apoi vine misiunea. Orice societate te vrea albină lucrătoare și te pregătește strict pentru asta. Majoritatea copiilor pleacă în lume cu minime cunoștințe generale, cu frustrările părinților și un întreg bagaj de subiecte tabu. Restul educației rămâne pe cârca internetului, a corporațiilor care normalizează prostituția și a pornografiei extreme. Atât în cultura tradițională cât și cea progresistă, feminitatea și sexualitatea sunt interpretate ca fenomene tranzacționale. Cele două culturi promovează din plin conceptul de om ca slugă și femeie ca obiect. La conservatori obiectificarea e mai simplă - Feminitatea e deificată și sexualitatea e câh. Dai păsărică în mod tradițional, unui bărbat capabil din punctul altora de vedere. Scopul tău suprem este să te măriți și să faci copii. Obții ceva concret, indiferent dacă asta îți doreai sau nu. Devii nevastă și mamă - Ta-daaaa!!! Deservești familia ca să obții respectul societății.

La progresiști obiectificarea este invers - Feminitatea este câh și sexualitatea este deificată. Dai păsărica cui vrei tu ca să faci profit direct sau indirect. Feminitatea nu valorează nimic. Devine slăbiciune sau produs de larg consum. Scopul e să te vinzi la corporație și să cumperi tot de la ea. Dacă vrei să îți sărbătorești feminitatea sau te simți nemângâiată, cumperi, te faci influensăr, ți-o tragi cu cine vrei sau vinzi păsărica pe OnlyFans. Ești încurajată să manipulezi prin sex și instinct de reproducere, dar să amâni finalitatea cât mai mult. Îți trăiești viața în derivă pentru că statutul de soție și mamă te-ar face neproductivă în ochii companiei. Îți vindeci singurătatea prin Tinder și cultura ”Hit it and Quit it” care te îndepărtează și mai mult de relații împlinitoare cu sexul opus. Feminismul modern a convins două generații de femei că e mai dezirabil să sclăvuiești 12 ore pe zi pentru o ierarhie corporatistă decât să muncești pentru propria familie. Cultura Boss Girl produce la fel de multe femei nefericite ca și conservatorismul extrem. Diferența între prima abordare și neo-feminism este că de pe urma familiei rămâi totuși cu ceva - un copil, un soț care te iubește, amintiri frumoase etc.. De pe urma corporației rămâi cu desfacerea contractului de muncă, un statut profesional pe care nu dai doi bani și cu tinerețea irosită la birou - mulțumim pentru colaborare, ura și la gară!

Apoi vine visul. Te-ai făcut fată mare, ai luat examenele și ai ajuns în sfârșit unde ți-ai propus. Pe băncile unei facultăți sau ale unei instituții de bună reputație. Părinții sunt extaziați. Ești ușurată că nu i-ai dezamăgit și de data asta. Ai mai făcut un pas pe scara progresului către o carieră bănoasă care va seca sufletul din tine. Nu e important ce-ți place sau care ți-e talentul în viața asta. Nu te-a întrebat nimeni ce-ți dorești cu adevărat. Nu că ai știi să răspunzi, după o educație cazonă în care majoritatea adulților sunt mai încuiați decât copiii pe care îi cresc. Pentru cei din jur nu contează să te integrezi în spiritul tău, să fii împlinită în spațiul tău sufletesc și psiho-afectiv. Contează să dai bine pentru societatea asta de sfertodocți tălâmbi. Ți se pun în față niște șabloane de feminitate și trebuie să-ți alegi din alea. Să devii ceva care li se pare altora dezirabil: nevastă, mamă, avocat, director, futnică pentru un bogătan... orice li se pare lor că ți-ar face ție viața mai ușoară. ”Du-te, mamă, și fă-te avocat! Mărită-te, mamă, cu primul prost! Lasă dragostea și copilăriile. Bani să ai, că-n rest te descurci tu!”. Proștii sunt obsedați de respect pentru că simt că nu-l au. Proștii care te iubesc vor să fii respectată de alți proști. E tot ce înțeleg și nu trebuie să te superi pe ei.

Apoi vine autoritatea. Prin ambele forme de educație, atât formală și informală, perpetuăm un lanț nesfârșit de victime ale autorității. Toată copilăria auzi aceleași lucruri: Să nu ieși din rând. Să nu tulburi apele. Să nu fii tu oaia neagră și detestabilă care creează disconfort pentru orânduire. Ascultă și taci! Conformează-te! Autoritatea știe ce vorbește. Ascultă de polițist, ascultă de profesor, ascultă de primar, ascultă de ăia cu diplomă, ascultă de șef, ascultă de popă, ascultă de bărbat, respectă autoritatea! Crede și nu cerceta! Trebuie să crezi în știință, să crezi în biserică, să crezi în diplomă, să crezi în birocrație și în superiorii tăi ierarhici! Și taci! E important să taci ca să nu devii enervantă și obositoare. Nu tulbura apele! Ce-o să zică lumea dacă ieși din rând? Riști să pierzi respectul tuturor proștilor care contează pentru alți proști. Te faci de râs dacă pui întrebări, dacă ceri explicații, dacă refuzi sau protestezi în vreun fel. Cine dracu vrea o femeie agasantă și tare în gură? Dacă nu asculți de noi, rămâi fără. Fără diplomă, fără carieră, fără serviciu, fără bărbat, fără copii și chiar și fără părinți pentru că noi nu primim în casă așa ceva. Noi n-am crescut o târfă guralivă și proastă fără studii, care nu știe ce vrea de la viață! Ești ultima varză de pe tarla. Cine te mai ia? Cine te angajează dacă faci scandal? N-ai ce căuta la ușa noastră, dacă nu faci cum spunem noi! Ne-ai stricat investiția de-o viață cu rebeliunea ta și cu gândirea neconformă. S-a ales praful de visurile și normele noastre sociale. Secătură ce ești!

Apoi vine erodarea. Autoritatea cere anumite lucruri de la tine. La început sunt cerințe normale. Te conformezi și tragi speranță că te integrezi bine în structura traficanților de reputație. Ești extaziată că în sfârșit te-ai adaptat la un sistem ierarhic conceput de bărbați, pe vremea Revoluției Industriale, care pregătea albine lucrătoare pentru industriași. Tragi speranță că vei câștiga respectul proștilor, dar ai emoții. Simți că ceva nu e tocmai în regulă. În timp, cerințele încep să fie din ce în ce mai dubioase. Privirile mai lungi și mai stânjenitoare. Apropierile mai dese. Atingerile mai persistente și cleioase. Te fac să-ți pierzi confortul în propria piele. Intri încetișor, aproape pe nesimțite, în lumea bizarului. Se lasă o umbră peste spiritul tău. Ca o pâclă care îți restrânge feminitatea ca pe floarea soarelui înainte de furtună. Nu știi cum să-ți explici fenomenul. Nici nu-l percepi ca pe un mecanism defensiv. Te furnică sufletul, dar tragi adânc aer în piept și aplici ce-ai învățat. Încerci să ignori. Să-ți contrazici propriile instincte feminine și propriile mecanisme de apărare pentru că manipularea psihică te-a condiționat toată viața că tu ești problema, nu sistemul. Sigur e ceva defect la tine, nu la autoritate. Părinții ți-au injectat supunerea și conformismul ăsta de mică: Trebuie să-i respecți pe neguțătorii de respect pentru că sunt buni, competenți și miraculoși. Chiar și-atunci când te ating, îți invadează spațiul personal sau te batjocoresc. Doar au diplome înalte și respectul tuturor proștilor. N-are cum să fie vina lor. Sigur tu ești proasta care n-a înțeles. Se creează o disonanță cognitivă între tot ce ai învățat despre viață până acum și ce simți în profunzimea ta subconștientă ca mamifer. O contradicție toxică între nevoia de adaptare la sistem și instinctul de supraviețuire. Disonanța te erodează mental, dar atâta vreme cât abuzul nu depășește niște praguri de intensitate, câștigă întotdeauna adaptarea. Taci.

Apoi vine abuzul. Terenul a fost pregătit. Abuzatorul s-a stabilit ca autoritate și ți-a jupuit încet și sigur straturile defensive. Ți-a dat timp să te adaptezi la realitatea bizară. Te-a lăsat să-ți interiorizezi suficient disonanța, să accepți dinamica relației toxice și să te obișnuiești cu dezechilibrul de forțe dintre tine și el. Abuzul e aproape întotdeauna fulgerător. Vine cu o naturalețe șocantă, ca și cum ar fi o rutină. Pentru victimă e un șoc, dar pentru abuzator este într-adevăr o rutină. Nu ești nici prima, nici ultima. Gesturile sunt experte și comunicarea e precisă și eficientă. Acțiunile sunt menite să te ia prin surprindere. Ai vrea să te opui sau să protestezi, dar simți că nu ai timp. E totul pe repede înainte. Atmosfera e prea calmă, e prea liniște în jurul tău și n-ai timp să reacționezi la succesiunea de evenimente complet nefirești. Creierul nu poate face mare lucru decât să intre pe modul de supraviețuire. Pare că oprește niveluri întregi de gândire ca să poată tolera ce se întâmplă. Rămâne în funcțiune doar creierul reptilian, instinctul de bază rămas de pe vremea când specia noastră făcea primii pași pe planetă. Creierul reptilian nu este un bun arhivar. Nu memorează bine. De aceea polițiștii insistă să intervieveze cât mai repede martorii și victimele. Victimele uită rapid detalii importante pentru că, odată reactivate funcțiile superioare, creierul reptilian trece pe planul doi.

Apoi vine replica după cutremur. Liniștea și dezastrul de după furtună. Abuzul e alcătuit întotdeauna din crâmpeie de amintiri extrem de intense pe care nu ți le poți explica logic. Evenimentul rămâne ca un trailer, nu ca un film întreg. Scenele sunt fragmentate, fără continuitate și nu sunt ordonate cronologic. Nu știi cum ai ajuns acolo, dar te chinui să-ți explici. După incident creierul rămâne să se tortureze singur ani de zile, încercând să pună scenele cap la cap. Va relua incidentul de milioane de ori ca să înțeleagă și va încerca să raționalizeze cum s-a putut întâmpla: ”De ce n-am fugit? De ce n-am strigat? De ce n-am spus nu??? Puteam să-l lovesc, să țip, să-i scot ochii! Sunt proastă! Sunt o victimă neputincioasă! Sunt nimic și nimeni...”. E cea mai groaznică tortură. Ecoul abuzului rămâne ani de zile, iar suferința pe care ți-o provoci singură e la fel de intensă ca abuzul în sine. Psihicul schilodit te ține trează noaptea. Te trezește smucit când ațipești. Propriul tău creier urlă la tine toată ziua. L-ai dezamăgit și te urăște vizibil. Sunetele lumii de afară par înfundate. Ești somnambulă prin viața ta.

Apoi trăiești pe pilot automat. Ești moarta vie. În starea asta ai accepta orice. Te pedepsești singură și ai tolera orice pedeapsă a celor din jur. Simți că îți meriți iadul ăsta în desfășurare. E focul intern care te mistuie și te pedepsește pentru propriile neajunsuri închipuite. Simți că, dacă ai fi mai curajoasă, ți-ai tăia venele. Dacă ai fi mai lașă ai reuși măcar să plângi, dar ești blocată într-un purgatoriu în care nici instinctul, nici trauma nu te lasă să alegi o ușă prin care să evadezi. Toată ura asta imposibil de canalizat te macină zilnic. Îți mutilează trupul și fața. Te gârbovește și-ți adâncește ridurile. Te îmbătrânește prematur. Abuzatorul nu ți-a răpit numai puritatea trupească, ci chiar sufletul și frumusețea. Ți-a stins toate visurile. Și tot pe tine te urăști mai mult. Pentru că te-ai lăsat, pentru că n-ai văzut la timp sau ai ignorat semnele. Simți că ai dezamăgit pe toată lumea, mai presus de tine. Pe părinți, pe iubit, pe prieteni și chiar autoritatea pe care încă o mai respecți subconștient pentru că ai fost condiționată să o faci toată viața. Autoritatea era singura ta baliză într-o mare de fețe străine și tocmai ea a profitat. Rămâi să te adaptezi la noua realitate pentru că o să-l mai vezi pe abuzator și mâine. Depinzi de el și de autoritatea lui. Ești integrată în sistem și nu mai poți da înapoi.

De ce au tăcut fetele atâta timp? De ce n-au strigat? De ce nu au sărit în brațele primului bărbat găsit în cale? Nu știu exact. Oricare dintre noi i-am fi rupt căpățâna ca la jucării stricate, dacă venea vreo fată la noi. Orice tată l-ar fi călcat în picioare. Orice frate l-ar fi băgat în portbagaj să-l ducă la pădure. Viermii ăștia nu merită să circule printre oameni. Infectează. Provoacă numai puroi și otrăvesc toate relațiile firești dintre bărbați și femei. Un abuz mutilează pe viață și intoxică toate relațiile pe care le va avea fata respectivă. Cunosc bine munca și sacrificiile pe care trebuie să le faci ca bărbat ca să poți normaliza o astfel de femeie. E ca și cum ai încerca să convingi un melc să se îndrăgostească de tine. De fiecare dată când te apropii, se ascunde în cochilie. De fiecare dată când te deschizi, se retrage de frică. Toate emoțiile vin cu încetinitorul. Toate reacțiile naturale pentru noi sunt întârziate sau absente pentru ea. Dacă te grăbești, intră în panică și gâfâie disperată să n-o atingi cumva acolo unde doare. Dacă obosești și încerci să forțezi confruntarea sufletească inevitabilă, îi spargi cochilia și moare. Să readaptezi o astfel de femeie la tandrețe masculină e ca și cum ți-ai smulge dinții din gură cu patentul. Muncești ani de zile ca să o poți echilibra cât de cât. Nu știi niciodată dacă mângâierea ta o excită sau îi declanșează trauma din nou. Abuzatorul nu face o singură victimă. Te victimizează și pe tine ca bărbat, cel care va trebui să o ajute pe ea să se vindece. Majoritatea bărbaților obosesc și renunță ușor. Sau nu se bagă pur și simplu. Un abuzator lasă o dâră de puroi prin viețile tuturor celor cu care va interacționa fata aia.

Nu sunt un aliat al feminismului, dar tot ce am descris eu anterior este Misoginism Instituționalizat, în cea mai pură formă. Când ne întrebăm de ce tac femeile și suportă, trebuie să ne gândim și la asta. La lecțiile pe care le predăm celor din jur, în special copiilor noștri: despre normalitate, sexualitate și consimțământ, despre reacția la autoritate și ierarhie. Planeta asta e lume multă, oameni puțini. Câteva mese. Ar trebui să ne învățăm copiii să facă diferența între oameni și viermi. Să nu mai respecte orbește statutul celor din jur. Să nu mai tolereze autoritarismul de dragul conformismului. Ar trebui să priceapă diferența între tandrețe masculină naturală și semnele de hărțuire. Deși urăsc expresia asta extrem de abuzată în ultimii ani, în zona asta de abuz, noi bărbații trebuie să facem mai mult. Noi tații, noi soții, noi iubiții și frații. Pentru că victimele sunt într-un spațiu fizic și mental în care nu pot riposta. Victimele se întorc la noi ca iepurii blocați în lumina farurilor. Sloganul feminist cu ”femeile pot face absolut tot ce pot face bărbații” este vrăjeală de marketing pentru idioți. În lumea reală, raportul de forțe este mult prea dezechilibrat. Un bărbat poate lua ostatică o clasă întreagă de studente. Un șef poate teroriza un întreg departament de femei. Un puști de 15 ani poate viola o femeie de 30. Eu la pubertate aveam un metru nouăzeci înălțime. Majoritatea femeilor mature de pe planetă nu pot face dezastrul pe care îl puteam face eu la 15 ani. Singurul motiv pentru care n-am bătut toată școala aia plină de profesoare a fost educația de acasă și faptul că nu eram bolnav psihic.

Noi, bărbații, trebuie să încurajăm deschiderea și conversația. Să promovăm educația sexuală și reproductivă, cu accent pe prevenție și sănătate. Trebuie să stimulăm tandrețea și apropierea, să generăm un sentiment de încredere în femeile din jurul nostru. Să devină clar că, orice ne-ar spune, nu le vom judeca și nu le vom considera târfe. Exemplul masculin este mai puternic și pentru fetele în curs de maturizare. Este o legătură clară între relația fetei cu figura masculină dominantă din viața ei și succesul ei de mai târziu. Statistic vorbind, fetele care au relații pozitive cu tații devin femei mai fericite, au incidența de abuz mai redusă. Sunt mai puțin depresive, au relații sexuale și maritale mai sănătoase, abuzează de alcool și droguri în număr semnificativ mai mic. ”Daddy Issues” nu este doar un mit. Este un fenomen psihologic real. Lumea asta nu e alcătuită din sclipici și zâmbete de pisic. Multe creaturi mizere pândesc la firul ierbii. Vor să mutileze psihic, să manipuleze mental, să recruteze și să coopteze în perversiunea lor. Cred că, ținând copiii în ignoranță, în pregătim să devină victime. Mai ales că noile curente normalizează sexualizarea minorilor, încurajează narcisismul și fetișismul prin internet și rețele sociale. Fără educație, pregătim victime pentru abatorul consumerist din lumea reală.

Vorbește, fată! Nu poți fi târfă dacă nu ți-ai predat voluntar sufletul și demnitatea în mâinile cuiva. Demnitatea e mereu la tine și tu ești singura care o poate risipi. Gloata nu-ți poate răpi demnitatea, orice ți-ar face. Nici abuzatorul nu poate. Strigă, fata mea! Urlă! Suntem adulți și putem înțelege. Ăștia... puținii oameni care am mai rămas. Putem discerne ce este adevărat și ce nu. Suntem bărbați și putem încerca să îndreptăm situația. E mai bine să avem neînțelegeri, decât nedreptăți. Neînțelegerile pot fi clarificate. La nedreptăți e de obicei prea târziu. În ciuda a ceea ce se spune despre noi, avem empatie și putem înțelege ce simți. Zbiară cât te ține gura! Nu aștepta un al doilea abuz. Nu asculta de nimeni și nu te lăsa convinsă să taci. Dacă simți că e anormal, e anormal. Înseamnă că depășește zona ta de confort. Punct! Nu adera la ce îți provoacă repulsie doar pentru că turma ți-a spus că e ok. Nu contează ce vezi pe internet sau ce-ți spun alte târfe că e acceptabil. Nu e toată lumea la fel și îți garantez că vei găsi un aliat pe drum. Nu ești tu unica victimă. Nu trebuie să te temi de gura lumii sau de presiunea socială. Nu gândim toți la fel. Ascultă-ți instinctele și fugi! Dă alarma! În ceea ce privește siguranța ta fizică și emoțională, prima și ultima autoritate ești tu. Nicio altă autoritate nu te poate obliga să tolerezi intolerabilul de dragul de a nu tulbura apele. -- Unde e nasol e in zona asta de autoritate - profesori, sefi, directori, organe ale legii... unde fetele tind sa suporte pentru ca sunt santajate cu jobul, promovarea sau altceva. Cred ca abuzul dintr-o pozitie de autoritate ar trebui sa fie pedepsit mult mai aspru, pentru ca victima e deja intr-o situatie de slabiciune fata de cel care profita de autoritatea lui.

[uncrestinnou]

Isus este exact de cine avem nevoie

Ai avut vreodată încredere în cineva și să fii dezamăgit? Trăim într-o lume stricată și chiar și cei mai buni oameni vor face probleme și vor provoca durere. Dar Isaia știa că va veni cineva care va fi diferit. El ar fi de încredere, consecvent și exact de ceea ce avem nevoie.

În Isaia 9:6, Isaia arată spre un rege cu patru titluri: Sfetnic minunat, Dumnezeu puternic, Tată veșnic, Prinț al păcii. Dar ce înseamnă acele nume?

Un sfetnic minunat este cineva înțelept, inteligent și plin de compasiune. Este genul de lider care oferă sprijin, sfaturi și direcție în viață.

Cineva cu „puternic” în titlu este tare, rezistent și dispus să susțină ceea ce este corect.

Acest rege va fi un tată veșnic, cineva care consideră poporul Său ca fiind copiii Săi mai degrabă decât slujitorii Săi.

Și un prinț al păcii descrie pe cineva devotat să construiască punți între diverse grupuri și să se asigure că fiecare nevoie este împlinită pentru o viață completă și sănătoasă.

În dimineața de Crăciun, s-a născut Fiul cu toate aceste titluri minunate. Nu într-un palat sau castel, ci într-o iesle umilă, obișnuită.

Când ne uităm la viața lui Isus, Îl vedem folosind în mod constant aceste calități. A susținut și a sfătuit oamenii cu întrebări. A stat tare în fața amenințărilor și ispitelor. Îi păsa profund de toți cei pe care îi cunoștea. Și Isus și-a dat viața pentru a restabili pacea între Dumnezeu și omenire pentru veșnicie.

Isus este un sfătuitor minunat, un Dumnezeu puternic, un tată veșnic și un prinț al păcii. L-ai întâlnit în fiecare dintre aceste roluri? Cum s-a manifestat în viața ta înțelepciunea, puterea, bunătatea și grija constantă a lui Isus? Amin 🙏🙏❤️🇮🇱

[analogdigitalhybrid]

LANȚURILE - OPERA ROCK A REVOLUȚIEI CARE-A FOST ȘI NU MAI ESTE

Albumul produs și lansat la peste doi ani după evenimentele din 15 – 28 decembrie 1989, reprezintă o premoniție muzicală a formației hard-rock KRYPTON și a celor care au contribuit la apariția lui.

O prevestire rock a unor vremuri agitate, prin prisma trecutului. Doi dintre coautorii albumului au decedat în condiții suspecte.

Actorul Călin Nemeș a fost un revoluționar rănit grav în luptele de stradă din Cluj de soldații Armatei Române. A supraviețuit rănilor din 21 decembrie 1989, a cerut foarte vocal pedepsirea vinovaților. Dezamăgit crunt de lipsa de reacție a autorităților acelor vremuri și de indiferența opiniei pubice, Nemeș s-a sinucis prin spânzurare în 8 iulie 1993. Calin Nemeș avea doar 33 de ani.

La aproape cinci luni după Călin Nemeș este asasinat Ioan-Luchian Mihalea, compozitor, dirijor și realizator TV, fondator al celebrului grup SONG. L-au ucis doi neica-nimeni, cu scop de jaf, în 29 noiembrie 1993. Ioan-Luchian Mihalea avea doar 41 de ani.

Călin Nemeș și managerul și producătorul proiectului ”Lanțurile”, Niki Constantinescu au pritocit scoaterea operei rock într-o seară, la un șpriț împreună cu Dragoș Docanu, Călin Nemes si Eugen Mihăescu.

Datorita faptului că producția acestui album a fost refuzat datorită caracterului profund anti-comunist de casa de discuri de stat ELECTROCORD, Niki Constantinescu a investit economiile părinților săi în producția albumului. Apoi le-a returnat banii, cu dobândă în valoare de 10%. Frica a continuat și după publicarea albumului, toate persoanele implicate trăind cu frica că într-o buna zi vor avea soarta cruntă a lui Călin Nemes și Ioan-Luchian Mihalea.

Călin Nemeș era un poet vizionar și un rebel irecuperabil, când nu juca pe scena de teatru. Citez din recitativele lui de pe ”Lanțurile”:

”Am început să mă tem de cei care se tem de mine.

Nimeni n-ajută pe nimeni,

Totu-i orgoliu și jale,

Greșelile sunt colective,

Pedepsele sunt nominale.

Gratis e numai durerea

Și foarte scumpe sunt toate.

De vrei să te-njure poporul

Înjură-l de libertate.

Minciuni și clevetiri și bârfe,

La tribunale poartă robă hoții,

Ne vom ticăloși cumva cu toții,

Vom fi un neam de delatori și târfe.

Temnicerii înșiși nu-și vor aminti

Cine e-năuntru, cine e afară.

Vine o vreme când Revoluția

Rămâne muzeu, rămâne decor.

Vine o vreme când Revoluția

Pleacă la slujbă după ceasul deșteptător.

Vine o vreme când Revoluția

Își pierde din tumult.

Vine o vreme când Revoluția

Vrea să doarmă dimineața mai mult.

O altă Revoluție este soluția

Un alt alfabet început cu litera A.”

Mai jos aveți lista celor vinovați de producția albumului ”Lanțurile”, tineri entuziaști, revoluționari naivi și rockeri autentici, vizionari pentru libertate.

Compozitori [muzica & versuri]: Dragoş Docan , Eugen Mihăescu;

KRYPTON: Gabriel Nicolau - voce; Dragoş Docan - chitară bass, voci secundare; Eugen Mihăescu - chitară, voci secundare; Răzvan Lupu - tobe, voci secundare; Sorin Voinea - claviaturi, programare, voci secundare;

Colaboratori: Actorul Călin Nemes (recitative), Ioan-Luchian Mihalea şi Grupul "SONG", Cristian Ilie (Commando) - vocal; [Copilul] – Radu Rogoz - voce.

Versuri : Adrian Păunescu, Damian Ureche, Mihai Eminescu, Octavian Goga

Inginer de sunet/mixaj: Adrian Ordean

Manager formației KRYPTON și producător al albumului: Niki Constantinescu

35 de ani de la Revoluția anti-comunistă din Decembrie 1989 și 33 de ani de la editarea primului albumul realizat și produs exclusiv din resurse particulare, mesajul meta-politic al acestei operei-rock rămâne mai actual decât niciodată. Călin Nemeș ne-a lăsat moștenire un îndemn, o linie directoare: ” O altă Revoluție este soluția

Un alt alfabet început cu litera A.”

Text, idee, PR: Gabriel Săvulescu

În memoria lui Robert ”Bobby” Bacalu (1963 – 1989), împușcat în seara lui 21 Decembrie 1989 la Baricada de la Inter, Piața Universității.