#Eforia Spitalelor Civile din București

[turistprinro]

O istorie nedesluşită

Într-o mică excursie de o zi, plecați fiind de dimineață din București, am descoperit o biserică mică ce ne-a atras imediat atenția. Am plecat din București cu scopul de vizita (a nu știu câta oară) Curtea de Argeș.

Biserica Olari, Curtea de Argeș

  Una dintre localităţile care s-au dezvoltat încă din vremea întemeierii statale a Ţării Româneşti, ulterior, devenită capitală a Ţării Româneşti. Curtea de Argeș a rămas unul dintre cele mai importante centre urbane româneşti pînă în perioada de început a secolului al XX-lea, chiar dacă şi-a pierdut relativ repede funcţia de capitală. Majoritatea populaţiei era compusă din meşteşugari, iar olarii erau printre cei mai numeroşi. Erau organizaţi în breaslă și s-au grupat într-o anumită parte a oraşului, de unde şi denumirea cartierului Olari, păstrată și astăzi. Biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului, situată în această zonă a urbei, este cunoscută mai ales ca biserica Olari.

Detaliu pictura exterioara Biserica Olari, Curtea de Arges

Biserica Adormirea Maicii Domnului – Olari, datată ante 1687, reprezintă o îmbinare originală de modele cu inovații locale: un plan dreptunghiular, similar unor biserici moldovenești, terminat în abside poligonale. Are un pronaos poligonal, acoperit cu o boltă perforată de lunete cilindrice, în timp ce peste naos se află o cupolă în secțiune frântă. Frescele exterioare au fost executate de un meșter local în 1869.

Această biserică s-a bucurat din partea cercetătorilor de un interes deosebit. Nicolae Iorga, Grigore Tocilescu, Victor Brătulescu, Virgil Drăghiceanu, Nicolae Ghika Budeşti, Grigore Ionescu sunt cei care au pus bazele istoriei arhitecturii româneşti. Aceștia au încercat să elucideze problemele legate de datarea construcţiei, au căutat informații cu privire la meşterii şi comanditarii ei sau informații legate de edificiile care ar fi putut servi model neobişnuitului edificiu. Insistenţa cercetătorilor și curiozitatea lor nu au fost răsplătite pe măsură. Biserica Olari s-a încăpățânat și continuă să se încăpățâneze în a-și păstra istoria nedesluşită.

Detaliu pictura exterioara Biserica Olari, Curtea de Arges

Doamna Anca Brătuleanu, profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti, într-un articol din Dilema veche, face o descriere tehnică a construcției: “Compoziţia volumetrică lipsită de abside laterale, dar încheiată la vest cu o absidă şi avînd un turn clopotniţă alipit pe latura de sud a corpului bisericii i-a determinat pe cei care au studiat edificiul să remarce asemănări cu arhitectura bisericilor Moldovei secolului al XVII-lea. Chiar dacă destule elemente şi întreaga compoziţie ne trimit cu gîndul la biserica Sf. Ioan Botezătorul din Suceava, zidită în 1642 la porunca lui Vasile Lupu, nu s-a putut stabili pînă acum o relaţie directă între ipoteticele surse moldovene şi formele adoptate de meşterii bisericii Olari.

Detaliu pictura exterioara Biserica Olari, Curtea de Arges

Pictura nu se limitează la spaţiul interior: reprezentări de sfinţi îmbracă partea superioară a faţadei de sud. Ipoteza cea mai plauzibilă este că ea datează din 1869, an indicat într-o inscripţie din interiorul bisericii. Or, această ultimă caracteristică întăreşte convingerea că ne aflăm în faţa unei biserici zidite şi împodobite de o comunitate urbană suficient de puternică şi totodată dornică să-şi manifeste independenţa şi rolul social, prin gestul ctitoririi.

Biserica Olari, Curtea de Arges

  Aici nu mai asistăm la o manifestare singulară: numeroase biserici din zona de deal, cu precădere în Oltenia, dar şi în Argeş, sînt întemeiate şi realizate de comunităţi urbane sau rurale în secolele XVIII-XIX şi împodobite cu pictură exterioară. Tratarea faţadei bisericii Olari se înscrie în ceea ce Andrei Paleolog – şi el unul dintre „clasicii“ cercetării artei româneşti – numea, în 1984, „acordul final al unui crez estetic de tradiţie bizantină ce-şi află sursa şi vigoarea în mai bine de cinci sute de ani de artă medievală românească şi balcanică“.

Frumusețea bisericii Olari, unicitatea picturilor și misterul care plutește în jurul ei sunt motive serioase pentru a te face curios și pentru a rezerva din timpul tău, turistule, admirării acestei mici biserici.

sursa dilemaveche.ro, eparhiaargesului.ro

hdr

          http://dilemaveche.ro/sectiune/bordeie-si-obiceie/articol/biserica-olari-din-curtea-de-arges

  Biserica Olari, Curtea de Argeș, județul Argeș O istorie nedesluşită Într-o mică excursie de o zi, plecați fiind de dimineață din București, am descoperit o biserică mică ce ne-a atras imediat atenția.

[mesagerulneamt]

În România, doi romașcani au creat Cardiologia, ca specialitate în medicină. Unul este Constantin C. Iliescu, care s-a născut și a copilărit în casa de vizavi de Starea civilă din Roman, pe str. Dobrogeanu-Gherea, casă pe care acum vreo două luni s-a pus și placa omagială. Cel de-al doilea romașcan părinte al Cardiologiei românești este Ion M. Enescu. Despre acesta și rolul său în dezvoltarea cardiologiei românești, ne vorbește preotul Florin Țuscanu, doctor în istorie și filosofie, născut tot în Moldoveni (fostul Porcești), care – un timp – a fost și preot paroh în sat.

Ion Enescu s-a născut la 10 km de Roman, într-o familie de oameni înstăriți din Porcești și a fost botezat în 1884, în biserica ”Sf. Nicolae”, din sat. ”Micul Ion a fost botezat de preotul paroh Grigore Bogza. Mai târziu, biserica de lemn în care a avut loc botezul a ars. Cât am fost preot paroh acolo, m-am îngrijit și am amplasat un mic monument pe locul fostei biserici”, spune părintele Țuscanu. Pe când avea 4 ani, micul Ion a rămas orfan de mamă, fapt care i-a marcat viața.

A urmat cursurile școlii primare din satul natal, iar acolo i-a avut colegi pe Victor Ion Popa, viitorul dramaturg de excepție, și pe Vasile Nădejde, viitor general, cel mai important istoric militar de la începutul secolului trecut. De altfel, cu Vasile Nădejde se va întâlni, peste ani, pe front.

Liceul l-a făcut la Iași, la internat, unde, printre alții, l-a avut profesor pe Garabet Ibrăileanu, de asemenea legat de Roman. După bacalaureatul din 1902, tânărul Enescu și-a început studiile medicale la București. Se spune că nu a avut neapărat o aplecare către medicină, dar l-ar fi atras numele profesorilor, deja prestigioși, Victor Babeș, Ion Cantacuzino, Gh. Marinescu, Toma Ionescu. A urmat cursurile Facultății de Medicină între anii 1904-1911, fiind extern și intern al Eforiei Spitalelor București.

Eforia Spitalelor Civile, instituție de asistență socială, a apărut la București prin 1832 și administra de spitale și clinici, în București și în țară. Era finanțată din donații private. În 1847, domnitorul Gheorghe Bibescu a trecut sub controlul Eforiei administrația tuturor spitalelor din Țara Românească. Domnitorul aproba bugetul, dar instituția era foarte avută. De exemplu, deținea aproape 150.000 de hectare de teren și păduri. Prin Reforma agrară din 1921, Statul Român a expropriat vreo 120.000 de hectare și, imediat, a venit și diminuarea drastică a veniturilor. Din această cauză, după acest an, îngrijirea bolnavilor săraci a fost preluată parțial și de stat.

În 1912, cu titlul de doctor în medicină obținut, Ion Enescu e trimis la Berlin, pentru desăvârșirea studiilor. Aici a studiat și lucrat doi ani, 1913-1915, în clinica profesorului Kraus și la Institutul de anatomie patologică, sub conducerea profesorului Orth.

După 1912, când își făcuse serviciul militar la Regimentul 4 Roșiori, Ion Enescu a participat, ca medic militar, la campaniile din al Doilea Război Balcanic (1913) și Primul Război Mondial (1916-1918). Pe front, și-a reîntâlnit colegul de clasă, Vasile Nădejde. A fost avansat până la gradul de locotenent-colonel în rezervă și a fost decorat cu mai multe ordine și medalii române: Crucea ”Meritul Sanitar”, Medalia ”Avântul Țării”, Ordinul ”Steaua României” cu spade în grad de ofițer, apoi cavaler, și Crucea ”Regina Maria” clasa II.

După Primul Război Mondial, avea să studieze din nou peste hotare, trimis cu bursă la Viena, la clinica celebrului profesor Wenkebach, fondatorul specialității Cardiologie în medicină.

Acesta este momentul de cotitură spre Cardiologie pentru Ion Enescu, el beneficiind și de experiența profesorului Rothberger, cu care a lucrat direct, în departamentul de explorări funcționale cardiologice.

Cu o temeinică pregătire științifică și profesională, pe care puțini din generația sa o aveau, doctorul Enescu s-a întors la Iași, oraș pustiit și sărăcit după Primul Război Mondial. În condiții grele, de lipsuri, într-un spital cu clinici ale căror spații și înzestrare se aflau la un nivel aproape rudimentar, fără laboratoare și instrumentar, doctorul Enescu începe o munca de apostolat, luptând de unul singur împotriva nepăsării guvernului de atunci, dezvăluind starea deplorabilă a Iașiului în general și îndeosebi a învățământului medical din acest oraș.

* ”Când profesorul Enescu clipea, însemna că e supărat. Iar când era maxim de supărat, își smulgea sprâncenele” – dr. Victor Tacu.

Cu mari eforturi, Ion Enescu reușește, în anii ce vin, să creeze un nou local de clinică, în care înființează și se dezvoltă o secție de Cardiologie. Aici aveau să fie pregătiți medici competenți în Interne și boli cardiovasculare și, tot aici, sub conducerea sa, ia naștere o școală de cardiologie, care a format valoroase cadre de specialitate.

Anul 1924 îi aduce numirea ca profesor titular la Catedra de Farmacologie a Facultății de Medicină a Universității din Iași și, mai pe urmă, profesor la Catedra de Terapeutică din Iași. În 1932, a devenit medic primar al Spitalului ”Sfântul Spiridon” din Iași, post pe care îl va ocupa până la încetarea activității. În acest spital a creat o clinică, profilată pe cardiologie. Astăzi clinica îi poartă numele.

Doctorul Enescu a avut un mare merit și în înființarea Societății Române de Cardiologie, la 13 august 1947. O perioadă, SRC a avut activitatea întreruptă, dar s-a reînființat în 1959, avându-l președinte pe prof. dr. Constantin C. Iliescu, de asemenea romașcan.

Prof. dr. Ion Enescu a fost cel care a introdus în România vectocardiografia instrumentală, un domeniu nou, pe care l-a abordat după 1945, publicând primele cercetări făcute în țară pe interpretarea vectorială a ECG. Concomitent cu electrocardiografia, a fost primul din țară care a utilizat și metodele invazive de explorare cardiovasculară, prin cateterism cardiac. A abordat aproape toate domeniile importante de diagnostic și tratament cardiovascular, inclusiv rolul apelor minerale carbogazoase asupra bolilor cardiovasculare. A scris chiar și un manual de balneologie.

”A avut deosebita capacitate de a ști să-și apropie colaboratorii, să-i formeze, să-i îndrume și să le insufle dragostea pentru muncă și profesie, formând o adevărată școală. Majoritatea discipolilor săi au ajuns, la rândul lor, profesori de medicină internă, în țară și în străinătate. Eminentele contribuții aduse de doctorul și profesorul Ion Enescu în domeniul dezvoltării științei medicale, alături de activitatea didactică și cea pe tărâm obștesc, probitatea științifică și profesională, demnitatea civică și umană, fără compromisuri politice sau morale, i-au adus un imens prestigiu, atât pe plan național, cât și internațional, fiind onorat cu numeroase distincții”, mai spune părintele Țuscanu.

This slideshow requires JavaScript.

Spitalul ”Sf. Spiridon” avea să-l aibă pe dr. Enescu și după pensionare, până în ultimul an de viață, 1972. Mormântul său se află în cimitirul Eternitatea, din Iași, și, deși nu a avut copii proprii, urmașii săi i-au continuat munca în Medicină, exact așa cum au fost învățați. Unul din ei a fost profesorul Victor Tacu, internist, unul dintre medicii cu har ai Iașului, care, în ultimul său interviu, acordat Oanei Buceag și consemnat de portalul de știri al Universității de Medicină și Farmacie ”Grigore T. Popa” Iași pe 18 octombrie 2017, dezvăluia, în mici fragmente, ceea ce a însemnat Ion M. Enescu: ”Am lucrat cu profesorul Enescu 20 de ani și l-am cunoscut destul de bine. Această aură a profesorului venea de la faptul că era o ființă sobră. Vorbea rar, folosea cuvinte puține, nu divaga. Era de o sinceritate absolută, spunea ce avea de spus, atât cât trebuia. Se înconjura de un scut, pentru că era un om timid și el mi-a mărturisit că această timiditate l-a urmărit toată viața lui. Chiar și atunci, la acea vârstă, când intra în sala de curs,în fața studenților, era timid. Contactul cu cei din jur era dificil, pentru că nu puteai să-l abordezi cu ușurință, simțeai că omul acesta este inaccesibil. (…) Cu bolnavul, se purta cum eu n-am mai văzut în viața mea un medic. Am citit, dar nu am văzut. (…) Țin minte că eram tânăr asistent și s-a internat un bolnav care, din cauza unei afecțiuni valvulare, avea fenomene de preedem pulmonar. Eu am făcut tot ce am știut, dar starea bolnavului s-a agravat pe măsură ce eu insistam și, atunci, l-am rugat pe profesorul Enescu să mă ajute. Profesorul a venit în salon și l-a consultat pe bolnav, care era cianotic la față, speriat,agitat, palid. ��l vede, îl ascultă la inimă și la plămâni, își scoate stetoscopul, începe să-l bată pe umeri și-I spune cu blândețe:

– Liniștește-te, liniștește-te, liniștește-te. O să fie bine.

În zece minute, bolnavul și-a revenit. M-am dus apoi în cabinet:

– Domnule profesor, am făcut tot ce putea fi făcut. Ați venit dumneavoastră, l-ați mângâiat pe spate și bolnavul și-a revenit… Care e explicația?

– Bolnavul își vedea moartea în ochii dumitale!”.

Dan AILINCĂI

FOTO: news.umfiasi.ro

Prof. Ion M. Enescu – ctitorul școlii românești de Cardiologie În România, doi romașcani au creat Cardiologia, ca specialitate în medicină. Unul este Constantin C. Iliescu, care s-a născut și a copilărit în casa de vizavi de Starea civilă din Roman, pe str.

[turistprinro]

Supranumită „Catedrala Carpaților”

Dositei, Patriarhul Ierusalimulul a numit mânăstirea zidită la 1695 de marele spătar Mihai Cantacuzino, fiul postelnicului Constantin „Mănăstirea Buceagul”. Spătarul Cantacuzino a numit-o Mănăstirea Sinaia, în „actul de fondațiune”:

„Am zidit din temelie și am înălțat un schițișor, numindu-se Sinaia, după asemănarea Sinaiei cei mari și după-cum arată și Patriarchul Țarigradului Gavriil (1702), pe care Sinaia au numit-o bine făcând, îndemnându-se de multă dragoste și cucernicie ce avea către sfântul și de Dumnezeu umblatul muntele Sinaiei”.

Biserica Mânăstirii Sinaia

Spătarul Mihai Cantacuzino, împreună cu mama sa, Elena și cu sora sa Stanca, a făcut un pelerinaj la Locurile Sfinte (Ierusalim și Nazaret) și a ajuns la Muntele Sinai unde s-a rugat în Mănăstirea Sfânta Ecaterina. La întoarcerea în Țara Românească, s-a hotărât să construiască în munții românești și să închine Sfintei Fecioare Maria, o mănăstire care să poarte numele Muntelui Sinai.

La început, mănăstirea a adăpostit doisprezece călugări (după modelul Mântuitorului Iisus Hristos care și-a ales doisprezece apostoli), dar cu timpul numărul acestora a crescut, fiind necesară construirea unei alte biserici mai mari și a unor chilii suplimentare. Noile construcții (ceea ce se numește astăzi „curtea nouă”), au fost realizate între anii 1842-1846, prin grija starețului Ioasaf și Paisie. Datorită poziției sale strategice, Mănăstirea Sinaia a cunoscut numeroase invazii turcești și austriece, care au distrus parțial mănăstirea.

  Trei sute de ani de istorie sunt între pereții Mănăstirii Sinaia. Și pentru că istoria se împletește cu spiritualitatea, Mânăstirea Sinaia adăpostește un muzeu de artă. Vechea biserică este construită în stilul brâncovenesc, arhitectură caracteristică Țării Românești. Acest stil, de influență barocă, are drept caracteristici coloanele sculptate în piatră și ornate cu motive florale și vegetale (floare de crin, frunză de stejar etc.). Bisericile ortodoxe sunt formate din pronaos, naos și altar, iar stilul brâncovenesc adaugă acestor trei încăperi pe cea de a patra, sub forma unei camere deschise susținută de coloane, pridvorul.

Imagine din Biserica veche a Mânăstirii Sinaia

Portalul bisericii este deosebit de impozant, reprezentând la dreapta pe Moise cu Tablele Legii, și în partea stângă pe fratele lui, Aaron, cu toiagul înfrunzit. La mijlocul portalului se găsește stema familiei fondatoare – familia Cantacuzino – vulturul bicefal ce ține în gheare semnele imperiale ale puterii: sceptrul și crucea. Pictura din pridvor și naos este cea originală, realizată de Pârvu Mutu Zugravul, pictorul preferat al Cantacuzinilor.

Cupola pridvorului este pictată cu scene din viața Sfintei Ecaterina (ocrotitoarea mănăstirii de la Muntele Sinai), din viața Sfântului Gheorghe (protectorul Moldovei și al militarilor) și a Sfântului Dumitru (ocrotitorul Țării Românești). Pronaosul este dominat de tablou votiv care îl reprezintă pe fondatorul Mănăstirii, Mihai Cantacuzino, înconjurat de cei optsprezece copii (mulți dintre ei fiind adoptați), de prima și a doua soție, precum și de alți membri ai familiei Cantacuzino, începând cu Neagoe Basarab (1512-1521), apoi Radu Șerban, Constantin Șerban, Constantin Cantacuzino, domnitorul Șerban Cantacuzino (pictat cu o coroană pe cap și cu crucea în mână ca cel carte a trecut deja la cele sfinte), și alții. Pictorul Pârvu Mutu Zugravul, în măiestria lui, a reușit să transmită cu multă fidelitate mesajul fondatorului, acela al „milei creștine” (în aproape toate scenele iconografice personajele sunt pictate cu mâna întinsă). Într-un document al epocii, Mihai Cantacuzino consemna: Iubește și miluiește pe aproapele tău, cercetează pe cel bolnav și sărac și adăpostește în casa ta pe cel oropsit. De remarcat și faptul că el este cel care a construit primul spital în Țara Românească – Spitalul Colțea, în București, și că toată viața sa a încurajat operele caritabile.

Dintre ctitoriile lui Mihai Cantacuzino se mai pot aminti: Biserica și spitalul Colțea, Biserica Fundenii Doamnei din București, Schitul Titireciu din Oltenia, o biserică la Râmnicu Sărat.

Curtea Mânăstirii Sinaia

Mănăstirea Sinaia are de asemenea un frumos paraclis, care datează din aceeași perioadă – 1695. Paraclisul este o mică biserică, o capelă, specifică mănăstirilor și reședințelor episcopale sau mitropolitane unde se desfășoară slujbe zilnice. Arhitectura sa joasă, precum și pictura sa originală înnegrită de trecerea timpului, creează fiorul religios al catacombelor primelor secole ale creștinismului. În cea ce privește mesajul dogmatic și istoric al picturii se cuvine menționată originalitatea sa, mai ales în pronaos unde, asemenea unor clișee de film, sunt prezentate ultimele momente din viața pământească a Mântuitorului Iisus Hristos.

Tot în curtea vechii mănăstiri, lângă paraclis, se găsește cavoul lui Tache Ionescu, prim-ministru în perioada Primului Război Mondial, care a avut un rol foarte important în unirea țărilor române după război. Fiind bolnav, s-a vindecat la Mănăstirea Sinaia, lăsând prin testament dorința de a fi îngropat la mănăstirea unde s-a însănătoșit. Alături de sarcofagul său se găsește bustul celei de-a doua soții, Adina, bust sculptat în marmură albă de sculptorul italian Roscitano, la Roma, în septembrie 1926.

Cavoul lui Tache Ionescu

Așezată în incinta nouă și închinată Sfintei Treimi, Biserica mare a fost construită din piatră și cărămidă între anii 1842-1846 prin străduința călugărilor care locuiau aici.

Deteriorată de mai multe ori, ea a fost parțial reconstruită între anii 1893-1903 și renovată complet după planul arhitectului George Mandrea. Pictura în ulei a fost executată pe fond de aur mozaicat, în stil neobizantin, de pictorul danez Aage Exner. Acesta a realizat o sinteză a culturii arhitecturale religioase românești, o biserică cu ziduri groase și contraforți puternici, caracteristice mănăstirilor din Moldova pe care a grefat elementele specifice ale stilului brâncovenesc din Țara Românească. Un brâu de ceramică smălțuită de culoare verde, format din trei linii răsucite din loc în loc, înconjoară exteriorul bisericii; este simbolul unității Sfintei Treimi într-un singur Dumnezeu, precum și a celor trei principate românești, Transilvania, Moldova și Țara Românească, unite într-o singură țară: România.

Tabloul votiv din biserica mare ne prezintă cinci personaje: Mitropolitul Primat Iosif Gheorghian care a resfințit biserica în 1903, Regele Carol I reprezentat în costum de ofițer, mâna stângă sprijinind-o pe o coloana de piatră căreia îi lipsește un colț (aluzie la regatul României de unde lipseau Bucovina, Basarabia și Transilvania), Regina Elisabeta (cu pseudonimul de poet Carmen Sylva), ținând de mână pe Principesa Maria (singurul lor copil mort la o vârstă fragedă), ultimul din tablou fiind spătarul Mihai Cantacuzino.

În biserica nouă există una din cele mai remarcabile piese din Mănăstirea Sinaia: epitaful executat de Ana Roth. Este lucrat cu acul și cu fir de aur și mătase colorată pe pânza de bumbac. Confecționarea acestuia a durat trei ani (1897-1900), iar epitaful respectiv este înregistrat în catalogul U.N.E.S.C.O.

În naos se găsesc scaunele rezervate familiei regale unul cu blazonul regal și emblema Nihil sine Deo (Nimic fără Dumnezeu), și cel al reginei Elisabeta având încrustate inițialele E.D. (Elisabeta Doamna).

Prin grija Regelui Carol I, biserica mare a Mănăstirii Sinaia a fost înzestrată cu energie electrică, fiind prima biserică și mănăstire ortodoxă din România care a fost electrificată. Familia regală a locuit în timpul vacanțelor la Sinaia, la mănăstire o perioadă de 11 ani, începând cu 1871. După mutarea lor la castel, când s-au sărbătorit 200 de ani de la fondarea mănăstirii s-au amenajat în aceste spații (vechi reședințe regale) un muzeu religios care funcționează și astăzi și care a fost primul muzeu religios românesc.

  Muzeul mănăstirii conține obiecte de cult, prima Biblie tradusă și tipărită în romănă la București (prin grija domnitorului Șerban Cantacuzino, în 1688) și o superbă colecție de icoane.

La Mănăstirea Sinaia se găsesc cinci tipuri de cruci: crucea lui Ștefan cel Mare (care se găsește pe cupola vechii biserici), crucea grecească (cu brațe egale și care se găsește deasupra intrării în biserica mare), crucea latină (cu brațe inegale pe turnurile pronaosului marii biserici), crucea slavă (de inspirație barocă, cu mai multe brațe orizontale, pe cupola centrală a marii biserici) și soarele înscris într-o cruce latină (pe turnul clopotniței).

Imagine din Biserica veche a Mânăstirii Sinaia

În ciuda faptului că Mănăstirea Sinaia este rezultatul unei evoluții de trei secole, ea păstrează totuși o unitate remarcabilă.

Fiind prima construcție în această zonă, ea reprezintă și certificatul de naștere al orașului Sinaia, oraș care se va dezvolta mai târziu, după anii 1900. În ultimii ani au fost realizate lucrări de restaurare ale bisericii vechi a mănăstirii (restaurarea picturii, repararea acoperișului etc.).

Mănăstirea Sinaia, supranumită „Catedrala Carpaților”, este situată într-un cadru natural feeric și reprezintă identitatea istorică a orașului.

Mănăstirea Sinaia, județul Prahova Supranumită „Catedrala Carpaților” Dositei, Patriarhul Ierusalimulul a numit mânăstirea zidită la 1695 de…

[turistprinro]

La plajă

Bagajele stăteau sprijinite unele de altele. Tocmai coborâsem din trenul de Brașov, în stația CFR Buzău. O locomotivă, pe o linie paralelă, se plimba, aparent,  fără sens. Scrâșnetul metalic al roților se auzea departe sfâșiind liniștea nopții. Stelele dădeau certitudinea că mâine va fi o zi însorită. Eram obosită, puțin temătoare: cum ne vom descurca oare, cu atâtea bagaje, atăta drum? Sora mea mai mică moțăia pe geamantanul cel mare. Curiozitatea drumului ce început deja mă ținea atentă. Luminile căii ferate, semafoarele și locomotiva singuratică erau certitudinea că ceva mai mișcă și cineva, în spatele lor, era treaz. În rest, liniște și somn. Mama, privind anxioasă, la 10 minute, ceasul, aștepta sosirea în gara Buzău a trenului de Constanța. Mergeam la mare. Fluturi nebuni mi se zbăteau în stomac și neliniștea călătoriei nu îmi dădea pace. Mergeam la mare!!!! Tata urma să vină singur după vreo două zile. Deh! Funcția de conducere îl ținea ocupat încă ceva zile furându-i startul vacanței. Prezența tatălui îmi dădea o liniște pe care, altfel, nu o regăseam. Chiar și așa, fără tata, abia așteptam să ajungem la mare!!!! Mergeam, a nu știu câta oară, la Eforie Sud. Îmi era dor de străduțele cu iz de provincie, casele vechi, unele cu alură de palate, îmi era dor de aglomerația pestriță și semi-dezbrăcată, de autoservirea cu miros de ciorbe grase, îmi era dor de umbreluțe, mingii, kurtos-colac, guvizi cu usturoi, îmi era dor de întinsul mării fără de sfârșit, de vapoarele în miniatură ce stăteau agățate pe linia orizontului, îmi era dor de licuricii pe care mă trudeam să îi prind seara, îmi era dor de cules scoici împreună cu mama, în timp ce sora mea și tatăl meu se odihneau de după-masă, îmi era dor să ascult cum cânta marea din cochilia unui melc. Cel puțin, așa spunea mama și mă îndruma atent să ascult. Aveam șase ani.

Pe plajă – Eforie Sud

În centrul amintirilor copilăriei mele legate de vacanțele la mare este stațiunea Eforie Sud. Explicația este simplă. La mare, pentru noi, a însemnat, dintotdeauna, Eforie Sud. Cunoașteam fiecare străduță, fiecare pâlc de copaci, fiecare vilă ce amintea de o lume uitată. Eforie Sud are dulceața unui orășel de provincie, aristocratic, cu casele sale vechi, parcul, teatrul de vară. Este cea mai veche stațiune de pe litoralul românesc.

Hotelul Panait, Movila

Istoria sa pornește de la spiritul antreprenorial al unui moșier moldovean, Ioan Movilă, pe 20 septembrie 1899, atunci când s-a pus piatra de temelie a hotelului Movilă. Acesta a intuit potentialul spațiului dintre lacul Techirghiol și tărmul Mării Negre. A investit construind un sanatoriu, apoi locuințe pentru medici și pentru personalul ce deservea pacienții. Planurile de construcție au fost făcute și conduse de arhitectul Ivanovici și inginerul Zissu, au fost aduși meșteri zidari cu familiile, cum au fost familia Panait și Cristu. Băile și hotelurile au fost deschise în perioada 15 iulie-15 august 1902. În perioada 1903-1906 se construiesc aproximativ 50 de vile și hoteluri ca: vila Colonel Negrea, vila Cleopatra (azi Cupidon), vilele Sachelarie, Călinescu, Smântânescu, Predescu, Flora, hotelul Popovici și vila Ing. Zissu construită alături de hotel Parc, vilă ce a fost reparată și refăcută în 1967. În 1909, Eforia Spitalelor Civile din București, înființează pe malul mării, Sanatoriul pentru combaterea tuberculozei osoase la copii, construit provizoriu, cu instalații de băi calde, aplicații de cataplasme și helioterapie. Până în 1916, ia ființă un parc cu flora montată, cu scop recreativ, dar și pentru consolidarea terenului nisipos. În anul 1925, Eforia Spitalelor Civile din București a adus aici pe doctorul Victor Climescu, care, după cel de-al doilea război mondial înfăptuiește aici o adevărată școală românească de chirurgie osteo-articulară pentru combaterea tuberculozei osoase.

Casino Movilă – Băile Movilă

Într-o prezentare propagandistică, profesorii Mrazec și Marius Sturza, apreciau dezvoltarea stațiunii între 1930-1939, precizând: „Stațiunea balneară «Carmen Sylva» este una dintre cele mai mari stațiuni din țară. Nu există în Europa o stațiune balneară care într-un timp atât de scurt să fi luat un avânt atât de impunător”. După 1939 s-a construit Cazinoul de azi. În 1927 se termină linia de cale ferată și gara, toate asigurate prin munca ieftină a ostașilor din armata căilor ferate, condusă de general Ionescu din cavaleria regală.

Sanatoriul militar, Carmen Sylva

La început stațiunea a purtat numele de Băile Techirghiol-Movilă, mai apoi Băile Movilă sau Techirghiol-Movilă. În 1928 stațiunea Movilă a devenit comună rurală, iar în 1929 comună urbană și i se schimbă numele în Carmen Sylva. Din 1948, stațiunea s-a numit Vasile Roaită, iar din 1962 numele i s-a schimbat în Eforie Sud.

Aceasta este, pe scurt, istoria stațiunii Eforie Sud. Schimbările de regim, schimbările numelui, nu au făcut ca turiștii să ocolească stațiunea. Și astăzi, familiile cu copii sunt cele care vin și își fac vacanța aici.

Am revenit în Eforie Sud, după ani, în care doar l-am vizitat fără a face un sejur. Aceeași fascinație față un de loc încărcat de istorie m-a cuprins străbătându-i străduțele. Unele construcții au fost renovate păstrându-se stilul original arhitectural, altele își continuă povestea tristă fiind abandonate.

Oare, această cea mai veche stațiune a litoralului românesc, nu ar putea (re)deveni atracția turiștilor români și străini, dornici de mare, oare “Sinaia” litoralului românesc născută din dorința antreprenorială a unui vizionar al secolului XIX, nu merită atenția și energia noastră? Avem datoria, morală, măcar, de a da Cezarului ce e al Cezarului.

Sursa informației: http://www.info-eforiesud.ro/cultura-si-istorie/ 

Sursa foto: http://imagoromaniae.ro

#gallery-0-5 { margin: auto; } #gallery-0-5 .gallery-item { float: left; margin-top: 10px; text-align: center; width: 33%; } #gallery-0-5 img { border: 2px solid #cfcfcf; } #gallery-0-5 .gallery-caption { margin-left: 0; } /* see gallery_shortcode() in wp-includes/media.php */

  Sinaia litoralului românesc – Carmen Sylva Bagajele stăteau sprijinite unele de altele. Tocmai coborâsem din trenul de Brașov, în stația CFR Buzău. O locomotivă, pe o linie paralelă, se plimba, aparent,  fără sens.