#Eforia Spitalelor Civile din București

[mesagerulneamt]

În România, doi romașcani au creat Cardiologia, ca specialitate în medicină. Unul este Constantin C. Iliescu, care s-a născut și a copilărit în casa de vizavi de Starea civilă din Roman, pe str. Dobrogeanu-Gherea, casă pe care acum vreo două luni s-a pus și placa omagială. Cel de-al doilea romașcan părinte al Cardiologiei românești este Ion M. Enescu. Despre acesta și rolul său în dezvoltarea cardiologiei românești, ne vorbește preotul Florin Țuscanu, doctor în istorie și filosofie, născut tot în Moldoveni (fostul Porcești), care – un timp – a fost și preot paroh în sat.

Ion Enescu s-a născut la 10 km de Roman, într-o familie de oameni înstăriți din Porcești și a fost botezat în 1884, în biserica ”Sf. Nicolae”, din sat. ”Micul Ion a fost botezat de preotul paroh Grigore Bogza. Mai târziu, biserica de lemn în care a avut loc botezul a ars. Cât am fost preot paroh acolo, m-am îngrijit și am amplasat un mic monument pe locul fostei biserici”, spune părintele Țuscanu. Pe când avea 4 ani, micul Ion a rămas orfan de mamă, fapt care i-a marcat viața.

A urmat cursurile școlii primare din satul natal, iar acolo i-a avut colegi pe Victor Ion Popa, viitorul dramaturg de excepție, și pe Vasile Nădejde, viitor general, cel mai important istoric militar de la începutul secolului trecut. De altfel, cu Vasile Nădejde se va întâlni, peste ani, pe front.

Liceul l-a făcut la Iași, la internat, unde, printre alții, l-a avut profesor pe Garabet Ibrăileanu, de asemenea legat de Roman. După bacalaureatul din 1902, tânărul Enescu și-a început studiile medicale la București. Se spune că nu a avut neapărat o aplecare către medicină, dar l-ar fi atras numele profesorilor, deja prestigioși, Victor Babeș, Ion Cantacuzino, Gh. Marinescu, Toma Ionescu. A urmat cursurile Facultății de Medicină între anii 1904-1911, fiind extern și intern al Eforiei Spitalelor București.

Eforia Spitalelor Civile, instituție de asistență socială, a apărut la București prin 1832 și administra de spitale și clinici, în București și în țară. Era finanțată din donații private. În 1847, domnitorul Gheorghe Bibescu a trecut sub controlul Eforiei administrația tuturor spitalelor din Țara Românească. Domnitorul aproba bugetul, dar instituția era foarte avută. De exemplu, deținea aproape 150.000 de hectare de teren și păduri. Prin Reforma agrară din 1921, Statul Român a expropriat vreo 120.000 de hectare și, imediat, a venit și diminuarea drastică a veniturilor. Din această cauză, după acest an, îngrijirea bolnavilor săraci a fost preluată parțial și de stat.

În 1912, cu titlul de doctor în medicină obținut, Ion Enescu e trimis la Berlin, pentru desăvârșirea studiilor. Aici a studiat și lucrat doi ani, 1913-1915, în clinica profesorului Kraus și la Institutul de anatomie patologică, sub conducerea profesorului Orth.

După 1912, când își făcuse serviciul militar la Regimentul 4 Roșiori, Ion Enescu a participat, ca medic militar, la campaniile din al Doilea Război Balcanic (1913) și Primul Război Mondial (1916-1918). Pe front, și-a reîntâlnit colegul de clasă, Vasile Nădejde. A fost avansat până la gradul de locotenent-colonel în rezervă și a fost decorat cu mai multe ordine și medalii române: Crucea ”Meritul Sanitar”, Medalia ”Avântul Țării”, Ordinul ”Steaua României” cu spade în grad de ofițer, apoi cavaler, și Crucea ”Regina Maria” clasa II.

După Primul Război Mondial, avea să studieze din nou peste hotare, trimis cu bursă la Viena, la clinica celebrului profesor Wenkebach, fondatorul specialității Cardiologie în medicină.

Acesta este momentul de cotitură spre Cardiologie pentru Ion Enescu, el beneficiind și de experiența profesorului Rothberger, cu care a lucrat direct, în departamentul de explorări funcționale cardiologice.

Cu o temeinică pregătire științifică și profesională, pe care puțini din generația sa o aveau, doctorul Enescu s-a întors la Iași, oraș pustiit și sărăcit după Primul Război Mondial. În condiții grele, de lipsuri, într-un spital cu clinici ale căror spații și înzestrare se aflau la un nivel aproape rudimentar, fără laboratoare și instrumentar, doctorul Enescu începe o munca de apostolat, luptând de unul singur împotriva nepăsării guvernului de atunci, dezvăluind starea deplorabilă a Iașiului în general și îndeosebi a învățământului medical din acest oraș.

* ”Când profesorul Enescu clipea, însemna că e supărat. Iar când era maxim de supărat, își smulgea sprâncenele” – dr. Victor Tacu.

Cu mari eforturi, Ion Enescu reușește, în anii ce vin, să creeze un nou local de clinică, în care înființează și se dezvoltă o secție de Cardiologie. Aici aveau să fie pregătiți medici competenți în Interne și boli cardiovasculare și, tot aici, sub conducerea sa, ia naștere o școală de cardiologie, care a format valoroase cadre de specialitate.

Anul 1924 îi aduce numirea ca profesor titular la Catedra de Farmacologie a Facultății de Medicină a Universității din Iași și, mai pe urmă, profesor la Catedra de Terapeutică din Iași. În 1932, a devenit medic primar al Spitalului ”Sfântul Spiridon” din Iași, post pe care îl va ocupa până la încetarea activității. În acest spital a creat o clinică, profilată pe cardiologie. Astăzi clinica îi poartă numele.

Doctorul Enescu a avut un mare merit și în înființarea Societății Române de Cardiologie, la 13 august 1947. O perioadă, SRC a avut activitatea întreruptă, dar s-a reînființat în 1959, avându-l președinte pe prof. dr. Constantin C. Iliescu, de asemenea romașcan.

Prof. dr. Ion Enescu a fost cel care a introdus în România vectocardiografia instrumentală, un domeniu nou, pe care l-a abordat după 1945, publicând primele cercetări făcute în țară pe interpretarea vectorială a ECG. Concomitent cu electrocardiografia, a fost primul din țară care a utilizat și metodele invazive de explorare cardiovasculară, prin cateterism cardiac. A abordat aproape toate domeniile importante de diagnostic și tratament cardiovascular, inclusiv rolul apelor minerale carbogazoase asupra bolilor cardiovasculare. A scris chiar și un manual de balneologie.

”A avut deosebita capacitate de a ști să-și apropie colaboratorii, să-i formeze, să-i îndrume și să le insufle dragostea pentru muncă și profesie, formând o adevărată școală. Majoritatea discipolilor săi au ajuns, la rândul lor, profesori de medicină internă, în țară și în străinătate. Eminentele contribuții aduse de doctorul și profesorul Ion Enescu în domeniul dezvoltării științei medicale, alături de activitatea didactică și cea pe tărâm obștesc, probitatea științifică și profesională, demnitatea civică și umană, fără compromisuri politice sau morale, i-au adus un imens prestigiu, atât pe plan național, cât și internațional, fiind onorat cu numeroase distincții”, mai spune părintele Țuscanu.

This slideshow requires JavaScript.

Spitalul ”Sf. Spiridon” avea să-l aibă pe dr. Enescu și după pensionare, până în ultimul an de viață, 1972. Mormântul său se află în cimitirul Eternitatea, din Iași, și, deși nu a avut copii proprii, urmașii săi i-au continuat munca în Medicină, exact așa cum au fost învățați. Unul din ei a fost profesorul Victor Tacu, internist, unul dintre medicii cu har ai Iașului, care, în ultimul său interviu, acordat Oanei Buceag și consemnat de portalul de știri al Universității de Medicină și Farmacie ”Grigore T. Popa” Iași pe 18 octombrie 2017, dezvăluia, în mici fragmente, ceea ce a însemnat Ion M. Enescu: ”Am lucrat cu profesorul Enescu 20 de ani și l-am cunoscut destul de bine. Această aură a profesorului venea de la faptul că era o ființă sobră. Vorbea rar, folosea cuvinte puține, nu divaga. Era de o sinceritate absolută, spunea ce avea de spus, atât cât trebuia. Se înconjura de un scut, pentru că era un om timid și el mi-a mărturisit că această timiditate l-a urmărit toată viața lui. Chiar și atunci, la acea vârstă, când intra în sala de curs,în fața studenților, era timid. Contactul cu cei din jur era dificil, pentru că nu puteai să-l abordezi cu ușurință, simțeai că omul acesta este inaccesibil. (…) Cu bolnavul, se purta cum eu n-am mai văzut în viața mea un medic. Am citit, dar nu am văzut. (…) Țin minte că eram tânăr asistent și s-a internat un bolnav care, din cauza unei afecțiuni valvulare, avea fenomene de preedem pulmonar. Eu am făcut tot ce am știut, dar starea bolnavului s-a agravat pe măsură ce eu insistam și, atunci, l-am rugat pe profesorul Enescu să mă ajute. Profesorul a venit în salon și l-a consultat pe bolnav, care era cianotic la față, speriat,agitat, palid. Îl vede, îl ascultă la inimă și la plămâni, își scoate stetoscopul, începe să-l bată pe umeri și-I spune cu blândețe:

– Liniștește-te, liniștește-te, liniștește-te. O să fie bine.

În zece minute, bolnavul și-a revenit. M-am dus apoi în cabinet:

– Domnule profesor, am făcut tot ce putea fi făcut. Ați venit dumneavoastră, l-ați mângâiat pe spate și bolnavul și-a revenit… Care e explicația?

– Bolnavul își vedea moartea în ochii dumitale!”.

Dan AILINCĂI

FOTO: news.umfiasi.ro

Prof. Ion M. Enescu – ctitorul școlii românești de Cardiologie În România, doi romașcani au creat Cardiologia, ca specialitate în medicină. Unul este Constantin C. Iliescu, care s-a născut și a copilărit în casa de vizavi de Starea civilă din Roman, pe str.

[turistprinro]

La plajă

Bagajele stăteau sprijinite unele de altele. Tocmai coborâsem din trenul de Brașov, în stația CFR Buzău. O locomotivă, pe o linie paralelă, se plimba, aparent,  fără sens. Scrâșnetul metalic al roților se auzea departe sfâșiind liniștea nopții. Stelele dădeau certitudinea că mâine va fi o zi însorită. Eram obosită, puțin temătoare: cum ne vom descurca oare, cu atâtea bagaje, atăta drum? Sora mea mai mică moț��ia pe geamantanul cel mare. Curiozitatea drumului ce început deja mă ținea atentă. Luminile căii ferate, semafoarele și locomotiva singuratică erau certitudinea că ceva mai mișcă și cineva, în spatele lor, era treaz. În rest, liniște și somn. Mama, privind anxioasă, la 10 minute, ceasul, aștepta sosirea în gara Buzău a trenului de Constanța. Mergeam la mare. Fluturi nebuni mi se zbăteau în stomac și neliniștea călătoriei nu îmi dădea pace. Mergeam la mare!!!! Tata urma să vină singur după vreo două zile. Deh! Funcția de conducere îl ținea ocupat încă ceva zile furându-i startul vacanței. Prezența tatălui îmi dădea o liniște pe care, altfel, nu o regăseam. Chiar și așa, fără tata, abia așteptam să ajungem la mare!!!! Mergeam, a nu știu câta oară, la Eforie Sud. Îmi era dor de străduțele cu iz de provincie, casele vechi, unele cu alură de palate, îmi era dor de aglomerația pestriță și semi-dezbrăcată, de autoservirea cu miros de ciorbe grase, îmi era dor de umbreluțe, mingii, kurtos-colac, guvizi cu usturoi, îmi era dor de întinsul mării fără de sfârșit, de vapoarele în miniatură ce stăteau agățate pe linia orizontului, îmi era dor de licuricii pe care mă trudeam să îi prind seara, îmi era dor de cules scoici împreună cu mama, în timp ce sora mea și tatăl meu se odihneau de după-masă, îmi era dor să ascult cum cânta marea din cochilia unui melc. Cel puțin, așa spunea mama și mă îndruma atent să ascult. Aveam șase ani.

Pe plajă – Eforie Sud

În centrul amintirilor copilăriei mele legate de vacanțele la mare este stațiunea Eforie Sud. Explicația este simplă. La mare, pentru noi, a însemnat, dintotdeauna, Eforie Sud. Cunoașteam fiecare străduță, fiecare pâlc de copaci, fiecare vilă ce amintea de o lume uitată. Eforie Sud are dulceața unui orășel de provincie, aristocratic, cu casele sale vechi, parcul, teatrul de vară. Este cea mai veche stațiune de pe litoralul românesc.

Hotelul Panait, Movila

Istoria sa pornește de la spiritul antreprenorial al unui moșier moldovean, Ioan Movilă, pe 20 septembrie 1899, atunci când s-a pus piatra de temelie a hotelului Movilă. Acesta a intuit potentialul spațiului dintre lacul Techirghiol și tărmul Mării Negre. A investit construind un sanatoriu, apoi locuințe pentru medici și pentru personalul ce deservea pacienții. Planurile de construcție au fost făcute și conduse de arhitectul Ivanovici și inginerul Zissu, au fost aduși meșteri zidari cu familiile, cum au fost familia Panait și Cristu. Băile și hotelurile au fost deschise în perioada 15 iulie-15 august 1902. În perioada 1903-1906 se construiesc aproximativ 50 de vile și hoteluri ca: vila Colonel Negrea, vila Cleopatra (azi Cupidon), vilele Sachelarie, Călinescu, Smântânescu, Predescu, Flora, hotelul Popovici și vila Ing. Zissu construită alături de hotel Parc, vilă ce a fost reparată și refăcută în 1967. În 1909, Eforia Spitalelor Civile din București, înființează pe malul mării, Sanatoriul pentru combaterea tuberculozei osoase la copii, construit provizoriu, cu instalații de băi calde, aplicații de cataplasme și helioterapie. Până în 1916, ia ființă un parc cu flora montată, cu scop recreativ, dar și pentru consolidarea terenului nisipos. În anul 1925, Eforia Spitalelor Civile din București a adus aici pe doctorul Victor Climescu, care, după cel de-al doilea război mondial înfăptuiește aici o adevărată școală românească de chirurgie osteo-articulară pentru combaterea tuberculozei osoase.

Casino Movilă – Băile Movilă

Într-o prezentare propagandistică, profesorii Mrazec și Marius Sturza, apreciau dezvoltarea stațiunii între 1930-1939, precizând: „Stațiunea balneară «Carmen Sylva» este una dintre cele mai mari stațiuni din țară. Nu există în Europa o stațiune balneară care într-un timp atât de scurt să fi luat un avânt atât de impunător”. După 1939 s-a construit Cazinoul de azi. În 1927 se termină linia de cale ferată și gara, toate asigurate prin munca ieftină a ostașilor din armata căilor ferate, condusă de general Ionescu din cavaleria regală.

Sanatoriul militar, Carmen Sylva

La început stațiunea a purtat numele de Băile Techirghiol-Movilă, mai apoi Băile Movilă sau Techirghiol-Movilă. În 1928 stațiunea Movilă a devenit comună rurală, iar în 1929 comună urbană și i se schimbă numele în Carmen Sylva. Din 1948, stațiunea s-a numit Vasile Roaită, iar din 1962 numele i s-a schimbat în Eforie Sud.

Aceasta este, pe scurt, istoria stațiunii Eforie Sud. Schimbările de regim, schimbările numelui, nu au făcut ca turiștii să ocolească stațiunea. Și astăzi, familiile cu copii sunt cele care vin și își fac vacanța aici.

Am revenit în Eforie Sud, după ani, în care doar l-am vizitat fără a face un sejur. Aceeași fascinație față un de loc încărcat de istorie m-a cuprins străbătându-i străduțele. Unele construcții au fost renovate păstrându-se stilul original arhitectural, altele își continuă povestea tristă fiind abandonate.

Oare, această cea mai veche stațiune a litoralului românesc, nu ar putea (re)deveni atracția turiștilor români și străini, dornici de mare, oare “Sinaia” litoralului românesc născută din dorința antreprenorială a unui vizionar al secolului XIX, nu merită atenția și energia noastră? Avem datoria, morală, măcar, de a da Cezarului ce e al Cezarului.

Sursa informației: http://www.info-eforiesud.ro/cultura-si-istorie/ 

Sursa foto: http://imagoromaniae.ro

#gallery-0-5 { margin: auto; } #gallery-0-5 .gallery-item { float: left; margin-top: 10px; text-align: center; width: 33%; } #gallery-0-5 img { border: 2px solid #cfcfcf; } #gallery-0-5 .gallery-caption { margin-left: 0; } /* see gallery_shortcode() in wp-includes/media.php */

  Sinaia litoralului românesc – Carmen Sylva Bagajele stăteau sprijinite unele de altele. Tocmai coborâsem din trenul de Brașov, în stația CFR Buzău. O locomotivă, pe o linie paralelă, se plimba, aparent,  fără sens.