#coiful de aur | Explore Tumblr posts and blogs

bartholomaus · 5 years ago

Text

În legătură cu cetatea Dăbâca despre care am avut o postare săptămâna trecută și fenomenul falsificării trecutului, conform dictonului lui Orwell ”cine stăpânește trecutul (istoria), controlează viitorul”. Timp de decenii (mai ales în anii 70-80) s-au promovat atât de multe falsuri și răstălmăciri ale Istoriei încât azi, mulți români din generația crescută în acei ani, sunt incapabili să mai discearnă adevărul (atât cât este cunoscut) de realitate. Mai ales că nici nu au de unde să se documenteze pentru a își schimba părerile...Mai ales că unele ”adevăruri” sunt ca Sf. Scriptură. Nu se comentează, se afirmă! Cine mai scrie azi istorie de popularizare măcar pe sfert pe cât se făcea în anii 80? Postez aici (la sugestia unui amic) câteva imagini din cărțile de popularizare care spălau creierele adolescenților din anii 70 și 80.

---

Pictură din Povestirile Istorice ale lui Dumitru Almaș: Menumorut cel înțelept... Ce vedem aici ca informație subliminală? Costumul românesc al tinerei (pe la anul 800 :) ). Deci, e clar! Menumorut era român (nu khazar, nu bulgar după cum afirmă și Anonimus dar și numele turanic).

Plus "ostenii" din spate, zici ca sunt coborati din răscoala de la 1907 direct in secolul 10 in armata lui Menumorut. Plus scena "matrimoniala" in care un "vasal" sta inarmat langa suzeran-stapanul neinarmat. Plus, plus, etc....toate aratand ce nivel avea totul in anii aia : desenatori, Almas, public...si totuși ce impact au putut sa aiba aparitiile spalaturile astea de creier...

Ilustrația copertei unei cărți de benzi desenate. Grotescul atinge aici cote nebănuite. Și mesajul subliminal asemeni. Coiful de aur getic din secolul al V-lea î.Hr. (cu calota spartă/plată, așa cum fusese popularizat și preluat în ”iconografia” comunistă după filmul Dacii) îl poartă Menumorut în sec 8 d.Hr. Ce poate fi mai clar? Așa continuitate nici că mai găsești vreundeva!!! De la geții timpurii la khazarii carpatici din epoca lui Carol cel Mare, timp de 1300 de ani, ”noi aici pe veci stăpâni”! (cu căciulili pe frunte, vorba cântecului). Nu mai zic de ornamentele care susțin titlul, o combinație de artă tracică cu ceva artă scitică. Oricum ceva din cu totul altă epocă.

de aia este rău când Istoria este folosită pe post de propagandă ideologică pentru copii. Îi zăpăcește, derutează și le bagă în cap falsuri. Dar asta e la noi. Niciodată nu a existat interes, nici în literatură sau filme să se facă o documentare cât de cât credibilă...Au mai fost cateva cazuri dar rare si modeste...

Câteva pagini scanate din cartea Menumorut, stăpânul Biharei. Ideea de bază este că oamenii lui Menumorut sunt tot niște daci care mai au puțin și devin români. Toată ”costumația” și decorul e preluată neschimbat din filmele cu daci. Dialogurile sunt ”neaoșe, arhaizante”, combinație de vorbe de duh, glumițe hâtre și gravitate vitejească. Exact ca în filmele Epopeii Naționale! Continuitate neică! sursa : https://betino2015.wordpress.com/tag/benzi-desenate/

...şi ce turnuri falnice de cetăți aveau . Stăpâneau deja o tehnică de construcție care a fost adusă în Transilvania mult mai târziu ?

Făceau cetăți săsești... ...fără să-şi dea seama ! Protocronişti abili ! Vizionari...

”Lupta întregului popor pentru libertate și neatârnare”, ”strâns-unit în jurul conducătorului iubit” era clișee care trebuiau aplicate tuturor epocilor.

Cum reuşea un voievod să fie atât de bine echipat , în contrast cu oastea sa - în izmene şi cămăşi ?

Oastea nu avea nevoie de echipament. În cămeși și ițari era destul. Compensau cu o nemaipomenită vitejie dată de dragostea de țară și de libertate :P

Lasă, că românii n-au câștigat la Mărășești datorită izmenelor și a simplei vitejii, ci datorită căștilor, grenadelor, mitralierelor Maxim, tunurilor, mortierelor și puștilor aduse de Berthelot. Si a ofițerilor francezi care i-au instruit pe români în Moldova. Că dacă era doar vitejia în ismene nu cucereau nemții 3 sferturi din România în 3 luni de la declanșarea ostilităților. Și da, propaganda naționalistă e bună pentru soldați. Numai cu creierul spălat de naționalism poți pleca la luptă convins că crimele tale sunt bune și drepte și ale inamicului crude și nedrepte. Altfel ai muri de isterie în secunda 2.

Moartea eroică, pe malul Someșului a viteazului Gelu ne-a întristat pe toți cei ce eram copii în anii 80. La istorie era chiar o lectură suplimentară despre cum s-a stins Gelu răpus de săgeata dușmană. Cum să nu-i urăști pe ungurii care au făcut asemnea nemernicie? Cum ne-au răpit pământurile NOASTRE, românești, apărate vitejește de Gelu, Glad și Menumorut?

E penibil să ai eroi contrafăcuți... De asta e vorba... credeam că înțelegeți ce ridicol și ne-constructiv să îți bazezi legendele și miturile naționale pe niște eroi neverosimili, pe care să-i mai folosești și ca să-ți promovezi niște ideologii șovine (anti-maghiarism, continuitatea etc).

Vai de capul meu! Ce sevraj or să aibă copii din anii 80 când vor afla din postarea mea că nu a fost așa!

nu e frumos sa strici copiilor povestea. Problema e că exact aceleasi povesti erau argumentate si in cartile academice, in sintezele de Istorie a Romaniei etc. Acolo nu mai erau povesti...

Cantecul lui Roland e tratat ca și legenda cavalerilor mesei rotunde. Literatura cavalerească, medievală. Unele povesti de genul mai au si bucățele de realitate precum saga islandeză sau Cântecul lui Igor. Dar în niciuna din aceste situații nu se construiesc eșafodaje ideologic-naționaliste, precum a încercat Ceaușescu în anii 70 si 80. Apropo, însuși Ceausescu era fascinat de povestea lui Gelu, amintind de un desen pe care îl văzuse în tinerețe...

Confundați critica unor povești care făceau parte din arsenalul propagandist-naționalist al lui Ceausescu cu povesti istorice frumoase, scrise cu talent, care cel putin nu aveau pretentia ca-s reale (gen Lăpușneanu lui Negruzzi sau Scrisoarea III a lui Eminescu). Ați studiat vreodată fenomenul propagandei naționaliste prin Istorie in epoca Ceausescu?? Nu veți întâlni ceva mai odios!

din păcate e vorba doar de războinici din ăia care se spălau doar de 2 ori, vara, o dată cand ploua și o dată cand intra în râu îmbrăcat să spele calul...

cu cât o populație/popor are o cultură mai subțire, mai săracă cu atât sunt mai înverșunați și mai orgolioși în a își susține un trecut glorios. Vezi ca asa sunt mai toți balcanicii, in special cei care au fost sub otomani.

Mă întreb și eu (retoric, caci e o alta discutie) de ce se foloseste termenul de ”spatiul romanesc” pentru o epocă în care nu stim ce români existau acolo... Ca atunci cand se folosește forma ”țările române” care include si Ardealul din sec. 12-19... În condițiile în care românii nu dominau nici economic, nici cultural si nici macar numeric (românii au devenit majoritari - peste 50% - in Ardeal si Banat abia dupa 1750)

1-Tu compari legende medievale vechi de sute de ani precum Arthur cu povești descoperite în ultimii 100 de ani si folosite doar ca material de propaganda nationalistă. 2 - Nu numai la Dăbâca nu s-a găsit ceva specific ”valah”. La nici o forrtificatie medieval timpurie nu s-a gasit. In nici o necropolă din sec 8-11 nu exista decat o cultura slavă, comună unei regiuni mai întinse. Ai auzit de mormintele de bulgari de la Alba Iulia de sec 8? Dar de cimitirul de Brateiu din sec 7? Ideea este că nu este nimic de găsit ”specific” românesc, autohtonii fiind de fapt un mix de neamuri și culturi. În acest caz, măcar nu băga propagandă groasă naționalistă cu maghiarii care i-au cucerit pe bieții ”români”... Chiar nu ai priceput cu cine am eu problema? Cu propaganda!! Cu Naționalismul! Care n-ar deranja dacă n-ar fi atât de grosolan și fals

Ce certitudini am ”băgat” eu? Sunt și eu ff prudent în afirmații. Nu știu la ce te referi. Poate-uneori-în discuții mai libere de fb pot să mai ”îngroș” argumentele, dar nu mă poți acuza că dau verdicte sigure. Însă eu tot citesc și adun materiale despre ultimile secole de ”dark age”. Am vizitat muzee din Polonia, Slovacia, Cehia, Ungaria, Serbia si Bulgaria. Am tot cumpărat cărti. Și am tot citit ce s-a mai publicat la noi pe această temă, mai ales arheologie a necropolelor. Și începe să mi se contureze o panoramă istorică foarte diferită de cea promovată de Mitul Național. Mai ales ”văzută” pe un teritoriu mai mare și în conexiune cu alte evenimente. Cum să nu te oftici când vezi că tot felul de diletanți exaltați cu extremisme naționaliste(gen Roxin) umplu netul de bull-shituri?

Erau creștini, desigur. Dar erau minoritari căci trăiau în afara unei zone organizate bisericesc (de unde popi, cărti?). Din ce am mai citit despre necropolele din epoca, creștini erau între 5 -20%...În funcție de comunități (sate) și de apropierea de marile drumuri și zonele creștinate (sudul Dunării/Bulgaria, Moravia Mare, Rusia kieveană). Vorbim oricum cam de sec 9-10...

nu ați înțeles că eu ironizez propaganda naționalist-ceușistă care a creat dinte chestii grotești. Nu discut adevarul sau falsitatea unor teorii. Le discut și pe alea, dar în alte postări, mai serioase, mai argumentate. Apropo, nu comparați mituri de genul David/Goliat, Arthur, Cidul, Cantecul Nibelungilor, Roland etc cu o construcție Istoric-naționalistă MODERNĂ bazată pe un izvor discutabil. Care se vrea argument istoric popagandistic...E cu tooootul și cu tooootul altceva... Eu nu am discutat legenda lui Traian și Dochia sau alte mituri acceptate ca mituri (desi și asta cu Dochia e de sec 18 , vine de la Sf Evdokia) și chestii pe care istoriografia ”patriotică” ni le-a băgat pe gât ca argumente naționaliste

Adevarul ca sunt diferente majore in diversele mitologii ale istoriei nationaliste. Unele țări au renuntat de mult, altele mai recent, altele își reîncălzesc vechile teorii (rușii de ex) sau găsesc altele noi. Cel mai nasol e când se mai combină și cu vreo religie. În unele țări, miturile naționaliste de secol 19 au fost aruncate la coșul de gunoi. Când ai zeci de reviste de istorie și arheologie, impecabil tipărite, cu articole interesante și scrise de specialiști și la prețuri decente este simplu ca miturile ”patriotice” să dispară din discursul public.

Mituri de agresivitatea provincială țărănească penibilă a românilor mai rar in Europa, mai ales cea de vest, chiar si in urma cu un secol. Pentru ca publicul "cult", căruia nu puteai sa ii servesti asemenea simplificari infantile, era mult prea mare si important ca sa functioneze rețeta asta manipulatorie. Mai tot timpul a fost nevoie de ceva mai complex, chiar daca era tot naționalist. Or ce frapează in povestea anilor 80 la noi este descrierea de basm cu tuse groase, care parca reia relatiile de familie post taraneasca la bloc si le proiecteaza in cadru istoric, adaugand doar "șeful", clar un Ceaușescu, un pic cosmetizat, ca si el era taran care se visa altceva decat era.

În final, ideea este că va fi foarte greu - cu nivelul la care se popularizează istoria la noi - să desființezi mitul lui Gelu, Glad și Menumorut, un trio-formidabil. Iată ce indignari patriotice îi mai sunt produse și azi unui român din Spania, probabil copil în anii 80. Probabil că articolul e preluat după Roxin: ”Gelu, Glad și Menumorut, voievozii valahi ce s-au împotrivit expansiunii ungurilor în Transilvania, trădați de cei pentru care acestia s-au jertfit acum o mie de ani. Într-o epocă în care ne este pusă la îndoială continuitatea strămoșilor pe acest areal, într-o perioadă de mari tulburări, noi românii ne permitem luxul să ne batem joc , cu seninătate sau ignoranță, de însăși simbolurile continuității noatre pe acest pământ. Avem foarte clar identificate cetățile conducătorilor valahilor din secolele IX-X – Gelu, Glad și Menumorut – cei care au domnit în Transilvania până la venirea ungurilor și care s-au luptat împotriva expansiunii acestora in Ardeal. Amenajarea lor ca obiective turistice pentru a promova istoria românilor și continuitatea noastră în Transilvania ar fi fost un lucru de bun simt și logic, numai ca s-a ales ignorarea lor și paragina. Situația în teren este de-a dreptul revoltatoare și ne demonstrează, încă o dată, de câtă ignoranță suntem capabili.” preluat de aici https://www.gazetadespania.es/atentat-la-istorie-cetatile-lui-gelu-glad-si-menumorut-teren-de-fotbal-si-lan-de-porumb/

F clar știute îs cetățile alea, foarte clar. Scrie pe ele: asta e Cetatea lui Gelu, scris de el însuși, conducătorul românilor cuceriți de unguri - AD 900 :)))))

Sa vezi la mine pe zonă, exact valea Almașului, acolo unde se spune, conform GH, că s-a dat bătălia intre Gelou și Tuhutum, cum știu oamenii :)))) cetatea Almașului e a lui Gelu și tot felul de fabulații, dar nici macar nu știu cine a fost Gelu, mulți nu știu nici cu cine s-ar fi bătut...nimic, dar ei știu una și bună și din a lor nu îi scoți. Cu puțin noroc, te vor întreba: -Domnule, eu te văd citit și știi multe. Ia zi-ne tu cum a fost?

Kazarii, slavii și avarii apărându-și neamul și vatra străbună?

"Gelu, Glad, Menumorut, ce-am avut şi ce-am pierdut!"

Nu pot fi pseudo-istorice și de popularizare în același timp. Corect ar fi să le numești naționalist-propagandistice sau pe acolo

Cu toții am trecut prin asta, la fel și când a fost vorba și de alde Brâncoveanu sau Ștefan cel Mare. Eram copii, ce știam noi? Numai că noi am mai crescut și ne-am trezit, alții tot acolo au rămas, tot la poveștile cu cai care îngroapă oameni și voievozi care se iau în gură cu Baiazid.

Cum să dispară? Au devenit ele însele ”istorie” și au devenit subiect de studiu. Pe mine mă preocupă ff mult fenomenul propagandei istorice din comunism. Acum, dvs ce vreți? Să le păstrăm în continuare ca adevăruri? Poate ar trebui să fie și reeditate?

”...multi nu doresc sa afle mai mult si cu atat mai mult sa accepte alte opinii ” Adică vreți să îi menajăm pe idioții care n-au mai citit o carte de la 17 ani? Sau îl citesc doar pe Roxin? Să fie sănătoși și să trăiască în bula lor, a ”Istoriei glorioase perfecte”

aici nu e vorba de ”înțelepciune” ci de propagandă naționalistă. Este clar că nu înțelegeți nimic decât poveștile simple cu ”populații sedentare pașnice” (neapărat români) ocupate de niște călăreți războinici răi veniți din Asia. Ok, dacă toată viața asta ați crezut, cine sunt eu să vă contrazic?

Observ la oameni decenți (pe unii îi știu bine) reacți de frustrare/furie/neacceptare pentru că ironizez aceste legende propagandistice ceaușiste. Iar reacția lor e una tipică sindromului de ”disonanță cognitivă”. Știu că am dreptate, nu pot să mă contrazică logic, dar NU POT să îmi dea dreptate deoarece, timp de mulți ani, începând încă din copilărie au INVESTIT emoții în aceste povești naționaliste și o parte din ceea ce sunt azi (ca personalitate) se datorează și acceptării lor. Cam aiurea...

eu nu mă adresez celor care se simt jigniți că dacii nu erau cei mai grozavi sau că toate poveștile istorice ale lui Dumitru Almaș sunt niște falsuri propagandistice. Ci oamenilor care gândesc...

0 notes

stefaniamolnar · 5 years ago

Video

View this post on Instagram

A post shared by Ștefania Molnar (@stefeebee9)

instagram

în ”Coiful de aur” - cazare casa de vacanța - campare rulote Coțofenești https://www.instagram.com/p/B1mKPFGAeFR/?igshid=1ordr2u4sd2uy

0 notes

barsand · 8 years ago

Text

trofeul Cerbul de Aur Brasov

“Cerbul de Aur” pentru România este marca unui festival, este un brand, pe care Braşovul ca şi oraş gazdă l-a promovat pe parcursul timpului cu vârf şi îndesat. Cu toate acestea Bucureștiul, sau mai precis Televiziunea Română cunoscută ca şi TVR deţine toate drepturile, cu privire la acest festival. Propuneri de relansare şi finanţare au tot fost prezentate celor de la TVR însă ceva acolo nu funcţionează, şi nimeni nu mişcă un deget fără acceptul acestora. Pentru cei care nu ştiu, „Cerbul de Aur” este un spectacol-concurs de interpretare ce urmărește promovarea talentelor din România și de peste hotare. Până în prezent au avut loc 17 ediții, festivalul fiind întrerupt și reluat de mai multe ori de-a lungul anilor. Ultima ediție a avut loc în 2009, ulterior Televiziunea Română declarând că nu dispune de fondurile necesare organizării altor ediții. Ce păcat şi ce ruşine în acelaş timp!

Nu ştiu cum să numesc acest comportament al TVR dacă nu egoism. Încercând să aflu despre poziţia oficială a autorităţilor am căutat informaţia pe siteul oficial cerbuldeaur.ro. Din păcate acesta nu poate fi accesat. Mesajul pe care-l citesc pe pagina de web este: “Pagina web http://cerbuldeaur.ro/ este temporar indisponibilă sau posibil mutată permanent la o nouă adresă.” Aşadar pe lângă egoismul de a nu lăsa pe altcineva să organizeze festivalul mai avem şi nepăsarea, indiferenţa celor care ar trebui să se ocupe de o simplă pagină de web ca să fie funcţională.

Citind câte ceva din mitologie despre “Cerbul de Aur” am încercat să aflu totuşi în ce fel este valorificat acest tezaur naţional. Din păcate nu am găsit nimic substanţial. Măcar o referinţă sau o trimitere către legendă, basm sau fie şi o notă referitoare la importanţa acestui simbol ancestral. M-am gândit atunci că poate cei de la TVR nici măcar nu şi-au pus problema să cultive acest simbol sub multiplele lui valenţe. Probabil că ignoranţa aceasta este o binecuvântare pentru TVR căci ceea ce nu cunosc nu are cum să-i afecteze. Pentru ţară însă acest comportament al televiziunii naţionale este catastrofal. Asemeni industriei Braşovene pusă pe butuci, festivalul “Cerbul de Aur” este încet, încet scos din conştiinţa publică, marginalizat şi împins către uitare.

Constantin Brâncuși făcea următoarea remarcă: „Există un scop în toate lucrurile. Pentru a ajunge acolo, trebuie să te desparți de egoism.” TVR trebuie să înţeleagă un lucru elementar şi anume că acest festival nu este un bun propriu pe care are dreptul să-l bastardizeze sau să-l ucidă. Ei nu au voie să dispună de acest festival după bunul lor plac sau să-l izoleze din prea multă “dragoste” sau supra-protecţie. “Cerbul de Aur” asemenea coloanei infinitului este un simbol naţional este o încununare a efortului mai multor generaţii de buni români în promovarea culturii şi valorile noastre naţionale. Festivalul trebuie să producă punţi de legătură culturale, să atragă participanţi din cât mai multe ţări şi să ne reprezinte în lume prin valoare, profesionalism şi prestigiu.

Pentru mine acest comportament al TVR este anti-naţional iar autorităţiile române ar trebui să se autosesizeze. Nu ştiu dacă există o lege împotriva vandalizării bunului naţional, dar dacă există, TVR ar trebui cât mai urgent amendată şi obligată să cedeze drepturile de organizare celor în măsură să le pună în practică şi să le ducă la împlinire cu succes.

Pentru a înţelege mai bine bogăţia folclorică şi culturală pe care o reprezintă “Cerbul de Aur”, am extras din mitologia noastră şi a mai multor alte popoare pasaje referitoare la semnificaţia mitului cerbului. Totodată am încercat să localizez arealul în care acest mit este identificat şi felul în care el este perceput de către diferite culturi.

Galerie de imaginie:

Copacul vietii si cei patru cerbi

Actaeon din mitologia Elenă

Acteon ucis de Artemis

pocalul de la Agighiol şi cerbul saraba

Apollo Artmeis si caprioara 490 îH

Artemis si ciuta

cerbul Sarabha cu opt picioare si coarnele sub forma de cosoroaba

cernunnos regele cerb de aur

Cernunnos simbol Celtic zeu al fertilitati

Cernunnos

Chateau d Anet Fontaine de Diane

Ciuta capturat din muncile lui Herakles

Dain Duneyr Durathror Dvalin cei patru cerbi mitici

Dain Duneyr Durathror Dvalin Yggdrasil

Diana expusa la Versialles

Placă aurita cerb Scitic sec 6-5 î.H

Herakles capturarea ciutei Cerynitiană

Herakles capturarea ciutei albe Cerynitiană

Hittite dKAL bronze 2200 iH Museul Anatolian al Civilizatilor din Ankara

Hunor şi Magor vânează cerbul mitic

Legenda sfântului Eustache

motivul cerbului de pe coiful dacic

Naphtali căprioara din biblie

Pazyryk caprioara Scită

riton de aur tezaurul de la panaghiuriste

Riton Hitit de argint cu incrustari de aur

royal hart sceptre Sutton Hoo

sigiliul orasului Baia sec xiv

Statue Hercules Telephus si caprioara

fibula aurită – szkita aranyszarvas kisebb

Telephus fiul lui Hercules sugând lapte de la caprioara

zeita Diana si cerbul

Elada şi Roma antică

Diana de la Versailles, Heracles, Telephus şi căprioara (Muzeul Luvru)

În mitologia ateniană, căprioara este asociată cu Artemis în rolul său de fecioară, virgina vânătoriţă. Acteon, după ce a surpins imaginea nudă a lui Artemis care se îmbăia, a fost transformat de aceasta într-un cerb pe care însăşi câinii ei l-au sfâşiat în bucăţi. Callimachus, în lucrarea sa atotcuprinzătoare “Al treilea imn dedicat zeiţei Artemis”, menţionează de asemenea căprioara cu coarne care trăgea carul de luptă a lui Artemis.

Una din muncile lui Heracles (Hercules la romani) a fost aceea de a captura ciuta Ceryniană, sacră pentru Artemis, să o predea pentru scurt timp stăpânului său după care să o restituie lui Artemis. Deoarece o cuită cu coarne era necunoscută până atunci în Grecia antică, povestea sugerează că ar fi fost vorba despre o căprioră cu coarne care ar fi trăit în ţinuturile nordice, în Hyperborea care reprezenta habitatul natural pentru căprioarele cu coarne. De asemenea în mitologie fiul lui Heracles a fost abandonat copil fiind în văile din Tegea, acesta fiind îngrijit de o ciută.

Egypt Satet, zeiţa vânătorii, a fost ilustrată purtând coarnele unei căprioare uneori având chiar trăsăturile feţei pictate în chip de caprioară.

Germanic Pe un sceptru regal Anglo-Saxon găsit în necropola de la Sutton Hoo din Anglia, este reprezentat un cerb stând în picioare. În vechiul poemul englezesc Beowulf, o bună parte din prima porţiune a povestirii este axată pe hala mare a eroilor numită Heorot, însemnând “Hala Cerbului”.

În poemul “Grímnismál” din colecţia de mituri nordice “Poetic Edda” cei patru cerbi (Dain, Duneyr, Durathror şi Dvalin) din Yggdrasil sunt descrişi ca mâncând din copacul vieţii. Poemul Yggdrasil de asemenea menţionează că cerbul Eikþyrnir locuieşte în Valhala. În proza Edda cartea Gylfaginning, zeul Freyr îl ucide pe Beli cu un corn de cerb. În Þiðrekssaga sau Thidreksaga, Sigurd este prezentat ca fiind îngrijit de o căprioară.

Andy Orchard propune o conexiune între cerbul Eikþyrnir din Valhalla, ca imagine a cerbului ce este asociat cu hala (eroilor) Heorot, şi sceptrul Sutton Hoo. Sam Newton identifică ambele simboluri sceptrul Sutton Hoo şi hala Heorot ca şi simboluri timpurii ale regalităţii Englezeşti. Rudolf Simek spune că “nu este foarte clar ce rol a jucat cerbul în religia germanică insă teoretizează că, “cultul cerbului este pus în legătură întronarea lui Odin în deminitatea de rege al regilor”.

Hitiţi Cerbul a fost identificat alături de taur la Alaca Höyük şi conţinut în mitologia Hitită ca şi zeitate protectoare al cărui nume este înregistrat ca şi dKAL. Alţi zei Hitiţi au fost adesea zugrăviţi ca şi călărind pe spatele unui cerb.

Ungaria În mitologia ungară, Hunor şi Magor, fondatorii poporului Maghiar, au urmărit un cerb alb într-o vânătoare. Cerbul i-a condus într-o ţară necunoscută pe care au numit-o Scitia. Hunor şi Magor au populat Scitia cu descendenţii lor Hunii şi Maghiarii. Până în prezent, o emblemă importantă în Ungaria este cerbul cu multe coarne cu capul întors privind peste umăr.

Posibil în secolul al 11-lea, potrivit unei legende, o căprioară cu coarne apare din nou în legendele creştine. Chronicon Pictum conţine o povestire unde viitorul rege Sfântul Ladislaus I al ungariei şi fratele său Regele Géza I al ungariei vânau într-o pădure, şi o căprioară cu numeroase lumânări aprinse în coarnele ei le-a apărut. Sfântul Ladislaus ia spus atunci fratelui său ca nu este o căprioară ci un înger a li Dumnezeu, iar coarnele sale erau aripi iar lumânările erau pene strălucitoare. El a afirmat atunci intenţia de a construi o catedrală în cinstea Maicii Domnului în locul în care le-a apărut căprioara.

Iudaism Tribul Naftali are încrustat un cerb pe stindardul lor tribal, şi a fost descris poetic ca şi o ciută binecuvântată de Jacob. În vechiul testament apar următoarele: “49:1 Apoi a chemat Iacov pe fiii săi şi le-a zis: Adunaţi-vă, ca să vă spun ce are să fie cu voi în zilele cele de apoi. … 49:21 Neftali, cerboaică slobodă: el rosteşte graiuri minunate.”

În mitologia Evreiască – aşa cum este discutat în talmud (חולין נט ע”ב) – există un fel de cerb uriaş pe nume “Keresh”. El se povesteşte că trăieşte în pădurea mitică numită “Bei Ilai”.

Celţi Cernunnos este o figură mitologică în cultul mitologic continental celtic şi posibil una dintre figurile ilustrate pe “Gundestrup cauldron”. Acesta are coarne de cerb deasupra capului. Rolul sau în mitologie este neclar neregăsind poveşti specifice despre acesta.

Mitologia românească Motivul cerbului de pe coiful dacic de la Agighiol, Ritonul de aur de la Poroina Mare sau sigiliul oraşului Baia de secol XIV, prima capitală a Moldovei, sunt doar câteva repere de foarte mare valoare şi importanţă care atestă fără putere de tăgadă autenticitatea acestui simbol ancestral.

După cum arată Romulus Vulcănescu, şi în tradiţiile noastre „cerbul poartă în coarne un brad, simbol carpatic al Arborelui Cosmic. Din scrierile lui Romulus Vulcănescu despre mitologia pre-dacică, extragem cateva idei. Cercetătorul susţine că: „În seria presupuselor zoototemuri sălbatice trebuie să menţionăm şi pe cel al cerbului. S-au descoperit pe teritoriul României figurile zoomorfe care închipuie imaginea cerbului. Dintre legendele consemnate de scriitorii greci antici, poeţii Pisandru şi Pindar, istoricul Pherechidis, toţi se referă la o cerboaică de aur care apăra gurile Dunării. După această legendă, socotită geto-scitică, nimfa Taigeta, iubita lui Zeus, închinase zeiţei Ortaisa (un fel de Artemidă), în oraşul Istria de la gurile Dunării, o cerboaică cu coarnele de aur ca să apere Delta. Cerboaica cu coarnele de aur avea calităţi excepţionale, fapt care îl determină pe regele Teseu al Atenei să pornească la vânătoare. Cerboaica aceasta din descrierile mitografilor antici era probabil reprezentarea totemică a regelui faunei deltei străvechi.”

Cristina Pănculescu în lucrarea “Taina Kogaionului” face următoarele asocieri: “În unele tradiţii cerbul apare ca „vestitor al luminii […] iar în alte tradiţii acest simbolism îşi dobândeşte întreaga sa valoare cosmică şi spirituală. Cerbul apare ca mediator între Cer şi Pământ, ca simbol al Soarelui în ascensiune. Ulterior o cruce va apărea între coarnele sale şi el va deveni imagine a lui Christos, simbol al harului revelaţiei salvifice. Mesager al divinului, cerbul aparţine unui lanţ de simboluri, asociat fiind: Arborelui Vieţii, coarnelor şi crucii […].”

Un colind de Anul Nou reflectă, într-o formă inedită, imaginea cerbului purtând un brad între coarne:

«Leru-i Ler de Domn, cerbuţul păştea, în ramuri purta un mic de brăduţ, cu stea în creştet. Cerbuţul păştea, brăduţul creştea, mare şi fălos într-un brad frumos. Pe unde călca, noaptea lumina ceru-ntunecat, cerbul îmbrădat.»

Amintind de colinde nu putem să nu ne referim la Moş Crăciun, care după cum arată Nicolae Densuşianu, îl reactualizează pe Bătrânul Saturn, regentul Vârstei de Aur când Arborele Vieţii îşi dăruia oamenilor fructele miraculoase. De aceea, în amintirea acelui Timp fericit, şi ca o promisiune a celui ce va să vină, în noaptea naşterii Pruncului Iisus – Promisiunea întrupată – Bătrânul Saturn, sub chipul lui Moş Crăciun, vine în sania trasă de cerbi, aducând bradul încărcat de daruri şi lumini – imagine a Arborelui Vieţii.

Revenind oarecum cu “picioarele pe pământ” şi colindând munţii Bucegii, valea adâncă ce coboară de la Vârful Ocolit (Bucura Dumbravă) şi vârful Omu – mărginită la nord de Colţii Morarului şi la sud de muntele Coştila – este numită Valea Cerbului. Această denumire spune multe, căci nu despre valea unui cerb oarecare este vorba, ci chiar despre valea Cerbului fermecat ce poartă în frunte nemaivăzuta piatră preţioasă pe care Harap-Alb o cucereşte – la porunca Spânului – pentru Verde-împărat. Exista o carte de poveşti intitulată chiar Zânele din Valea Cerbului, poveşti culese din zona Bucegilor de Nestor Urechia. Din folclorul românesc redăm versurile de mai jos:

Pe platou în nopţi cu lună plină, Şi pe culmile Bucşoiului, Vin scăldate parcă în lumină Zânele din Valea Cerbului. Au pe cap cununi de campanula Şi în plete flori de colţ de argint, Capre negre în vârf de piatră sură Străjuiesc în taină locul sfânt.

Un arhicunoscut colind românesc ne vorbeşte despre cerbul fermecat transformat în vătaf al oilor, probabil al caprelor negre, din vârful munţilor care este înzestrat cu darul vorbiri şi care-l înduplecă pe vânător ca să-i cruţe viaţa.

Colindul Cerbului

Mândru-şi cântă-un cerb în codru Haida ler, leru-i ler Mândru-şi cântă de nu-i modru

Vânătoru s-o sculatu’ Haida ler, leru-i ler Puşca-n mână şi-o luatu’

După cerb o alergatu’ Haida ler, leru-i ler Sus în munte l-o aflatu’

Stai, fârtat, nu mă-mpuşca Haida ler, leru-i ler Lasă-mi mie viaţa

Că nu-s fiara fiarelor Haida ler, leru-i ler Ci-s vătafu’ oilor

Oilor, cornutelor Haida ler, leru-i ler Din vârfuţu’ munţâlor

Munţâlor, cărunţâlor Haida ler, leru-i ler Munţâlor, cărunţâlor

Colind popular

Cerbul de aur – Basme, culese din popor de Dumitru Stăncescu

Dumitru Stancescu

Acest portret a lui Dumitru Stăncescu a fost publicat în volumul La Gura Sobei – Snoave și Basme, culese din popor, colecția BPT – Editura Librăriei Leon Alcalay, București, 1908. Dumitru Stăncescu, născut la 20 decembrie 1866 , București şi decedat la 12 iulie 1899 la Brunnen Elveția, la doar 32 de ani, a fost un folclorist și publicist român. Părinții săi erau intelectuali, tatăl său fiind C.I. Stăncescu, fost director al Teatrului Național.

Studiile primare le-a absolvit la colegiul Sf. Sava, unde l-a avut ca profesor pe Gheorghe Dem Theodorescu. Dumitru Stăncescu și-a urmat studiile universitare în țară, iar doctoratul în științe sociale, științe politice și administrative, l-a obținut în 1890 la Liège, în Belgia.

În perioada 1885-1895 a cules și a prelucrat folclor muntenesc după metoda numită „a lui Petre Ispirescu“. S-a preocupat să adune texte de mare expresivitate și să păstreze oralitatea poveștilor, conciziunea și claritatea lor, precum și modul alert de expunere specific povestitorilor din Muntenia.

Dumitru Stăncescu a publicat folclor cules de el în “Revista Nouă”, înființată de Bogdan Petriceicu Haşdeu. A colaborat și la revista Literatorul. În 1892 a inițiat colecția „Biblioteca pentru toți”, în care s-au tipărit operele a numeroși scriitori români și străini, al cărei director a fost în perioada 1896-1899. A tradus din Hans Christian Andersen, F. Coppée, Bernardin de Saint-Pierre și Herbert Spencer.

Cerbul de aur – Basme, culese din popor de Dumitru Stăncescu

A fost odată un unchiaş ş-o mătuşă. Unchiaşul avea de la nevasta dintâi doi copii:un băiat ş-o fată; şi p-ăştia copii mătuşa, muma a vitregă, nu-i putea suferi, îi ţinea nemâncaţi, îi bătea de le învineţea carnea pe ei – bătaie de mumă vitregă, când e vorba. În sfârşit, vai de mămuşoara lor ce viaţă duceau bieţii copii, c-avea zgripţuroaica o inimă neagră de o ştiau şapte sate primprejur, şi era şi prefăcută.

Într-o zi, ce i se năzări ei, nu, că ea nu mai mănâncă pâine şi sare cu moşul, de n-o prăpădi copiii; să-i ducă în ce pădure o şti şi să-i omoare, or să se piarză de ei, or ce le-o lumina Dumnezeu să facă, numai cu ochii de ei să nu mai dea, că s-a isprăvit.

Încercă unchieşul s-o înduplece, o întoarse, o mai suci c-aşa, că pe dincolo… aş! Baba o ţinea întruna pe-a ei.

N-a putut ieşi cu ea la căpătâi. Deci, fiindcă era slab de inimă şi o iubea prea mult (vezi cum îl orbise pe el Dumnezeu la bătrâneţe), se hotărî moşul să-i facă pe voie.

Într-o zi zise el copiilor:

– Hai, taică, hai cu mine la pădure să aducem niscai crăci să avem cu ce momi ăl foc.

Copii taman se jucau prin bătătură. Cum auziră că trebuie să meargă la pădure, se bucurară şi porniră.

Dar vezi dumneata, când vrea Cel-de-Sus cu omul: copii se jucaseră cu nişte cenuşă, iar sânul băiatului era plin; pe drum a tot curs cenuşă pe toate potecile pe unde trecuseră.

Şi când se piti moşul de ei, ca să se piarză, bieţii copii se aşeză pe o buturugă şi începură să plângă că se vedeau singuri în desiş. Deodată, fata dădu cu ochii de urma de cenuşă şi tot într-o fugă se duseră după ea până acasă.

Ajunseră, dar nu îndrăzni să intre în bordei, c-o ştiau pe mama vitregă rea şi se temeau să nu-i ia la bătaie învinuindu-i că s-au pierdut de tatăl lor.

Se lăsase frig, căci era cam pe înnoptate. Se urcară atunci pe din dosul bordeiului – că era bordei făcut în pământ – şi şedeau acolo, lipiţi de coşul vetrei.

Unchieşul şi baba se aşezaseră să mănânce; se auzeau lingurile cum se loveau de bliduri.

După ce sfârşiră de mâncat, baba, de-a dracului, ca să-l amărască şi mai mult pe unchiaş, zise cu glas prefăcut:

– Aoleo, unchiaşule, unde sunt bieţii copilaşii tăi, să ronţăie şi ei aste uscături?

Copiii, de sus, auzind glasul ei mieros, strigară pe coş:

– Aici suntem, mamă.

Şi dădură fuga în bordei.

Baba să crape de necaz şi mai multe nu! După ce adormiră copiii, îl ocărî pe moş şi-l batjocori cum îi veni la gură, că n-a putut nici atâta lucru să facă şi el!

Aşadar, se văzu silit a-i făgădui că i-o duce a doua zi la pădure şi acum i-o duce aşa departe, că n-or şti să mai vină înapoi.

Şi aşa, a doua zi, băgă moşul de seamă, deschise ochii în patru, şi cum îi pierdu pe copii, îi pierdu de-a binelea, că n-au mai ştiut să se întoarcă. Au rămas în pădure.

Au stat ei, bieţii, cât au stat, cu frică, tremurând vargă că urlau şi răgeau fiarele de ţi se făcea părul măciucă pe cap, plângând de să fi muiat inima cuiva, de cremene să fi fost. Dar ce să facă? Ei au plâns, ei au tăcut. Porniră şi ei, cu inima în dinţi, când i-a răzbit foamea, să caute ceva d-ale mâncării. Ce să găsească? Rădăcini, altceva ce? După foame îi apăci şi setea, apă nicăieri… Se stingeau bieţii copilaşi, săracii, şi mai ales băiatul, că lui îi era mai sete, fetei nu prea îi era aşa mult.

Taman într-un târziu, dădură de o urmă de vulpe, plină cu apă de ploaie.Băiatul se repezi atunci să-şi mai potolească setea niţel. Dar când să-şi atingă buzele de apă, fata îl opri:

– Nu bea, frăţiorule, că te faci vulpe şi nu mai are cine mă păzi!

Bietul băiat îşi iubea sora mult. Se gândi niţel şi nu bău, deşi murea de sete.

Mai încolo dădură de o urmă de urs, tot cu apă de ploaie.

– Nu bea, frăţiorule, zise fata, că te faci urs şi mă omori…

Nu bău băiatul nici de astă dată, dar se pârpălea de sete să moară şi mai multe nu.

Tocmai spre seară iaca şi o urmă de cerb.

Îl rugă să nu bea, că se face cerb şi o împunge, ci să mai aştepte c-or da de vreun izvor, dar el nu mai putu răbda şi bău.

Dacă bău, se făcu cerb, dar aşa frumuseţe de cerb, că s-ar fi oprit vântul din adiere, ar fi încetat păsările să ciripească şi s-ar fi oprit norii pe cer ca să se minuneze cu toţii şi cu toatele de aşa nemaipomenit de cerb.

Trupul lui, cât era de mare, era numai şi numai de aur şi strălucea de-ţi lua vederea. Soarele rămase pe lângă el ca stelele cele mici pe lângă soare, iar coarnele cică i-ar fi fost lungi şi pline de ramuri, şi pe ele erau semănate pietre nestemate ce scânteiau; iar de la vârful unui corn la celălalt s-ar fi cumpănit încetişor de colo până colo un leagăn împletit numai din fire de mătase.

Se uită cerbul, când se pomeni aşa, la soră-sa care rămase încremenită, şi din ochii lui mari şi vorbitori începură a se rostogoli lacrimi din belşug. Apoi îngenunche în faţa fetei şi o îndemnă să se urce sus, în leagănul dintre coarne. Fata se sui şi cerbul plecă prin desiş. La fiecare pas ce-l făcea, leagănul se mişca uşurel când înainte, când înapoi lin şi, când i se făcea fetei somn, ea adormea copilăreşte, legănată încetişor.

Şi trăiră ei aşa în pădure, multă vreme. Fata îşi făcuse un culcuş într-un copac înalt, şi aşa-l făcuse de bine, că nu era cu putinţă omului or vreunei fiare să-i facă vreun rău.

Într-o zi, după ce trecuseră ani la mijloc, de se făcuse fata mare, iaca se întâmplă de trecu un fecior de împărat prin pădure, umblând la vânătoare. Uitându-se pe sus după păsări, numai ce dădu cu ochii de fată în copac. Cum o văzu, îi căzu dragă, că nici nu mai ştia pe ce lume e.

Într-adevăr, se şi făcuse fată frumoasă de pica; avea nişte ochi mari, mari şi negri, un trup subţirel şi o gură… arăta ca o zână, ce mai încoa’ şi încolo; zână ca zâna a mai frumoasă ş-a mai fără cusur, ca zâna zânelor.

Lăsă feciorul de împărat pustiului şi vânătoare şi tot şi se întoarse acasă. Trimise apoi sfetnici la toate peţitoarele din împărăţie cu vorbă că cine i-o aduce la palat pe fata de stă într-un copac în pădurea cutare, se pricopseşte pe vecie, ea şi tot neamul ei.

Una, bătrână, dibace, se prinse că o aduce ea. Se duse în pădure, căută până dădu cu ochii de fată şi se ascunse în apropiere să vază cum şi în ce fel merg lucrurile.

Văzu şi se cruci. Văzu cum veni cerbul de aur cu rădăcini de da fetei să mănânce, cum o ajuta să se dea jos şi o însoţea să se plimbe, cum o îngrijea, în sfârşit, şi cum îl săruta ea şi cum pe urmă, când era să plece cerbul, ea se suia în copac spre a nu întâmpina vreo primejdie.

Cugetă baba bine. De peţitorie nici nu putea fi vorba; cui s-o ceară? Cerbului? Cum era să se înţeleagă cu el? Ce, ştia ea limba cerbilor? „Mai nimerit ar fi, îşi spuse ea, s-o ademenesc pe fată cu ceva şi s-o răpesc; altminteri nu e nimic de făcut.”

Se întoarse acasă, ceru împăratului doi cai buni de-i puse la o căruţă, luă în căruţă ce-i trebuia şi porni în pădure. Intră şi lăsă căruţa într-un loc în seama unui argat de la curtea împărătească. Pe urmă, în mână cu nişte pirostii, cu o căldare şi cu o donicioară cu apă, se duse tocmai sub copacul unde era fata.

Făcu un focşor şi puse pirostiile pe foc d-a-ndoaselea.

Fata de sus vedea. Îi strigă de acolo:

– Nu aşa, mătuşică, nu se pun aşa pirostiile pe foc.

– Dar cum, măiculiţă? întrebă baba uitându-se în sus şi prefăcându-se mirată că o vede acolo.

– Întoarce-le altminteri.

– Iaca le întorc.

– Nici aşa.

– Dar cum, fata mamii?

– Cu picioarele pe cărbuni, cum?

Le puse baba.

Când să puie căldarea, o puse cu gura în jos şi turnă niţică apă pe fund, de curse pe foc.

– Nu aşa, mătuşică, zise fata iar.

Baba o puse pe o lature.

– Nici aşa; măre, femeie bătrână să nu ştie ea să puie o căldare pe foc!

– Nu ştiu, măiculiţă, nu ştiu, vai de păcatele mele, că uite, am stat şi eu bine, am avut slugi, n-am pus căldare pe pirostii de când mama m-a născut, dar acum m-a ars focul, măiculiţă, şi iaca sunt nevoită să stau în pădure, că nu mi se mai vede din case şi din acareturi nici cenuşa, şi pe ea a luat-o vântul…

Şi începu baba a se văita şi a plânge, că era prefăcută… ca o peţitoare, de!…

Fata, înduioşată. zise:

– Lasă, mătuşică, nu mai plânge! Uite, mă dau eu jos să-ţi aşez căldarea.

Şi se dădu.

Doar ce ajunsese fata pe pământ, că afurisita de babă îi puse un căluş în gură, îl strigă pe argat şi, urcând-o amândoi în căruţă, dădu bice şi intrară în goana cailor cu ea în curtea palatului împărătesc.

Feciorul de împărat, când o văzu, doar că nu sărea ca nebunii în sus, de părere de bine.

Făcură logodna chiar în seara aceea şi plănuiră şi nunta curând.

În vremea asta răsuna şi urla pădurea de zbieretele cerbului, şi aşa îi era de mare jalea că pierduse pe soră-sa, încât le era milă tuturor vietăţilor pădurii de el:

Be-a, be-a!

Surioara mea,

Be-a!

Tot aşa se tânguia.

Tocmai într-un târziu îi veni în minte să se uite pe jos şi, cum se uită, dădu de urmele de paşi care mergeau până unde poposise căruţa, şi de aci se vedeau urmele roţilor, că se-n-tâmplase de plouase şi era pământul moale.

Se duse după urmele lăsate de roţi până la poarta palatului şi acolo începu să zbiere:

Be-a, be-a!

Surioara mea,

Be-a!

Soră-sa, cum îl auzi, cum îi spuse feciorului de împărat că acel cerb este fratele ei, şi-l rugă să-l primească.

Feciorul de împărat îl primi cu dragă inimă, puse de-i auri un grajd de o minune de frumos şi dădu poruncă să-i dea de mâncare iarba cea mai bună din împărăţie.

Mergeau lucrurile strună; feciorul de împărat era fericit, fata la fel, că se iubeau, cerbul, şi el, nu mai putea de bucurie… Numai o ţigancă roabă, ce-l iubea pe feciorul de împărat, mocnea în ea, vrând s-o prăpădească pe biata fată, sora cerbului, de necaz că din pricina ei nici nu se mai uita feciorul de împărat la dânsa.

Într-o zi, cerbul plecase să se plimbe prin pădure, iar feciorul de împărat nu era nici el acasă.

Hoaţa de roabă nu scăpă prilejul, se duse la sora cerbului şi o întrebă dacă nu merge cu ea la pădure să culeagă flori? Că „taman e o vreme, de mai rar aşa frumuseţe”, zise ţiganca.

Ea vru şi plecară. Culese ele flori ce culeseră şi nevestei feciorului de împărat i se făcu sete; atunci îi ceru ţigăncii apă, iar aceasta, care era pregătită cu de toate, puse pe furiş în cană nişte prafuri şi, îndată ce bău, sora cerbului căzu pe spate galbenă ca şofranul la faţă.

Pasămite, prafurile acelea aduceau somnul şi ţiganca se gândi că, lăsând-o pe fată în pădure, aşa adormită cum era, repede o vor sfâşia fiarele.

O dezbrăcă pe urmă de hainele ei frumoase, se îmbrăcă ea cu ele, se boi la obraz şi se duse la palat ca şi cum ar fi fost nevasta feciorului de împărat.

Se boise cu aşa meşteşug şi-şi schimbase glasul într-atăt de bine, că feciorul de împărat nici nu bănui ce se întâmplase: putea ţiganca să se bucure mult şi bine de nelegiurea ce săvârşise.

Dar cerbul simţi îndată. Începu a se tângui şi a zbiera:

Be-a, be-a!

Surioara mea,

Be-a!

[contextly_auto_sidebar]

Şi bătea din picioare, şi văzând-o pe ţigancă, se repezea s-o împungă. Ţiganca, nu, că are ceva cerbul, e bolnav de boală rea, dacă dă el s-o împungă pe ea şi sfătui pe feciorul de împărat să-l omoare.

Până să se hotărască el să-l omoare, că nu-i venea, îi era milă de aşa frumuseţe de cerb, cerbul pieri, nu se mai văzu vreo două zile, iar a treia zi numai se pomeni feciorul de împărat cu el că intră în curte tot într-o fugă şi iar pleacă şi iar se întoarce şi iar se duce mugind şi dând din picioare şi uitându-se cu ochii de parcă l-ar fi rugat să meargă cu el unde l-o duce.

Se luă feciorul de împărat după el, însoţit de câţiva slujitori, şi ajunse în pădurea unde sta întinsă biata fată adormită.

Să-i vie nebunie feciorului de împărat când o văzu, să se omoare singur de jale şi mai multe nu… Făcură slujitorii o targă de crăci, puseră cu grijă fata pe targă, apoi o luară spre palat.

Cum ajunseră, feciorul de împărat chemă pe toţi doftorii şi pe toţi vracii din împărăţie, să vie să vază dacă nu e chip s-o deştepte.

Veniră toţi, şi unul băgă de seamă că nu era moartă, iar după ce văzu aşa, lesne îi fu să o deştepte.

Când se deşteptă, spuse sora cerbului cum şi ce fel se întâmplase, iar feciorul de împărat porunci ca ţiganca să fie omorâtă în bătaie.

De atunci au trăit în pace şi fericire, iar cerbul de aur a rămas pentru totdeauna la palatul lor.

Text cules şi îngrijit de Dan Bârsan

Cerbul de Aur un simbol autentic naţional "Cerbul de Aur" pentru România este marca unui festival, este un brand, pe care Braşovul ca şi oraş gazdă l-a promovat pe parcursul timpului cu vârf şi îndesat.

#Cerbul de Aur #Cernunnos #Colindul Cerbului #Dain #dKAL #Dumitru Stăncescu #Duneyr #Durathror #Dvalin

1 note · View note

stuckinblrjail · 2 years ago

Photo

Illustration from “The golden helm”

Author: Vasile Voiculescu

Illustrator: Elena Boariu

1981

#romanisme #the golden helm #coiful de aur #vasile voiculescu #elena boariu #elena boariu opris #vintage illustration #old books #artists I dream about

13 notes · View notes

bartholomaus · 5 years ago

Text

Uitați la ce aberații de neînțelegere a istoriei se ajunge din cauza ideologiei naționaliste. Timp de decenii, istoria tracilor nordici, geți și daci a fost discutată exclusivist și izolaționist ca și cum s-ar fi desfășurat doar între hotarele României moderne. Geții au fost acaparați de români iar Istoria Națională spunea că lumea geților nu putea fi decat între frontierele României. Pe de altă parte tribalii, mysii și odrisii (neamuri tracice, primele doua dintre Dunăre și munții Balcani) au rămas ai bulgarilor. La bulgari n-au fost geți, în MUntenia n-aveau ce să caute traci sudici. Deși Dobrogea românească era tot la dreapta Dunării ca și tracii ”bulgari”, acolo aveau voie să fie geți, căci era teritoriu românesc. Dar dincolo de Silistra, nu, că era Bulgaria. Iar geții erau doar români, nu bulgari.

Așa era înțeleasă Istoria și asa era sugerată subliminal tinerilor în școli. Adică regele get Dromihete a trăit doar pe teritoriul României de azi, căci geții - nu-i așa? - nu puteau trăi decât la noi căci ei sunt ”decât” strămoșii noștri NU ȘI AI BULGARILOR.

În momentul în care spui că țara geților era transfrontalieră (după frontierele de azi, adică între Balcani și Carpați, cu Dunărea la mijloc, ca un ax de simetrie al acestor teritorii), românii intră în disonanță cognitivă. Cum adică mormîntul lui Dromihete al nostru e la bulgari? Ai dracu bulgari, ni i-au furat pe Dromihete și pe geți!

Bineînțeles că nu se știe dacă printre mormintele regale de la Sveștari e și cel al lui Dromihete. Că nu scrie pe ele (dar așa l-a promovat Roxin). Însă este aproape sigur că mormintele au apaținut unor aristocrați geți. La fel cum e știut (de cine are habar) că neamul getic avea așezări și cetăți mari și prospere pe teritoriul Bulgariei de azi. Chiar mai multe și mai prospere decat cele din Muntenia și Bărăgan, căci erau în contact și comerț mai dihai cu grecii pontici. Și e mai mult decât probabil ca centrul de putere al lui Dromihete să fi fost la sudul Dunării, la Șevștari (unde e o cetate și un sanctuar cu un mare izvor, azi folosit ca loc sfânt de turcii locali) sau în zona Dobrici sau..sau... decât la Piscul Crăsani sau alte dave timpurii de pământ unde se încăpățânau arheologii români să il plaseze pe Dromihete...

https://adevarul.ro/locale/constanta/video-ajuns-sud-dunare-mormantul-celebrului-dromihete-valea-regilor-traci-comoara-arheologica-bulgaria-romanii-fac-pelerinaj-1_5970afe95ab6550cb852ef24/index.html

La nord de Dunare nu cunosc nici un monument funerar tracic. Nici macar mai necajit nu de nivelul celor din Bulgaria. Apoi, din ce in ce mai mult ma indoiesc de identitatea dintre geti si daci. Mi se pare mult mai probabil ca dacii, in interiorul arcului Carpatic sa fi avut viata, organizarea si trasaturi specifice si diferite fiind traitori intr-un spatiu geografic diferit si in contact cu alte popoare antice (celti si germani) fata de getii Dunareni. Ar fi mormântul cu car de la Peretu, în cel mai tipic stil traco-elenistic, o variantă provincială a celor din sud. Si probabil cel de unde ar fi provenit coiful de la Coțofenești. Mormintele tumulare mai din nord (cel cu inventar de aur de la Cucuteni Băiceni) sunt mai apropiate de lumea scitică fiind într-o zonă de contact cultural.

Valea regilor traci din materialul video n-are nici o legatura geografic vorbind cu situl in discuție, cel de la Sborianovo-Sveștari. Valea Regilor traci e la sud de Shipka, deci la sud de munți. Svestari e imediat la sud de Dunăre, oarecum pe langa Turtucaia/Tutrakan. Alta zona, alta poveste

Am studiat demult dosarul de surse privind localizarea centrului lui Dromichaites. Concluzii: 1. Niciunul sau poate unul ar da un indiciu vag ca cetatea sa ar fi la nord de Dunăre. 2. Motivul pentru care se spune ca Helis ar fi fost pe Argeș este halucinant : cum în doua izvoare căpetenia este descrisă ca barbat odrys, Daicoviciu a conchis ca este o greșeală a unui scrib, care a copiat eronat asa în loc de ordes. Îți sta mintea în loc! Deși probe definitive nu am, pornind de la descrierea topografica din izvoarele antice și de la cronologia descoperirilor de la.Svestari cred ca probabilitatea este de peste 90% ca centrul lui sa fi fost acolo.

Dar ai încercat să înțelegi motivația naționalist-teritorială a amplasării exclusive a geților la nord de Dunăre ? Istoricii generației Pârvan-Daicoviciu-Berciu-Vulpe (deci o perioada de aproape 100 de ani) nici nu au conceput să imagineze un teritoriu getic și pe teritoriul bulgar. În Dobrogea românească da (vezi Agighiol, GEnucla etc) dar nu si pe teritoriul bulgaresc.. E incredibil. In schimb, intr-o carte de istorie a tracilor scrisa de un arheolog bulgar contemporan cu Daicoviciu (Hristo Danev parca) nici NU POMENTESTE DE GEȚI!!! Cum să vb despre traci fară să menționezi geții?

0 notes

barsand · 8 years ago

Text

Înţelepciunea multi-milenară a poporului român s-a trasmis oral şi anonim prin proverbe şi zicători, prin vorbe de duh şi cuvinte din bătrâni. Unul dintre aceste proverbe spune „Să fii cu ochii în patru!” Sensul acestuia este „Să fii atent la ce se petrece în jurul tău, pentru a te apăra”. Un conducător al unei comunităţi trebuie să dovedească anumite calităţi peste medie, printre care şi aceea a unei atenţii vizuale sporite. Cel ce „vede cu ochii minţii” dovedeşte o ascuţime şi o agerime a inteligenţei peste medie, dovedeşte flexibilitate în gândire, în percepţia emoţiilor, în comportament, dar şi o deschidere totală şi o comunicare eficientă cu semenii. Geţii şi dacii, cei aleşi din marea seminţie Tracă a vechilor Pelasgi spre a locui pe pământurile scăldate de marele fluviu Istru şi de Marea Neagră, la umbra lanţului montan carpatic, şi-au ales ca şi conducători oameni speciali, „daimonii”, „trimişii” sau „unşii zeului”, aceia care deveneau vizibili în marea masă a populaţiei, cu calităţi certe de lider. Aceştia, Sharabi ai Terrei, acum 2500 de ani, simţind că „Unirea face puterea”, şi-au jurat ajutor frăţesc, creându-şi astfel o primă frăţie, devotată unei cauze comune şi unei religii unice, precum vor face peste milenii Cavalerii Mesei Rotunde, Cruciaţii, Rozacrucienii, Cavalerii de Malta, etc. Este posibil să avem de-a face chiar cu misterioasa „Castă IO” a sarabilor întemeietori, castă la care îşi declarau apartenenţa toţi marii voievozi români.

Coif decoperit la portile de fier aflat la Detroit

Coiful de aur descoperit la Cotofenesti

Coiful getic de la Agighiol

Coiful getic de la Cucuteni-Baiceni

Coiful getic de la Peretu

Semnul cel mai evident ce ne-a parvenit prin timp de la aceşti fraţi întru putere şi semnificaţie este coiful de paradă sau ritual al fiecăruia dintre aceştia, confecţionat din aur, argint sau argint aurit, cu doi ochi afrontaţi (1; 2). Prin acest simbol coifuri din metal preţios se înscriu printre unicatele mondiale, asemănătoare cu tezaurele faraonice egiptene, dar şi cu cele aparţinând bogatei arte antice persane a aurului ce dovedesc existenţa unei vaste şi importante civilizaţii în această parte de Europă (3). Un astfel de coif, odată pus pe cap, îşi dovedea adevărata valoare, conferind celui ce-l poartă titlul de „Cel cu patru ochi” sau „Cel a toate văzător”. Aceşti adevăraţi lideri pot fi numiţi şi „Conducătorii cu patru ochi”, „Văzătorii”, „Veghetorii”, „Cei care nu dorm” sau „Neadormiţii”. Pentru a-i desemna pe aceştia din mulţime avem expresia populară „E cu ochi şi cu sprâncene”, cu sens de „E bătător la ochi”, „E evident”. De ce şi-au „împodobit” astfel coifurile comandanţii geto-daci? Ochii sunt organele vederii prin care ni se revelează realitatea aşa cum este ea. Prin comparaţie cu aceştia, denumirea de „Ochii minţii” este un concept asemănător cu „Ochiul a toate văzător”, „Ochiul lui Horus” sau „Cel de-al treilea ochi” care îşi are originile în hinduism şi care se referă la existenţa unui ochi situat undeva în mijlocul frunţii, în zona dintre sprâncene. Acest ochi suplimentar este asociat cu clarviziunea, abilitatea de a observa chakre şi aure, experienţe extracorporale. Prin comparaţie „Ochii minţii” sunt aceia cu care se priveşte în esenţa lucrurilor, înspre interior. Deşi pentru mulţi cel de-al treilea ochi poate părea un concept mistic şi esoteric, iniţiaţii în meditaţie sau în yoga îl folosesc adeseori în timpul şedinţelor de relaxare. Aceşti „ochi” spirituali – suplimentari sunt asociaţi cu chakra frunţii sau Ajna, responsabilă cu o mai bună conştientizare de sine, cu un nivel mai înalt de intuiţie, cu imaginaţia şi creativitatea. Cel de-al treilea ochi există însă în multe credinţe religioase, de la hinduism şi taoism până la Kabbalah şi teosofie. În teosofie se crede că cel de-al treilea ochi este conectat cu glanda pineală (epifiza). Potrivit acestei teorii, în timpuri străvechi oamenii chiar aveau un al treilea ochi situat în centrul frunţii, acesta având o funcţie spirituală; în timp însă acest ochi s-a atrofiat şi s-a „retras” în ceea ce astăzi numim glanda pineală. În taiosm, cel de-al treilea ochi mai este numit şi „Ochiul minţii”, fiind situat între sprâncene. Acesta poate fi deschis prin intermediul vizualizării, cu ajutorul chi-ului sau a energiei vitale care pune în acţiune întregul corp uman.

Un bun conducător trebuie să fie vizionar, să fie atent la orice schimbare vizibilă sau de abia simţită şi să reacţioneze rapid pentru binele comunităţii sale. În limbajul nostru românesc avem expresii precum „A fi numai ochi” cu sens de „A privi foarte atent” (la ceva), „A dormi numai cu un ochi”, sinonim cu „A dormi uşor, neliniştit; a dormi iepureşte” sau „C��t vezi cu ochii” = „Cât cuprinzi cu privirea, până la depărtări foarte mari”. „A vedea cu ochii lui” înseamnă „A vedea el însuşi” (a nu se încrede în ceea ce văd alţii), iar „A păzi (sau a îngriji) pe cineva ca ochii din cap” are sens de „A păzi, a îngriji pe cineva cu cea mai mare atenţie”. „A iubi pe cineva (sau a-i fi drag cuiva) ca lumina ochilor (sau mai mult decât ochii din cap)” = „A iubi (sau a fi iubit) din tot sufletul”. „E cu ochi şi cu sprâncene” are sens de „Este evident, e clar.” De asemenea „A privi cu ochii mari” înseamnă „A privi atent, a fi uimit de ceea ce vede”, iar „A lua la ochi” = „A ţinti, a ochi”. „Plin ochi” înseamnă şi „Foarte plin.” „A avea ochi” este sinonim şi cu „A se arăta priceput în a aprecia un lucru dintr-o privire”, iar „A măsura (sau a judeca, a preţui etc.) din ochi” este egal cu ”A aprecia cu aproximaţie, cu privirea, însuşirea unui obiect sau a unei fiinţe; a studia, a cerceta, a analiza cu privirea ceva sau pe cineva.” (4;5)

Prezenţa mai multor ochi la o persoană dovedeşte calităţi de bun cercetător, bun observator asupra acestei lumi, dar şi asupra unor fenomene dintr-un alt tărâm unde „se meneşte” viitorul. Nu oricine vede la nivel regional sau global, cum tot aşa, nu oricine vede dincolo de iluzia realităţii. „A vedea” înseamnă „A percepe cu ajutorul văzului”, dar şi „A pătrunde, a descifra (cu privirea), a cerceta, a căuta”. Purtătorul coifului, având calitatea de „a vedea” este cel ce observă, cel ce zăreşte, cel ce se uită, cel ce cuprinde, cel ce se „zăuită” (reg. Olt. şi Ban.), cel ce se preocupă, cel care constată, cel care cunoaşte, cel care vizitează („a vedea pe cineva sau ceva”), cel care pomeneşte (reaminteşte, păstrează memoria), cel care se îngrijeşte, cel care se interesează, cel care se ocupă şi se preocupă, cel care caută, cel care socoteşte, cel care încearcă (are iniţiativa), cel care cercetează, cel care examinează, cel care se documentează, cel ce consideră (are păreri), cel care crede, cel care îşi închipuieşte, cel care concepe, cel care îşi imaginează, cel care visează, cel care obţine, cel care primeşte, cel ce vede multe într-o viaţă de om.

Privirea acestor ochi aflaţi pe coifurile getodace este una fixă, hipnotică. Odată purtat acest coif, ochii de aur sau argint păreau a fixa, a privi ţintă sau „a pironi cu privirea” pe cel aflat în faţa lor. Aceşti ochi permanent deschişi confereau purtătorului calitatea de hotărâre, de statornicie, de solidaritate; ei nu se schimbă, nu variază, nu cedează şi sunt precişi, exacţi, imobili, nemişcaţi, neclintiţi, stabili, nesmintiţi (pop.), încremeniţi, care stau locului.

Atitudinea marţială a purtătorului de coif cerea din partea acestuia o bună orânduire a minţii şi a trupului, în acord cu Codul normator al moralei, al disciplinei şi al autocontrolului valabil pentru aceşti Conducători cu patru ochi. Posibil că acest Cod-Religie s-a impus prin acceptarea lui de către toţi cei care vroiau să trăiască cu onoare (6). A trăi cu onoare înseamnă a face un echilibru perfect între ceea ce gândeşti şi ceea ce faci, raportat la principiile universale în care crezi.

Privirea fixă a coifurilor putea hipnotiza pe cei din preajmă, atrăgându-i, captivându-i, cucerindui, delectându-i, desfătându-i, fascinându-i, fermecându-i, încântându-i, răpindu-i, seducându-i, subjugându-i, vrăjindu-i. Cei prezenţi erau plini de uimire şi de admiraţie la vederea coifurilor şi a purtătorilor de coif. Această atracţie hipnotică, puternică şi inexplicabilă a privitorilor asupra ochilor metalici putea avea şi un rol apotropaic, de apărare a Cavalerului – Conducătorului împotriva energiilor negative sau a duhurilor rele.

Legile geto–dacilor numite şi „Legile belagine”, „Legile frumoase” sau „Legile Vechi” formau codul de conduită morală şi religioasă a poporului geto – dac. Acestea menţionau faptul că: „… acolo unde este iubirea poate apărea şi ura, unde este voinţa poate apărea şi delăsarea, unde este curajul poate apărea şi frica, unde este răbdarea, poate apărea şi graba şi unde este modestia poate apărea şi trufia. Căci mişcătoare sunt şi cele ce se văd şi cele ce nu se văd din fiinţa omului. Dar toate acestea sunt ale celui ce simte, iar peste el se află cel ce gândeşte. Şi acesta este cel ce vede mişcarea în nemişcare, este cel care dincolo de toate aceste virtuţi se desfată în cunoaşterea şi liniştea ce întrece orice bucurie, iar atenţia, echilibrul şi limpezimea sunt uneltele sale”. Aceste minunate legi mai spuneau că: „ Înţeleptul uneşte pe cel ce vede cu cel ce gândeşte, cel ce simte cu cel ce face, dar neînţeleptul îi desparte. Deschide-ţi bine ochii, căci cel ce face, cel ce simte şi cel ce gândeşte sunt asemeni norilor care vin şi pleacă, dar cel ce vede prin ochii tăi este veşnic şi lumina sa este fără umbră. El este dincolo de viaţă şi moarte, dincolo de bine şi rău, dincolo de frumos şi urât, dincolo de curgerea timpului”. Numai un conducător vizionar putea să fie un întemeietor de ţară, numai cel ce vedea cu patru ochi şi se mişca cu opt picioare, asemenea cu fabulosul Cerb Sarabha, fiindu-i astfel accesibile cele două tărâmuri (Văzute şi Nevăzute), putea să îşi conducă poporul spre un loc de vieţuire spaţial şi spre un viitor temporal sigur. Ceilalţi, poporul, îi încredinţau lui şansa de a hotărî pentru toţi, îl învesteau cu încre derea lor deplină.

Datate în secolele IV-V î. Hr. coifurile princiare „cu ochi” geto-dace descoperite pe teritoriul ţării noastre sunt semn clar de regalitate sub arcul carpatic (7). Cinci coifuri de aur şi argint stau mărturie unei frăţii sau unei dinastii regale neştiute până acum şi conţin, absolut straniu, aceleaşi motive şi au aproape aceleaşi însemne încrustate pe ele. Coifurile din aur şi argint au fost găsite la sute de kilometri distanţă unul de altul, în locuri diferite, dar toate datează din aceeaşi epocă şi au asemănări uluitoare. Luate în ordine alfabetică, avem Coiful de la Agighiol (Tulcea), Coiful de la Coţofeneşti (Prahova) (8), Coiful de la Cucuteni-Băiceni (Iaşi), Coiful de la Peretu (Teleorman) şi Coiful de la Porţile de Fier (Mehedinţi) (9;10;11). Dacă privim o hartă, locurile în care au fost descoperite coifurile din aur formează exact un arc de cerc între Munţii Carpaţi şi fluviul Dunărea, începând din capătul nord-estic, de la Iaşi, apoi trece prin Tulcea, prin Prahova, urmat de Mehedinţi şi se închide în colţul sud-vestic al ţării, lângă punctul de intrare a fluviului Dunărea în ��ara noastră, la Cazane. “Existenţa unei legături strânse între conducătorii triburilor tracice aflate la nord de Dunăre sau chiar şi cu cei de pe malul sudic, din Bulgaria de azi, ar putea părea, la prima vedere, speculativă”, explică marele arheolog român, profesorul Vasile Boroneanţ (2). „Eu cred că civilizaţia traco-getică din zona dunăreană existentă aici în urmă cu 3.000 de ani era nebănuit de dezvoltată. Atinsese o amplitudine deosebită de ritual specific, religios şi războinic, era stratificată chiar instituţional, sunt dovezi uimitoare că aveau sisteme de comunicare paleoalfabetice, nedescifrate încă, şi puteau fără discuţie să fabrice propriile obiecte de podoabă necesare acestor ritualuri”.„ E clar că nu erau coifuri de luptă, ci de paradă. Nu faci un coif din aur sau din argint ca să te apere, materialul e prea moale, deci aveau o altă semnificaţie decât stricta referire la isprăvile de luptă. Iar războinicii îngropaţi aveau ranguri înalte, erau nobili, poate chiar regi, căci au fost îngropaţi cu onoruri, ca nişte eroi” avea să ne spună Emil Moscalu, cel ce a decopertat mormântul conducătorului geto – dac de la Agighiol.

Având o valoare artistică ce nu poate fi negată, tezaurele traco – geto – dace aparţin unui stil de artă aristocratică ce a înflorit în spaţiul ţării nostre în secolele VI-IV Î.Ch. După cum ştim din mai multe surse literare antice, populaţiile trace se împărţeau în trei ramuri principale: dacii propriu-zişi, care trăiau în interiorul arcului carpatic şi la vest şi nord de acesta, până în sudul Poloniei, Slovacia şi Ungaria de astăzi, geţii ce locuiau estul şi sudul Carpaţilor, dar şi peste Dunăre până în Munţii Balcani, şi moesii, care ocupau teritoriile aparţinând astăzi Bulgariei şi Serbiei.

[contextly_auto_sidebar]

Asemenea coifuri de paradă din aur, argint aurit sau argint cu semnul ochilor afrontat s-au descoperit numai în lumea geto-dacă de la nord de Dunăre. La sud de Dunăre, toate coifurile descoperite pentru această perioadă sunt din bronz şi au forme diferite. Unii autori au încercat să atribuie sciţilor şi tezaurele antice descoperite în România, dar diferenţele stilistice, ca şi răspândirea geografică a acestor tezaure, indică clar originea autohtonă a acestora. Şi toate acestea pentru că aici a trăit un neam îmbrăcat în sclipirile aurului şi argintului, meşter făurar şi cunoscător al unei arte comparabile cu cea a Egiptului faraonic: strămoşii noştri geto-daci.

Bibliografie: * Berciu, Dumitru – „Arta traco-getică” – în „Biblioteca de archeology”, v. 14, Bucharest, Editura Academiei Republicii Socialiste România, pp 83-88; * Boroneanţ, Vasile – „Noi discuţii asupra coifurilor dinastice dacice” – în „Dacia Magazin”, I, 2003, p.11; * Burda, Ştefan – „Tezaure de aur din România” – Editura Meridiane, Bucureşti, 1979; * „Dicţionarul explicativ al limbii române – DEX” – Editura Academiei RSR, Institutul de lingvistică, Bucureşti, 1975; * „Dicţionarul enciclopedic român”, vol. III, Bucureştii, Editura Politică, 1965; * Oltean, Dan – „Religia Dacilor” – Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2006; * Lovinescu, Vasile – „Dacia Hiperboreană” – Editura Rosmarin, Bucureşti, 1994; * „Coiful de aur” – Articol preluat din Revista „Atlas Magazin” nr. 4, aprilie 1998; * Goldman, B. – „Late Scythian Art in the West: The Detroit Helmet”, în „Ipek”, vol 22, 1966-69, pp 67-76; * Roşu, L. – „Thraco-Getae-Dacian Art Works In The Detroit Institute of Arts” – în „Romanians celebrating Ontario: heritage festival”, Toronto, 1984, pp 166-168; * Miclea, Ion şi Florescu, Radu – „Geto-dacii”- Editura Meridiane, Bucureşti, 1980;

de Conf. Univ. Dr. George V Grigore Sursa: Dacia Magazin Nr. 96-97

Comandanţii geto-daci cu patru ochi Înţelepciunea multi-milenară a poporului român s-a trasmis oral şi anonim prin proverbe şi zicători, prin vorbe de duh şi cuvinte din bătrâni.

#Geto-Daci

0 notes