#Vasile Roaită

[socheritage]

Summer Theater Eforie Sud ( Vasile Roaită from 1950 to 1962), Romania. Built in the 1950s. (c) BACU https://www.instagram.com/p/CA6KB8ZH5NC/?igshid=akdueein3ikq

[stiri-noi]

Călin Popescu Tăriceanu: Augustin Lazăr, acest Vasile Roaită al Opoziţiei. Cei tineri cunosc mai puţin povestea

[uniquecloudmilkshake]

“Cenușă este totul” – laitmotivul lansat de un bun prieten și repetat constant după câteva pahare de vin, repetate și acelea.

Numai că sunt unii mai cu moț, care, deși vor ajunge cenușă, vor ca în viață să aibă totul, indiferent de cât și ce li se cuvine. Prin totul se înțeleg averi și putere, fiecare se dorește a fi un dumnezeu (cred că aici nu se scrie cu majusculă). Și fiindcă nici asta nu le-ar ajunge, visează la stima pământenilor, își doresc sânge albastru deși originea lor e cam noroioasă și averile-s făcute prin mijloace îndoielnice.

Întru albăstrirea umorilor se cațără pe orice trepte posibile ale scării sociale, chiar își fac singuri treptele, prin orice mijloace scuzate de scopul nobil și albastru.

Îi puteți vedea cu ușurință prin politică / administrație. Vânătorii de titluri, deși vânătoarea este singurul lor merit real, se făloșesc cu doctorate la Bălti, Arad, emise de facultăți obscure sau dispărute. A apărut chiar o inflație de titluri emise de diverse academii răsărite de sub șorțurile serviciilor pe subiecte de informații, apărare, studii politice – lucruri importante. Dacă ne luăm după numărul titlurilor, suntem în deplină siguranță, nu avem nici o problemă politică, putem dormi liniștiți.

Dacă însă ne uităm la fețele lor, la meclele lor (termen introdus de un răposat), ne dăm seama de dimensiunea dezastrului. Oameni care au fost sau vroiau să ajungă tractoriști, tineri din generațiile doi-trei ale foștilor care n-au făcut nimic în viață și nici n-au avut nevoie să facă, niște neica-nimeni (citat Olguța Vasilescu) cu o școlarizare formală la fără frecventă sau pe bani, … vă las pe voi să enumerați mai departe categoriile mizerabile ale celor meniți (oare?) a ne conduce și apăra.

Care ar putea fi interesele acestora de a avea titluri academice? Prin acestea își susțin pretențiile la pozițiile sociale decisive care le permit un trai ușor, lipsit de răspunderi reale, un trai cât mai de fițe. Cum asta? Prin apropierea de banul public, prin influența generată de o atare situație. Deci pentru această specie, interesul este acela direct – banul și atât. În mintea lor, o spoială de cultură, un titlu oarecare le-ar auri buzunarele și le-ar albăstri nițel ADN-ul noroios.

Situația nu e nouă pentru România. Sper că, înaintea războiului mondial, lucrurile erau mai firești (sunt sigur că excepții există peste tot), ierarhiile se bazau mult mai mult pe valori.

Dar comunismul le-a răsturnat intenționat – n-ar fi putut coexista cu acele valori. Le-a distrus în cel mai direct și oribil mod și a dat o șansă scursurilor societății, lepădăturilor, trădătorilor de neam, să se creadă dumnezei. După această operație de purificare a nației, uneori cu concursul unor reale valori dar cu o coloană vertebrală foarte flexibilă și un caracter discutabil, s-au grăbit, după o alfabetizare de fațadă, tot cu școli fără frecvență / serale cam ca acum, să-și aroge titluri academice. Nu se poate s-o fi uitat careva pe vestita acad. dr. prof. ing. Asta este o mărturie foarte directă fiindcă i-am văzut la lucru pe părinții mei la alfabetizarea cu hei-rup și știu ce presiuni au suferit.

Pe modelul practicat și în prezent, și-au făcut propria academie Ștefan Gheorghiu (probabil un personaj al istoriei falsificate cum a fost un timp și Vasile Roaită până au descoperit că era legionar sau turnător). Pentru asta au creat și profesori – politruci școliți special, plimbați, mai mult prin est (de unde s-au întors nițel KGB-izați). Aveai Ștefan Gheorghiu, erai “boier”. Cred că este edificator numele initial al instituției: Școala Superioară de Științe Sociale A. A. Jdanov.

Ei, opriți-vă lacrimile, nimeni dintre ăia n-a rămas șomer după ’90, toți au dus-o chiar mai bine. Iar trebuie să-l citez: “Stați liniștiți tovarăși la locurile voastre”. Prin HG183/91 s-a înființat SNSPA care n-are nimic de-a face cu KGB-ul și are doar scopuri nobile, utile pentru propășirea societății noastre sub semnătura lui Petre Roman (nici el n-are KGB-iști în familie). Vă întrebați de ce-l judec după familie – și eu am fost judecat la fel, după familie – de altfel, chiar cred în proverbul “Ce naște din pisică șoareci mănâncă”, e normal, nu poate mânca altceva.

Am citit cu mare atenție HG183 semnat de Petrică, nici usturoi n-a mâncat …, nici o aluzie la sinistra Ștefan Gheorghiu. Îngrijorat asupra sorții capabililor profesori ai fostei academii – formatori de cadre, am mai săpat nițel. Și așa am dat de o parte din ei la SNSPA. Apoi, am găsit și HG55/90 semnată tot de Petrică prin care Ștefan Gheorghiu s-a desființat, Universitatea preluând temporar o serie de secții care au fost restituite prin HG183. Nimic nu piere, totul se transformă.

Va să zică: Nu vă îngrijorați, suntem în România, totul merge bine, ierarhiile comuniste sunt la locul lor. Omul potrivit la locul potrivit în momentul potrivit.

P.S. Admiterea la toate aceste “academii” se face pe bază de dosar. Ce înseamnă asta, vă las să ghiciți. Oricum, tov. Oprea Anastasie din foto (dacă trăiește, tocmai a împlinit 94 ani) era mediocru conform anexei chiar și la o asemenea scoală. Îmi vine să mai adaug multe despre cei de ieri și de azi, despre cum se mânca și se mănâncă rahat, dar pun PUNCT.

Cenușă este totul – ierarhia "Cenușă este totul" - laitmotivul lansat de un bun prieten și repetat constant după câteva pahare de vin, repetate și acelea.

[turistprinro]

La plajă

Bagajele stăteau sprijinite unele de altele. Tocmai coborâsem din trenul de Brașov, în stația CFR Buzău. O locomotivă, pe o linie paralelă, se plimba, aparent,  fără sens. Scrâșnetul metalic al roților se auzea departe sfâșiind liniștea nopții. Stelele dădeau certitudinea că mâine va fi o zi însorită. Eram obosită, puțin temătoare: cum ne vom descurca oare, cu atâtea bagaje, atăta drum? Sora mea mai mică moțăia pe geamantanul cel mare. Curiozitatea drumului ce început deja mă ținea atentă. Luminile căii ferate, semafoarele și locomotiva singuratică erau certitudinea că ceva mai mișcă și cineva, în spatele lor, era treaz. În rest, liniște și somn. Mama, privind anxioasă, la 10 minute, ceasul, aștepta sosirea în gara Buzău a trenului de Constanța. Mergeam la mare. Fluturi nebuni mi se zbăteau în stomac și neliniștea călătoriei nu îmi dădea pace. Mergeam la mare!!!! Tata urma să vină singur după vreo două zile. Deh! Funcția de conducere îl ținea ocupat încă ceva zile furându-i startul vacanței. Prezența tatălui îmi dădea o liniște pe care, altfel, nu o regăseam. Chiar și așa, fără tata, abia așteptam să ajungem la mare!!!! Mergeam, a nu știu câta oară, la Eforie Sud. Îmi era dor de străduțele cu iz de provincie, casele vechi, unele cu alură de palate, îmi era dor de aglomerația pestriță și semi-dezbrăcată, de autoservirea cu miros de ciorbe grase, îmi era dor de umbreluțe, mingii, kurtos-colac, guvizi cu usturoi, îmi era dor de întinsul mării fără de sfârșit, de vapoarele în miniatură ce stăteau agățate pe linia orizontului, îmi era dor de licuricii pe care mă trudeam să îi prind seara, îmi era dor de cules scoici împreună cu mama, în timp ce sora mea și tatăl meu se odihneau de după-masă, îmi era dor să ascult cum cânta marea din cochilia unui melc. Cel puțin, așa spunea mama și mă îndruma atent să ascult. Aveam șase ani.

Pe plajă – Eforie Sud

În centrul amintirilor copilăriei mele legate de vacanțele la mare este stațiunea Eforie Sud. Explicația este simplă. La mare, pentru noi, a însemnat, dintotdeauna, Eforie Sud. Cunoașteam fiecare străduță, fiecare pâlc de copaci, fiecare vilă ce amintea de o lume uitată. Eforie Sud are dulceața unui orășel de provincie, aristocratic, cu casele sale vechi, parcul, teatrul de vară. Este cea mai veche stațiune de pe litoralul românesc.

Hotelul Panait, Movila

Istoria sa pornește de la spiritul antreprenorial al unui moșier moldovean, Ioan Movilă, pe 20 septembrie 1899, atunci când s-a pus piatra de temelie a hotelului Movilă. Acesta a intuit potentialul spațiului dintre lacul Techirghiol și tărmul Mării Negre. A investit construind un sanatoriu, apoi locuințe pentru medici și pentru personalul ce deservea pacienții. Planurile de construcție au fost făcute și conduse de arhitectul Ivanovici și inginerul Zissu, au fost aduși meșteri zidari cu familiile, cum au fost familia Panait și Cristu. Băile și hotelurile au fost deschise în perioada 15 iulie-15 august 1902. În perioada 1903-1906 se construiesc aproximativ 50 de vile și hoteluri ca: vila Colonel Negrea, vila Cleopatra (azi Cupidon), vilele Sachelarie, Călinescu, Smântânescu, Predescu, Flora, hotelul Popovici și vila Ing. Zissu construită alături de hotel Parc, vilă ce a fost reparată și refăcută în 1967. În 1909, Eforia Spitalelor Civile din București, înființează pe malul mării, Sanatoriul pentru combaterea tuberculozei osoase la copii, construit provizoriu, cu instalații de băi calde, aplicații de cataplasme și helioterapie. Până în 1916, ia ființă un parc cu flora montată, cu scop recreativ, dar și pentru consolidarea terenului nisipos. În anul 1925, Eforia Spitalelor Civile din București a adus aici pe doctorul Victor Climescu, care, după cel de-al doilea război mondial înfăptuiește aici o adevărată școală românească de chirurgie osteo-articulară pentru combaterea tuberculozei osoase.

Casino Movilă – Băile Movilă

Într-o prezentare propagandistică, profesorii Mrazec și Marius Sturza, apreciau dezvoltarea stațiunii între 1930-1939, precizând: „Stațiunea balneară «Carmen Sylva» este una dintre cele mai mari stațiuni din țară. Nu există în Europa o stațiune balneară care într-un timp atât de scurt să fi luat un avânt atât de impunător”. După 1939 s-a construit Cazinoul de azi. În 1927 se termină linia de cale ferată și gara, toate asigurate prin munca ieftină a ostașilor din armata căilor ferate, condusă de general Ionescu din cavaleria regală.

Sanatoriul militar, Carmen Sylva

La început stațiunea a purtat numele de Băile Techirghiol-Movilă, mai apoi Băile Movilă sau Techirghiol-Movilă. În 1928 stațiunea Movilă a devenit comună rurală, iar în 1929 comună urbană și i se schimbă numele în Carmen Sylva. Din 1948, stațiunea s-a numit Vasile Roaită, iar din 1962 numele i s-a schimbat în Eforie Sud.

Aceasta este, pe scurt, istoria stațiunii Eforie Sud. Schimbările de regim, schimbările numelui, nu au făcut ca turiștii să ocolească stațiunea. Și astăzi, familiile cu copii sunt cele care vin și își fac vacanța aici.

Am revenit în Eforie Sud, după ani, în care doar l-am vizitat fără a face un sejur. Aceeași fascinație față un de loc încărcat de istorie m-a cuprins străbătându-i străduțele. Unele construcții au fost renovate păstrându-se stilul original arhitectural, altele își continuă povestea tristă fiind abandonate.

Oare, această cea mai veche stațiune a litoralului românesc, nu ar putea (re)deveni atracția turiștilor români și străini, dornici de mare, oare “Sinaia” litoralului românesc născută din dorința antreprenorială a unui vizionar al secolului XIX, nu merită atenția și energia noastră? Avem datoria, morală, măcar, de a da Cezarului ce e al Cezarului.

Sursa informației: http://www.info-eforiesud.ro/cultura-si-istorie/ 

Sursa foto: http://imagoromaniae.ro

#gallery-0-5 { margin: auto; } #gallery-0-5 .gallery-item { float: left; margin-top: 10px; text-align: center; width: 33%; } #gallery-0-5 img { border: 2px solid #cfcfcf; } #gallery-0-5 .gallery-caption { margin-left: 0; } /* see gallery_shortcode() in wp-includes/media.php */

  Sinaia litoralului românesc – Carmen Sylva Bagajele stăteau sprijinite unele de altele. Tocmai coborâsem din trenul de Brașov, în stația CFR Buzău. O locomotivă, pe o linie paralelă, se plimba, aparent,  fără sens.