#alianță strategică | Explore Tumblr posts and blogs

jurnalbucuresti-blog · 7 years ago

Text

New Post has been published on JurnalulBucurestiului.Ro

New Post has been published on http://bit.ly/2rUsul4

ActiveNews.ro - 4 iunie 1920 : 97 de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon.

Ce înseamnă ‘Nem, nem, zoha’, strigătul de luptă al maghiarilor

De Tudor Matei

Articole relaționate

Atacuri teroriste la Londra: Șase morți și zeci de răniți, poliția a ucis trei teroriști

29 mai: Căderea Constantinopolului, capitala spirituală a românilor. O istorie care nu se învață la școală

Academician Florin Constantiniu: La Nurnberg, criminalii naziști au fost judecați de criminalii sovietici, secondați de complicii lor, anglo-americani

Tratatul de la Trianon a fost semnat la data de 4 iunie 1920 între Puterile Aliate învingătoare în Primul Război Mondial și Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, stat învins în Primul Război Mondial. Tratatul a fost semnat în Palatul Marele Trianon de la Versailles de către 16 state aliate (inclusiv România), pe de o parte, și de Ungaria, de altă parte.

Tratatul a fost semnat pentru a stabili frontierele noului stat Ungaria cu vecinii săi: Austria, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor (stat devenit ulterior Iugoslavia), România și Cehoslovacia. Tratatul de la Trianon a făcut parte din seria tratatelor încheiate la finalul Primului Război Mondial, celelalte fiind tratatele de pace încheiate de Puterile Aliate cu Germania (la Versailles, în 28 iunie 1919), Austria (la Saint Germain en Laye, în 10 septembrie 1919), Bulgaria (la Neuilly, în 27 noiembrie 1919) și cu Turcia (la Sèvres, semnat la 4 iunie 1920 și repudiat apoi, fiind înlocuit cu tratatul de la Lausanne).

CONTEXT

În raportul prezentat în cadrul Conferinței de Pace, la 1 februarie 1919, I.I.C. Brătianu a relevat faptul că intrarea țării noastre în primul război mondial alături de Puterile Antantei a avut ca scop fundamental eliberarea Transilvaniei și Bucovinei de sub dominația Austro-Ungariei și a demonstrat totodată aportul său economic, politic și militar la obținerea victoriei Aliaților asupra Puterilor Centrale.

De asemenea, el a probat cu argumentele istorice și etno-demografice că Transilvania și Banatul sînt teritorii românești, reamintind că statisticile ungare, deși totdeauna falsificate, îi menționau, totuși, pe români ca fiind populația majoritară a acestor ținuturi. „Populația română din aceste teritorii, sublinia raportul, reprezintă mult peste două treimi din întreaga populație”. I.I.C. Brătianu a ținut să pună în relief faptul că „înainte ca armata română să pătrundă în Transilvania, deputații români din toate județele acestei provincii, în virtutea dreptului la autodeterminare, s-au întrunit la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, unde au hotărît unirea definitivă a Transilvaniei și a regiunilor (românești) din Ungaria cu România”.

Consiliul Suprem Interaliat a hotărât, în cadrul ședințelor din 1 și 18 februarie 1919, formarea unei Comisii de experți (francezi, englezi, americani și italieni) care să studieze problemele teritoriale expuse de primul ministru al guvernului român în Raportul prezentat în 1 februarie și să prezinte propuneri pentru delimitarea frontierele cu Ungaria „pe terenul etnic, geografic și al necesității economice.” Pe baza acestor criterii, Comisia de experți a supus discuției Consiliului miniștrilor de externe ai Conferinței, întruniți în ședința din 11 iunie 1919, linia de frontieră româno-ungară. La rîndul său, Consiliul Suprem a analizat la 21 iunie 1919 și frontierele dintre România și Iugoslavia în zona Banatului.

La 11 iunie 1919, Consiliul Miniștrilor de Externe ai Conferinței de la Paris i-a convocat pe reprezentanții României și Cehoslovaciei pentru a le comunica frontierele lor cu Ungaria, care urmau să fie introduse în Tratatul de Pace. Frontiera dintre România și Ungaria indicată de Consiliu era, în esență, frontiera actuală și a fost acceptată de guvernul României. Dar nu era cea promisă prin Tratatul de Alianță din 1916, adică de-a lungul întregului curs al Tisei, de la Szeged, la sud, la Vasaros-Nameny, în nord. La Trianon s-a stabilit României un teritoriu mai mic decît acela la care avea dreptul, conform principiului autodeterminării, formulat de președintele SUA, Wilson.

Toate hărțile etnografice elaborate de geografi, indiferent dacă erau unguri, germani, francezi, englezi sau italieni, pun în evidență faptul că granițele etnicității românești spre Apus depășesc frontiera trasată prin Tratatul de la Trianon.

Ion I.C. Brătianu explică de ce guvernul României a acceptat frontiera cu Ungaria stabilită la Conferința de Pace de la Paris. Pentru dezamorsarea lucrărilor Conferinței de Pace, blocate la un moment dat de protestele și obstrucția delegației ungare, delegația română, în interesul păcii, a renunțat să mai revendice teritoriile locuite de români la sud de Dunăre, precum și cele din regiunea Tisei. La stabilirea frontierelor României, Conferința de Pace de la Paris a luat de bază Tratatul din 17 august 1916, încheiat între România și Antantă, în care nu se specifică nimic privind frontiera nordică a țării, a Maramureșului.

În condițiile destrămării Imperiului austro-ungar, la 28 noiembrie 1918 se ține la Sighet o impunătoare Adunare națională, la care participă peste 10.000 de țărani maramureșeni, în frunte cu intelectualii lor, unde s-a cerut unirea cu România a întregului Maramureș istoric, inclusiv cel din dreapta rîului Tisa. Același deziderat național s-a cerut de către delegații maramureșeni și la istorica Adunare națională din 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia. Aici, la Alba Iulia, cînd bătrînul Ștefan Cicio-Pop și-a terminat cuvîntarea, strigînd „Trăiască România Mare, de la Nistru pînă la Tisa”, maramureșenii au protestat, spunînd că ei nu au venit la Alba Iulia pentru a pune hotar pe Tisa, ci au venit să-l împingă pînă la granița Galiției, ca România să cuprindă între hotarele sale și Maramureșul românesc de peste Tisa.

În preajma Crăciunului din 1919, Maramureșul a fost invadat și ocupat de trupele ucrainiene și de grupări bolșevice înarmate, formate din ucrainieni și ungurii lui Béla Kun. În 1920, la cererile repetate ale maramureșenilor, Consiliul Dirigent, de comun acord, a hotărît ca Armata a 8-a română, condusă de generalul Avramescu, să ocupe întregul Maramureș istoric (din dreapta și stînga rîului Tisa). După ce a fost zdrobită rezistența ucrainiano-ungară, s-a instaurat administrația românească în toate localitățile, astfel realizîndu-se un mare ideal și o mare dreptate istorică.

În vara anului 1920, guvernul Averescu, în loc să continue tratativele, să ducă la bun sfîșit demersurile guvernului anterior, condus de Vaida Voevod, la finele lunii iulie a ordonat, cu o grabă nejustificată, retragerea trupelor române dincolo de Tisa. Această dispoziție a fost considerată de cercurile internaționale ca o renunțare de bună voie a României la teritoriul Maramureșului de peste Tisa, care la scurt timp a fost ocupat de trupele cehe.

În noua situție, s-a stabilit frontiera României cu Cehoslovacia prin vechiul Maramureș ce cuprindea, în 1920, un teritoriu de 10.354 km2, cu o populație de 400 mii de locuitori, iar României i-a revenit abia o treime, 3381km2, cu orașul Sighetul Marmației și împrejurimile sale locuite în majoritate de români, iar restul de două treimi, adică întreg Maramureșul din drepta Tisei, a fost atribuit de Conferința de Pace Cehoslovaciei, cu toate că aveau acolo 40.000 – 50.000 de români și circa alți 80 mii frați care au fost rutenizați de vitregia vremurilor. Mai multe localități pur românești (Apșa de Sus, Apșa de Mijloc, Apșa de Jos, Biserica Albă și Slatina) au rămas la Cehoslovacia pe malul drept al Tisei.

Delimitarea graniței dintre România și Iugoslavia, în zona Banatului, a întîmpinat numeroase dificultăți. Ion I.C. Brătianu cerea ca întreg Banatul să fie încorporat în Regatul României, promis de Aliați în 1916, considerînd că existența unei granițe naturale puternice cu statele slave, Dunărea și Nistru, era o necesitate strategică pentru România. Ulterior, în urma demersurilor diplomatice ale Serbiei și altor cercuri politice occidentale care o sprijineau, Conferința de pace a impus României renunțarea la Banatul de sud pentru a fi cedat Iugoslaviei, îndeosebi din rațiuni strategico-militare.

Șeful guvernului român, Ion. I. C. Brătianu, nu a acceptat niciun compromis în problema cedării Banatului de sud. În imposibilitatea de a face acceptată poziția României, Brătianu a părăsit Parisul și s-a angajat în politica de rezistență față de cei „Patru mari”, pînă la 12 septembrie 1919, cînd a demisionat.

În cele din urmă, semnarea Tratatului între puterile aliate și asociate, printre care și România, pe de o parte, și Ungaria, pe de altă parte, a avut loc la 4 iunie 1920, ora 1630, în clădirea Marelui (palat) Trianon din Versailles, prin el recunoscîndu-se valabilitatea juridică internațională a Unirii Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România. El a fost parafat din partea României de dr. Ioan Cantacuzino și Nicolae Titulescu. Ungaria a fost reprezentată de G. de Benard și A. Torda.

Tratatul de la Trianon a fost întărit prin 37 de semnături ale președinților de consiliu de miniștri, miniștrilor de externe, ambasadorilor, înalților comisari, miniștilor plenipotențiari, reprezentînd 23 de țări din Europa, Asia, America Latină, America de Nord, Africa și Australia. Aceste semnături confereau Tratatului temeiuri de nezdruncinat, pecetluind drepturile istorice și etno-demografice ale poporului român și anume, Unirea Transilvaniei pe veci cu Patria Mamă, România.

Referindu-ne la Tratatul de la Trianon, trebuie reținut că el nu a avut numai menirea de a trasa frontierele dintre Ungaria și țările vecine (România, Cehoslovacia, Iugoslavia și Austria), cum apare simplificat în publicistica interesată în a sugera că el a fost o „reglare de conturi” impusă de țările vecine Ungariei, dornice să beneficieze de pe urma înfrîngerii ei în primul război mondial și de pe urma „nedreptăților istorice” a cărei victimă ar fi fost ea.

Tratatul de la Trianon a fost un act complex, care, în cele 14 părți și 364 de articole, a reglementat mult mai multe probleme. El a fost un tratat între Ungaria și peste 20 de state din Europa și alte continente, cu care, în timpul războiului, ea ajunsese într-un conflict declarat oficial. Fiecare dintre aceștia s-a folosit de poziția lui de partener la victorie pentru a formula pretenții specifice față de cel învins. Tratatul de la Trianon a fost un inventar complex și detaliat al tuturor acestora.

Tratatul de la Trianon a confirmat dezmembrarea „Ungariei Mari” și alipirea părților locuite de alte naționalități decît cea maghiară la statele care s-au format atunci ori și-au desăvîrșit unitatea națională. Articolele 27-35 ale Tratatului consfințesc includerea teritoriului Croației și Sloveniei (partea de nord a Republicii Croația) și Voivodina (inclusiv o treime din vestul Banatului) în cadrul Regatului Sîrbilor, Croaților și Slovenilor, a Slovaciei și Ruteniei (azi Republica Slovaciei și Regiunea Transcarpatia din Ucraina) în cadrul Cehoslovaciei, a Transilvaniei, Maramureșului, Crișanei și părții răsăritene a Banatului în cadrul României și a Burgenlandului în cadrul Republicii Austria. 71% din teritoriul Transleithaniei (partea ungară a Dublei Monarhii) și 63% din populație, aceasta din urmă în majoritate zdrobitoare fiind alcătuită din etnici ne-maghiari, au trecut către statele succesoare. Trinanonul a consfințit existența unui stat ungar independent, în care, pentru prima dată în istoria sa, poporul ungur devenea majoritar și stăpîn pe propria sa țară.

Cu toate acestea, Tratatul a fost și continuă să fie perceput, în mentalul colectiv maghiar, drept o mare catastrofă. Adepții hungarismului refuză să accepte că Tratatul de la Trianon reprezintă doar actul care a consfințit sfîrșitul regatului Sfîntului rege Ștefan, regat care de facto dispăruse în sec. al XVI-lea, prin înfrîngerea de la Mohács și divizarea teritoriilor sale între Imperiul otoman și Sfîntul Imperiu Roman (devenit ulterior Austria și, din 1867, Dubla Monarhie Austro-Ungaria), dar care formal a continuat să existe, împărații de la Viena purtînd pînă la sfîrșit titlul de regi apostolici ai Ungariei.

Participanții la Conferința de Pace de la Paris erau, în mare parte, conștienți de faptul că Imperiul Austro-Ungar încetase să mai existe, cu mult înainte de deschiderea lucrărilor Conferinței, și că popoarele oprimate își hotărîseră singure destinul. Charles Seymour, expert al Comisiei americane pentru Austro-Ungaria, arăta că, atunci cînd s-a deschis Conferința de Pace, „Monarhia habsburgică nu mai era decît o instituție ce aparținea trecutului, așa încît cea mai mare parte a sarcinii pacificatorilor a constat în determinarea, pur și simplu, a detaliilor frontierelor”.

Chiar și premierul britanic, Llyod George , aprecia că „înainte ca puterile să ajungă să examineze pacea austriacă, ele erau confruntate cu fapte săvîrșite și ireversibile. Ceea ce prevăzuse cu multă vreme înainte prăbușirea Imperiului jefuitor austro-ungar, se realizase în practică, dar într-un ritm neașteptat de rapid și într-un mod complet imprevizibil și ireparabil”.

Harmworth, secretar de stat în Ministerul de Externe al Marii Britanii în 1920, declara: „Regatul Ungariei s-a descompus într-o largă măsură în părțile sale componente, înaintea începerii Conferinței de Pace, căci această țară nu a fost decît un conglomerat artificial și forțat de rase, neasemănătoare și, în unele cazuri, ostile”.

Numai că, pentru regimul revizionisto-horthyst de la Budapesta, Istoria nu a însemnat niciodată „magistra vitae”. Tocmai în ziua ratificării în Parlament a Tratatului de la Trianon, deputații revizioniști jurau că nu-l vor respecta niciodată, că vor lupta prin toate mijloacele pentru refacerea Ungariei Mari. Ei depuneau următorul jurămînt: „Cred în Dumnezeu. Cred în patrie. Cred în reînvierea Ungariei milenare”. Sloganul „Nem! Nem! Soha! (Nu! Nu! Niciodată), scandat cu obstinență de parlamentarii unguri și reluat ulterior de întreaga propagandă revizionistă, exprima hotărîrea de nerecunoaștere și nerespectare a Tratatului de la Trianon, ca și a celorlalte tratate adoptate pe cale democratică de către Conferința de Pace de la Paris.

Începînd cu acest moment, al ratificării formale a Tratatului de la Trianon, cercurile revizioniste maghiare au pus bazele unei ample mișcări anti-Trianon, care acționează și în zilele noastre, pe plan intern și internațional, folosind un veritabil arsenal de mijloace politico-diplomatice și propagandistice pentru convingerea opiniei publice și forurilor de decizie mondiale, asupra pretinsului caracter inechitabil, „dictatorial”, „imperialist” al tratatului susmenționat, adoptat în 1920 și reconfirmat prin Tratatul de Pace de la Paris din 1947, prin Actul final al Conferinței de la Helsinki din 1975 și alte acte și tratate internaționale din perioada postbelică.

Mișcarea anti-Trianon, inițiată și propulsată de revizionismul maghiar, timp de peste trei sferturi de veac, nu a cunoscut niciun moment de pauză, fiind îndreptată fără reticențe împotriva statului național unitar român. Ea vizează rectificarea graniței de Vest a României, prin încorporarea la Ungaria a Transilvaniei.

Sursa: Ziarul Făclia

#4 iunie 1920 #97 de ani #activenews.ro #frontierele noului stat Ungaria #imperiul austro-ungar #primul razboi mondial #semnarea Tratatului de la Trianon.#stat succesor #UNGARIA

0 notes

jurnalbucuresti-blog · 7 years ago

Text

New Post has been published on JurnalulBucurestiului.Ro

New Post has been published on http://bit.ly/2shpigh

ActiveNews.ro - Analistul George Friedman despre fractura SUA-NATO și dintre America și Germania :

Dincolo de planul personal și politic al declarației lui Merkel se află o realitate geopolitică : Europa e fracturată, iar interesele ei s-au îndepărtat de cele ale Americii

Articole relaționate

Complot mondial? Europa intră și ea în planul pentru căderea lui Trump. De ce a fost Merkel atât de războinică în declarații după summit-ul G7

După Brexit, Germania vrea puterea peste tot în Europa. Planul pe care Angela Merkel îl vrea pus în aplicare

Angela Merkel, după summitul G7: Vremea în care ne puteam baza unii pe alții aproape s-a încheiat

În urma vizitei președintelui american Donald Trump în Europa, cancelarul german Angela Merkel a declarat că Europa nu se mai poate baza pe alții, sugerând în mod clar că Europa nu se mai poate bizui pe Statele Unite. Declarația, fără îndoială, a fost rezultatul divergențelor personale cu Trump, scrie analistul american George Friedman intr-o analiză despre ruptura dintre Berlin și Washington și viziunile incompatibile ale Germaniei și Statelor Unite asupra Europei.

„Declarația lui Merkel are legătură, în mare măsură, cu politica: Trump este nepopular în Germania, iar publicul german, în mod special cei de stânga, a avut îndoieli legate de relația americano-germană. În același timp, în Germania au loc alegeri federale în septembrie, iar Merkel este sub presiune. Iar declarația i-a adus lui Mrekel sprijinul acelui segment de populație care, in mod normal, nu o sprijină. Dar dincolo planul personal și politic al acestei declarații se află o realitate geopolitică, ce a fost pusă în practică încă din 1991 și care acum se arată în toată splendoarea ei.

Această realitate este că Europa este fracturată și, în ansamblu, interesele ei s-au îndepărtat de cele ale Americii.

Sub acest comportament neobișnuit al președintelui american în timpul vizitei în Europa, Trump a adus cu el o viziune, una rațională, care devine tot mai frecventă în SUA. Conform acestei viziuni, NATO a fost creată ca o coaliție de țări cu interese identice, cel mai important fiind împiedicarea Uniunii Sovietice să invadeze și să ocupe Europa de Vest.

NATO a avut succes, deoarece scopul său a fost clar, a existat un consens profund și, deși Statele Unite au fost cele care au purtat o mare parte din povara apărării, alte state europene, în mod special Germania, au purtat doar o parte din povară în raport cu capacitatea lor în fața amenințărilor Uniunii Sovietice. Așa că Alianța avea un sens.

După destrămarea Uniunii Sovietice, Alianța a continuat și s-a extins, ajungând să primească în rândul ei și state care au fost cândva sateliți ai fostei Uniuni Sovietice.

Scopul politic al acestei expansiuni a NATO – ajutând și la integrarea noilor țări în Occident – a fost de înțeles, dar, în absența unui inamic clar, NATO, ca alianță militară, nu-și mai avea rostul. Precizia de laser a misiunii blocului militar din timpul Războiului Rece a fost înlocuită de o misiune imprecisă și o viziune nesigură.

Fractura SUA-NATO

Între timp, atacurile de la 11 septmbrie au aruncat Statele Unite într-o serie de războaie în Orientul Mijlociu. Că au fost sau nu raționale, nu este relevant în acest moment; ele au fost punctul central militar al Statelor Unite. Invocarea de către americani a Articolului 5 (principiul apărării colective) a împins NATO să se angajeze în războiul din Afganistan, în timp ce, în Irak, unde nu a fost invocat articolul 5, multe state membre NATO au ales să nu ia parte la acest război.

Germania nu s-a implicat deloc în Irak, iar în Afganistan a desfășurat o forță relativ mică, cu restricții în privința operațiunilor de luptă.

Americanii au înțeles aceste detalii. Au înțeles de asemenea și că NATO nu mai era foarte relevantă pentru problemele cu care se confruntau Statele Unite. Așa că s-au apropiat de Regatul Unit și de țările mai mici, mai ales de cele din Europa de Est, care erau pregătite să se angajeze așa cum puteau în războaiele din Orientul Mijlociu. A devenit din ce în ce mai greu pentru americani să se gândească la Europa ca la un tot unitar: nu se comporta ca unul, iar alianța euro-americană nu se extindea dincolo de misiunea NATO – o misiune care părea că a expirat.

Această misiune a fost, la un moment dat, readusă la viață de războiul ruso-georgian din 2008 și de conflictul din Ucraina, din 2014. Rușii păreau că sunt tot mai agresivi. Oricât de puțin probabilă ar fi fost o invazie a Rusiei, NATO era angajată prin Tratat să apere Țările Baltice, Polonia, Slovacia, Ungaria, România și Bulgaria.

Problema era însă aceea că NATO nu putea să desfășoare suficiente forțe pentru misiunea pentru care a fost creată. Chiar și cele mai bogate state membre, precum Germania, nu dispuneau de o forță care putea să protejeze frontiera estică a Europei.

Asta a făcut ca Statele Unite să se situeze într-o poziție în care, dacă NATO ar fi fost chemată să-și apere un membru, tot ele ar fi fost principalul motor, așa cum au fost de la crearea Alianței.

Multe voci din Europa au susținut că pericolul a fost unul mic, dar cei care se aflau în pirma linie, cei din statele Baltice, polonezii și românii nu au crezut și s-au așteptat, pe bună dreptate, ca NATO să funcționezem prompt pentru că pentru asta a fost creată.

În fața acestor realități, americanii au fost dezamăgiți, dar au înțeles că mulți membri NATO au furnizat acea forță militară pe care au vrut-o și au ales să se implice doar în anumite războaie.

Dar în 2014 a apărut spectrul unui război european. Atunci americanii au văzut că mulți dintre aliații lor din cadrul NATO, în special Germania, dădeau tot felul de sfaturi, preferând să joace un rol major în diplomație, dar nu și pe acela de a-și îndeplini obligațiile NATO pe măsura dimensiunii economiilor lor.

Acela a fost momentul în care fractura dintre SUA și NATO a devenit o problemă politică internă în Statele Unite. Tehnocrații politicii externe de la Washington au acceptat ca angajamentul european față de NATO să nu se dezvolte pentru a nu arăta egalitatea economică dintre continente. Acel segment al naționaliștilor, tot mai mare, în rândul americanilor, s-a opus relațiilor instituționalizate fixe, mai ales acelora care nu prea s-au obosit să satisfacă nevoile Statelor Unite și care au dus la împărțirea inegală a poverilor.

Acest segment a fost reprezentat de Trump în timpul vizitei la Bruxelles. Reacția lui Merkel vizavi de Trump, prin care spune că Europa va trebui să aibă grijă de ea însăși, le-a provocat, probabil, un șoc tehnocraților politicii externe, dar naționaliștii au perceput-o ca pe o concluzie logică a comportamentului Germaniei. Ei nu pot decât să salute faptul că Europa vrea de-acum să își destinul în propriile mâini. Își vor continua relațiile militare cu Regatul Unit, Europa de Est și alte țări, iar dacă germanii vor să renunțe la NATO, naționaliștii sunt fericiți că o vor face.

Lecții din trecut

Părerea Germaniei este că America amenință imprudent echilibrul global și, mult mai important, echilibrul european.

Germania a trecut prin două războaie catastrofale în secolul trecut, a fost împărțită în două, cu ambele jumătăți ocupate (deși una a fost ocupată chiar de Statele Unite) și s-a confruntat cu posibilitatea de se deveni câmp de luptă pentru un război dezastruos. Interesul strategic primordial al Germaniei este de a evita repetarea secolului trecut. Și, privind în urmă la temeliile acelui secol, se poate constata că tocmai dependența excesivă a Germaniei de forța militară a aruncat-o în războaie pe care nu le-a putut câștiga.

O Alianță Nord Atlantică a Războiului Rece a fost ceva cu care germanii trebuiau să trăiască pentru a-și reveni din catastrofa materială și morală a celui de-al Doilea Război Mondial. Dar anul 1991 a deschis o nouă eră pentru Germania, în care dorea să evite să mai fie atrasă într-un conflict pe care geografia sa îi dicta că va fi dezastruos.

Germania se află în Câmpia Nordică a Europei, o zonă dificilă de apărat, cu excepția liniilor fluviale care se îndreaptă spre nord-sud. Ori de câte ori germanii s-au mers spre vest sau spre est, au descoperit victorii pe termen scurt, pe termen lung fiind împrăștiați în praf, obligați să se retragă, până la cedarea totală. Germania a experimentat cel mai dureros acest lucru în Rusia.

Nu vrea să fie târâtă iar într-un astfel de conflict din nou și nu consideră Rusia drept o amenințare strategică. În viziunea Germaniei, conflictul din Ucraina nu se poate extinde dincolo de Ucraina deoarece forța militară a Rusiei este limitată, iar rușii nu doresc nici ei un război.

Germania a intervenit, cu diplomație, în Ucraina în 2014, dar germanii au crezut că o nouă încercare de restrângere, de la Marea Baltică la România, nu ar descuraja războiul, ci chiar l-ar încuraja, dând argumente Rusiei să răspundă.

Pentru Germania, o strategie de limitare care necesită desfășurarea preemptivă a forțelor majore i-ar secătui economia și nu ar obține nimic. Pentru Berlin, angajamentul față de securitatea europeană nu reprezintă dorința de a a desfășura forță militară, ci păstrarea unui echilibru al forțelor. Germania crede că SUA și Europa nu evaluează rațional puterea Rusiei și că este responsabilitatea lor, a germanilor, să acționeze ca o frână pentru americani.

În spatele acestui lucru se află o altă realitate. Germania este un exportator uriaș și are nevoie de UE pentru o piață liberă de vânzări, de o monedă comună de care să beneficieze și de un sistem de reglementări care să îi protejeze industria.

Mai presus de toate, ea trebuie să protejeze Uniunea Europeană. UE se confruntă deja cu un stres imens, cu Brexit-ul, cu tensiuni politice între Bruxelles și Polonia și Ungaria, precum și cu apariția unui fenomen general anti-UE. Înfrângerea lui Marine Le Pen în alegerile din Franța nu înseamnă că problemele s-au terminat.

Sprorirea tensiunii militare care implică Europa de Est, dar care e privită cu scepticism de către țările din vest, deschide ușa unei alte dimensiuni a fragmentării europene. Desfășurarea de forțe americane din Europa de Est poate să crească forțele centrifuge care se află deja în afara zonei de control.

Cererea privind sporirea cheltuielilor de către statele NATO într-o perioadă de stagnare economică poate părea rezonabilă pentru americani, dar subestimează fragilitatea Europei, scoțând Europa de Est de pe orbita ei și fragmentând în continuare UE.

Din punctul de vedere al Germaniei, SUA a fost prea puternică pentru a o putea influența, iar până acum Germania era prea slabă pentru a rezista. Germania consideră războaiele americane din Orientul Mijlociu drept exemplele puterii excesive a Americii. Statele Unite au purtat timp de 15 ani un război, chiar și în fața eșecului.

Germania este o țară slabă și marcată, aflată într-o regiune dificilă. Americanii au tendința să vadă războiul ca o opțiune viabilă, iar Germania nu. Cererea ca Germania și Europa să-și crească cheltuielile pentru apărare este într-adevăr, în ochii lui Merkel, o încercare de a atrage Germania în modul de gândire american, acela prin care nu ezită niciodată să caute soluții militare.

Pentru Merkel, Trump este personificarea geopoliticii americane. El este foarte puternic și nejustificat de încrezător și cere ca o alianță a egalilor să servească interesul american mai întâi de orice. Când Merkel a spus că Europa nu trebuie să nu mai depindă de nimeni, a spus, de fapt, că Europa trebuie să rămână unită și să nu fie ademenită de percepția americană a lumii.

Asta avea să se întâmple oricum, cu Trump sau nu la Casa Albă.

America și Germania au imperative și experiențe complet diferite. Prima a cunoscut numai triumful și înfrângeri relativ minore, celălaltă a fost devastată de fiecare dată de propriile sale acțiuni. America este mult mai puternică și mult mai sigură din punct de vedere geografic decât a fost vreodată Germania.

Viziunea americană și cea germană asupra Europei sunt incompatibile. Viitorul Europei înseamnă mult mai mult pentru Germania decât pentru Statele Unite. Statele Unite pot spori, fără intenție, fracturarea, și de aceea Germania a declarat că Europa trebuie să se bazeze pe ea însăși. Problema e că chiar ideea Europei ca entitate politică, și nu doar ca loc, este în criză. E necesar ca Merkel să vorbească despre interesele proprii, dar acum nu e clar care sunt aceste intrerese ale Europei.”

#activenews.ro #Analistul George Friedman #fractura SUA-NATO și dintre America și Germania:

0 notes