#Nu regret nimic

[un-suflet-anonim]

Dacă postez lucruri emoționante,

De la suflet la suflet,

Nu înseamnă că sufăr din iubire,

că viața mea e un dezastru, și că-n mine e un vuiet

de durere, de suferință, de dezamăgiri,

sau de neîmplinite iubiri.

Dacă postez despre tăceri și lacrimi,

despre nedreptăți și înjosiri,

Nu înseamnă că duc lupte cu mine însumi,

Și am nevoie de ajutor și compasiuni.

Dacă postez despre falsitate și trădări,

nu înseamnă că mă zbat să-nving furtuni,

Să răzbesc singură, cu inima-n genunchi,

Călcând pe spinii de pe drumuri,

Sângerând, plângând, suspinând.

Dacă postez citate, poezii sau poeme

Despre oameni, societate si probleme,

Nu înseamnă că-mi țip neputința în scris sau în tăcere.

Nu, nu țip, pentru că nu am de ce,

Nu plâng trecutul căci nu mai are rost,

Îmi este bine așa cum totul e,

Și nu regret nimic din ce a fost

Căci asta înseamnă să trăiești,

Să îți creezi singur povești,

Să devii tu propria-ți putere,

Să vezi soare și zâmbete dincolo de durere,

Să devii o inspirație acolo unde nu mai e culoare,

Acolo unde pare că, totul, chiar și speranța, moare.

@un-suflet-anonim

[inabusire]

Îmi vine să le șterg pe toate, să ard caietele și tot ce-am simțit în ultimii 3-4 ani, să le las în urmă. Să accept că nu e vina nimănui. Că așa funcționează - și viața lasă urme de neșters pe noi, peste care nu ne rămâne decât să creștem iarăși carne, să oprim pârjolul și să privim cu milă tot sângele scurs. Regret că am suferit atât de mult, că m-am încăpățânat la nesfârșit să zgândăr cicatrici, să rup cu ură coaja doar ca să mai simt iarăși ceva, să nu pic în golul din inima mea, în inerție. Am preferat mereu să sufăr decât să nu simt nimic, dar la ce bun? De ce să tot stai într-un loc sufletesc ce ți-a devenit mai mult iad decât refugiu? Regret că am lovit orbește în mine, că am vrut să mă anihilez, să nu mă mai simt greșită simțind mereu mult prea mult; am urât că sunt om, că simt, că m-a pricopsit Dumnezeu cu o armă cu două tăișuri, pe care am ajuns s-o folosesc tot contra mea. Mă uit spre el și nu mai am nimic de zis, privind cu ochi goi, triști, cu dezamăgire, n-a fost niciodată acolo ceva ce m-ar fi putut mângâia. Am crescut prin durere, devenind una cu monstrul pe care l-am urât atât, de care am fugit și m-am temut. L-am privit în ochi, nu mă mai înfioară, i-am strâns mâna cu forță, sfidându-l; ce putere ar mai avea în fața mea, copil crescut într-o casă scăldată în flăcări? Am obosit să urăsc, vreau curajul de a ieși din casă, de a păși pe prispă, inspirând aerul nocturn, să-mi clătesc plămânii de fum și-apoi să calc timidă iarba, cu pași strâmbi, de om obișnuit cu teroarea; să plec, lăsând în urmă scânduri pârjolite, scântei și table ce pocnesc arzând. N-am avut curajul să sper că-mi va fi bine. Am așteptat să-mi garanteze alții asta. Am plătit câteva clipe sporadice de iluzorie iubire cu zeci de nopți crunte, în care simțeam că mă sfâșii, cu depresii și fantezii sinucigașe, cu ambiții alimentate de ură. Pentru ce atât tumult, atâta agitație? Nici nu mai contează cine pe cine și de ce, răspunsul e simplu și vreau doar să... iert și să uit. Să pot zâmbi, să pot râde, căci am trăit atât de mult purtând un zâmbet vag, înveninat. Am îmbrăcat mantia tristeții și mi-am făcut o casă din ea. E 2:22. E-o liniște stranie în mine, și toate parcă se sting. A fost frumos, într-un fel. Mă uit la el, cel în care am crezut și căruia i-am dat puterea de a mă modela; ce mai poți face tu acum din mine? Ce din tine ar mai putea fi vreodată pe măsura mea? Ce cuvânt, ce promisiune?

[arhitectul]

m-am dus într-un colț de pat și te-am aprins ca pe-o țigară, cu o brichetă defectă. ai scos un fum cu care mi-am revigorat ființa și am simțit că trăiesc. inima pompa sedimente prin niște vene înfundate de regrete și baraje de cuvinte îmi blocau existența. n-am mai simțit să-ți spun nimic, nici tu nu ai mai  zis.  ne-am încolătăcit unul după altul și-am strâns carnea de pe tine în palmele mele până m-ai mușcat de buze. mi-ai lăsat urme de unghii pe claviculă și te-am deschis, explorându-te ca pe-o pădure necunoscută.  nu mă puteam opri din a mă arde și sânii tăi goi ce cădeau pe pieptul meu îmi trăgeau inima afară din mormânt. ai lăsat în memoria mea scrumul unei iubiri consumate și dorința de-a scoate altă țigară din pachet, de a o aprinde, de a mă arde cu toată ființa ta lipită de a mea.

@arhitectul

[unsimplubaiatnecunoscut]

Nu continua să vorbești cu o persoană din trecutul tău, în afară de regrete acea conversație nu-ți va aduce nimic productiv

[theice-onpluto]

Confesiune

Astăzi am decis să scriu

În verseturi albe Biblia-mi.

Nu sunt o credincioasă de fel

Dar cred în păcate cu strictețe.

Începând cu propria milă

Mă regăsesc ca muribundă

În fața unui nor de stele verzi

Ce s-au rătăcit toate astăzi.

Lecția ce-a dintâi e să iubești,

Fie și cu inima rănită,

Căci nimic nu-i mai presus

Decât dragostea pură.

Cândva am iubit și eu,

Am iubit cu toată ființa.

Am scris sute de idei

Pline de ură și cruzime,

Iar slăvită a fost ziua

Când am scris din iubire.

Am trăit la cote maxime

Tot ce înseamnă dragoste.

M-am urcat pe stânci

Și m-am aruncat în mare.

Am trăit o eternitate

Prin firicele de nisip

Și am iubit nebunește

Tot acest întreg abis.

Am explodat în inimă

Intoxicată de fluturi

Și am tresărit lovită

De mii de gânduri.

L-am iubit și îl iubesc

Ca pe o fantomă

A trecutului artistic

Îmbrăcat în muză.

Astăzi stau și mă uit la el

Pe un geam de nostalgie.

Stau și plâng în pumni

Și crede-mă că sper...

Să vină lângă mine.

În așternuturi ne-am bătut

Cu râs și fulgi de dragoste,

Dar în timp s-a ros tot,

Totul a-nceput să ardă.

Ca două molii ne certam

Pe-o rază de dreptate,

Arzând și noi odată

Cu întunericul din baie.

În agonie ne rupeam

De realitate...

Iar eu am zburat cel mai departe.

Cu gândul meu prea păcătos

Mi-am îndoit aripile

Și am oglindit pe ele

O dureroasă imagine.

Un haos al putregaiul,

Al dragostei moarte,

Al deșertului biblic

Întruchipat în faze.

Am rătăcit pe dune

Și m-am scufundat

În nisipul foarte cald

Al unui suflet calm.

În întunecimea ei

Molia încă încerca

Să iasă din odaie

Și mai rău se scufunda.

Bătea din aripi

Violent și tare,

Însă fără reușită,

Biata ființă muritoare...

A iubi sau a urî? 

Aceasta-i decizia.

Căci molia iubea

Într-o aluzie chipeșă.

Iar eu începeam

Să mă accept

Cu tot cu păcatul meu

Și să nu mai sper.

Începeam să urlu

Și să disper

Că zilele de azi

Nu vor fi ca ieri.

Și mâine va arde

Și acel gram...

De mister.

Astăzi mi-am acceptat păcatul.

Nu regret nici cel mai mic gest.

Mărul interzis mi-a fost în mână

Și eu am gustat din plin din el.

M-am uitat apoi la molia mea

Cea plină de adevăr ceresc

Și i-am zâmbit în lacrimi

Că eu încă... Iubesc.

[toxicsoulsblog]

O luna.

Cine si ar fi imaginat ca se pot intampla atatea intr o singura luna? Nu, nici eu.

Am suferit, am cazut grav la pamant, am vazut intunericul din mine, am vazut cine eram cu adevarat si am mai vazut cine a fost langa mine in acel moment.

O perioada grea, un iad mai bine spus si in acelasi timp o perioada de vindecare.

“A trebuit sa se intample”, imi repet, “asta a fost momentul”.

Momentul in care eu trebuia sa devin “femeie” in adevaratul sens al cuvantului, momentul in care trebuia sa aflu cine sunt cu adevarat, cum sunt eu.

Suna prostesc faptul ca “am devenit femeie” dar chiar asa e, eram o copila. Traiam ca in liceu cu copilariile mele si visam la un viitor cu casa, familie si copii langa un om la fel de imatur ca mine. Gandeam si nu actionam sau actionam si nu gandeam, iar acum stai si te intreaba. Cum adica? Iti spun acum.

Aveam momente cand gandeam ca un om matur dar nu actionam ca unul si momente cand actionam ca un copil si nu gandeam deloc matur. Eram total pe dos si ma enerva faptul ca mi dadeam seama de actiunile mele dar nu faceam absolut nimic sa remediez asta.

Traiam in intuneric. Cum asa?

Eram egoista, vedeam raul in oameni, toti imi voiau raul, asa gandeam. Ma vedeam o victima in momentele cele mai nepotrivite, am fost victimizata constant de propria persoana. Prea multa neincredere de sine si prea mult contam sa ma ajute altul.

Cam asa definesc eu intunericul. Tu?

O singura persoana mi a fost alaturi si aia e chiar mama mea, omul pe care o sa l iubesc o viata intreaga chiar si dupa ea. Mi a vazut propriul iad si a intrat cu talpile desculț in el. Mi a dat cele mai grele palme ca sa mi revin, a tras de mine pana in ultimul moment si m a sustinut iar cand ma scapam de sub control imi tinea fraul, i am provocat rani adanci deoarece nu ma lasam asa usor…

Am multe regrete in viata dar singurul pe care nu o sa mi l iert e asta, faptul ca a trebuit ca ea sa ma vada asa.

Ti se pare penibil ce scriu? Ti se pare o poveste scrisa de o psihopata, ceva mitic?

Nu, chiar asta e realitatea, asta am trait, toate astea le am simtit. Fix acei termeni imi pot descrie povestea, poti tu mai bine? Scrie ti povestea, priveste inauntrul tau si incearca sa ti scrii povestea, vei descoperi multe, crede ma, odata ce ai inceput nu o sa te mai poti opri, e ca un drog, ca o tigara, odata aprinsa nu mai poti da inapoi, poti face pauze dar mereu te vei intoarce la ele.

Ah, uitasem, depinde si cat de puternic esti. Se pare ca eu nu sunt atat de puternica, tigara o mai aprind, de scris… mai scriu.

M am vindecat pe jumatate. De ce doar pe jumatate?

Am aflat cum sunt eu, m am cunoscut pe mine si am invatat foarte multe, acum stiu de ce sunt in stare si de ce nu. Sunt mai increzatoare, incerc desi gresesc dar ma ridic si o iau de la capat.

M am acceptat asa cum sunt, mi am acceptat greselile chiar si pe cele mai dureroase. Am privit pentru ultima data in urma si mi am promis ca nu o sa mai fie la fel, nu si de data asta, fata aia nu o sa mai existe.

M am videcat de mine cea cu “probleme”… dar nu m am vindecat de el, la naiba.

( Mi a scapat, scuze! :)) )

Am iubit si inca iubesc. Indiferent de actiunile mele eu chiar am iubit si aveam momente cand credeam ca el ma face o persoana mai buna. A fost prima persoana cu care am simtit acea conexiune, stiam ca noi trebuia sa ne intalnim, ceva m a impins sa i acord acea sansa si asta nu o s o regret. Nu pot si nu e momentul sa trec peste el, asta o sa mai dureze, o sa ma mai macine un timp.

Amintirile… ce mai mare durere e sa ai amintiri o gramada, cu carul mai bine spus, cu o anumita persoana. Cu greu scapi din inchisoarea asta. Ce denumire frumoasa, stiu :))).

O luna, mii de ganduri, cea mai grea durere si vindecata pe jumate

[awesomeandreeavalentinablog]

12 ianuarie 2023

Acesta este un poem pe care nu am curaj sa îl scriu

Atenție

Imagini cu conținut sensibil pentru copii sau cardiaci

Femeile din familia Miroiu sunt femei puternice

12 ianuarie 2023

Tocmai m-am întors acasă

Pană de curent

Ca doar am învățat despre ororile comunismului

Tata dormiteaza pe scaun lângă cele 3 sticle goale

Imi vâjâie urechile

Femeile din familia Miroiu sunt puternice

Femeile din familia Miroiu sunt puternice

-Eugenia, trezește-te, fă! Nu te mai preface, nu faci decât să te plângi, spune bunicul

Bunicul care a bătut-o pe bunica până a leșinat

Bunicul care o trezește cu o găleată de apa rece

Valentina, esti puternică, esti adult, esti "cineva" ar spune bunica cu lacrimi în ochi

Valentina pune mâinile la urechi, căci nu are 23

Ci 10

Valentina a plecat de acasă la 10 ani pentru ca nu mai suporta să îl vadă pe tatăl său bătând cu pumnii și capul în pereți

-Tu sa nu faci greșeala mea și a mamei mele, tu să fii independentă, tu să caști ochii cât cepele și să nu suporți nimic.

Dumnezeii Dumnezeilor mă-sii cine m-a pus sa ma însor cu tine, tâmpito, numai de cheltuit bani ești bună, m-am luat după tine, regret, ca m-am însurat cu tine

O sa plec și nu mai vin

Sofia cu mâinile la urechi și cu lacrimi în ochi

Tati, nu pleca, tati nu pleca

E prea mica să înțeleagă

Dar femeile din familia Miroiu sunt puternice

[goandreeayo]

Despre tine nu am scris niciodata aici.. a venit timpul sa o fac..

Esti omul pe care l-am crezut intreaga mea lume, pentru care am facut toate scrificiile pe care nu credeam vreodata ca le voi face, pe care, pentru o secunda, il vedeam tatal copiilor mei.

Am crezut tot ce imi ziceai, am crezut ca ma iubesti, am crezut ca daca am rabdare povestea noastra va putea continua asa cum a inceput, pura, de la sine, exploziva.

Ti-am daruit tot, chiar si ce nu aveam, am facut imposibilul posibil pentru tine.. dar tot nu a fost de ajuns.

Nu stiu ce suntem, stiu doar ca eu nu mai pot sa ma multumesc cu jumatati de iubire pe care mi le oferi din cand in cand.

Nu regret nimic, imi pare rau doar ca nu putem fi ce m-ai facut sa cred ca ti-ai fi dorit sa fim, cand cu lacrimi in ochi ma rugai sa ma casatoresc cu tine, sa fugim in lume doar noi doi si sa ne traim iubirea cum simtim

Ceva a intervenit, ceva te-a oprit sa iti tii promisiunea. Nici nu vrei sa renunti la mine, dar nici nu risti sa fim doar noi.

O sa realizezi ce pierzi abia cand nu te voi mai pune in centrul Universului meu si altcineva va avea acel loc

Esti prima mea poveste de iubire caruia m-am daruit total, primul om cu care am locuit impreuna, stii ca te voi iubi mereu si stiu ca si tu vei face asta.

Sper ca viata sa faca ce e mai bine pentru noi, desi ma tem ca ce va urma va lasa o rana adanca in sufletul amandurora...

[justdreamsthings]

Aș fi luptat cu toată lumea pentru a fi împreună, dar nu pot lupta și cu tine…atât timp cât tu nu îți dorești asta, eu nu pot să mai fac nimic.

Regret….chiar mi-ar fi plăcut enorm să fii tu acela care adoarme la pieptul meu și care are grijă de mine zi de zi…dar tu ai ales deja altceva, iar eu nu mă opun, nu în fața inimii tale.

[i-belive-in-unicorns-magic]

Sunt un om fericit

Sunt un om fericit. Asa pare nu?

Da ma bucur din cand in cand. Dar oare e chiar fericire cand pentru mine simt ca dureaza doar doua secunde? Si boom, deodata ma spulbera avalansa de ganduri, de anxientati, de lipsa de afectiune.

Oare sunt goala pe dinauntru pentru ca dau prea mult? Pentru ca dau totul pentru oameni? Pentru omul caruia ii ofer iubire neconditionata, fara margini, fara limite? Imi pare rau? Nu.

Ador ma sa ma hranesc cu bucuria altora. Ador sa fac pe cineva fericit. Ador sa te fac fericit pe tine. Stiu ca poti si singur sa fi fericit. Dar nu e ma frumos ca imi doresc sa contribui la fericirea ta? Ai simtit vreodata sa faci acelasi lucru inapoi? Daca da, eu n am simtit. Am simtit doar ca sunt o povara, ca sunt prea mult, ca sufoc. Am simtit ca izbucneste o cearta doar pentru ca am vrut sa te vad. E trist.

Acelasi gand ma invaluie azi, acelasi gand de care credeam ca am scapat. Credeam.

Imi doresc atat de mult, incat obtin tot mai putin. Tu nu ma lasi sa te iubesc… As vrea sa ti fiu, dar tu nu stii sa primesti. Esti mic… iar eu sunt cu atat mai mica in ochii tai.

Astazi am decis ca nu ma mai exprim, doar o sa observ. Nici nu vei sti, pentru ca nu esti atat de prezent. Nu o sa-ti spun. Nu o sa te mai las sa stii ca doare. Nu o sa te mai las sa stii ca imi e dor de tine si ca imi va fi mereu. De ce? Pentru ca nu mai vreau sa ne certam. Vei fi liber fara sa-ti dai seama. Sentimentele inca s aici, dar tu le vrei inhibate.

O sa spui ca ma contrazic. Dar nu… decizia nu-mi apartine. Ma cunosti si stii ca-mi place sa ma exprim liber, fara cenzura. Tu ai decis, asa ca buzele mele lipite iti apartin.

Vei afla tot ce am scris. Nu acum. Nu maine. Candva. Candvaul pe care il simt tot mai aproape. Caci e neevitabil cand imi reprim sentimentele. Esti plecat, nu te bazai la cap. Dar nici nu te mai bazai vreodata… Decizia ai luat o cand mi am vazut primul rasarit plangand. Cand am vrut sa te vad inainte sa pleci si nu s-a putut. Cand am vrut orice si a existat un alt motiv sau o alta scuza…

Desi s-a intamplat acum cateva zile inca doare… inca diger momentul.

Asta este… mergem mai departe. Eu inca sunt aici, dar nu stiu pentru cat timp. Sentimentele inca sunt prezente, iar ceva imi spune ca vei fi the one indiferent de ce va urma. Dar oricum nu conteaza pentru tine. Esti un om matur, insa momentan tu nu poti percepe iubirea pe care o am fata de tine.

E trist. E trist pentru ca e frumos…

Eu nu regret nimic din ce simt si nu voi regreta niciodata.

Oare sunt cu adevarat fericita, sau doar pare?

#M

[un-suflet-anonim]

Am obosit să mai pun suflet în relațiile interumane. Am obosit ca fiecare persoană ce intră în viața mea să ia părți din mine și apoi să plece nestongherită, fără nici o urmă de regret, sau de părere de rău. Am obosit și uneori simt că nu mă mai regăsesc, că părțile lipsă nu mai pot fi umplute cu nimic, decât cu singurătate.

Iar uneori singurătatea doare!

@un-suflet-anonim

[cronicilenicaieriului]

fara tine

sufference is unavoidable but pain is mandatory

o sa pleci in cu inima mea cu tot. sau nu. sper sa nu mi pese. sper sa fii doar o tipa cu care mi-am tras-o si atat. de ce vii la mine si nu ne futem, imi aduci flori i dupa esti rece si ma ignori? poate gandesc prea mult chestia asta. logic ar fi sa mi zic ca e vina mea, asa fac mereu, probbil am speriat-o cu filmele porno la care ma uit, cu inhibitia mea sexuala agasanta. asa ii indepartez pe toti. de ce nu las oamenii sa faca ce vor? de ce ii judec? stiu de ce. pentru ca acttiunile lor ma ranesc direct sau indirect, in realitate sau in imginatia mea.

i wanna press my lips against your soft peach-fuzzed cheeck

sa mi trec un deget sub barbia ta, in spatele gatului si sa vad cum surazi cu ochii inchisi la atingerea ce te relaxeaza, te face sa vrei mai mult. asta suntem nu? animale care vor mult, mai mult, mereu mai mult. si cine ne poate invinui cand opusul dorintei este moartea. cand lipsa hranii, a somnului si uneori chiar a iubirii pot fi fatale. Asta ma aduce iar in punctul fix in jurul caruia ma invartesc de ani. Imaginea cadavrului mancat de viermi, ca un hoit de pisica care-ti taie respiratia pe marginea drumului. Nimic mai mult sau mai putin. Maruntaie si intestine topite de caldura si mancate de viermi. uneori doar la asta ma pot gandi. m-am trezit la viata intr-o zi si de atunci nu stiu cum sa fac sa ma opresc. baga-ma inapoi in pizda, mama. nu am vrut sa ma nasc. e cel mai amre regret. ah da, esti moarta si tu. si o sa fie moarta si Dorina, si Persida. si tot ce am iubit. Nu are sens, nu il vad, Teraeutul imi zicea ca n-are sens sa te sinucizi pentru ca tot mort ajungi pana la urma. deci dupa logica lui singura alternativa e sa continui, sa lupti. natura e o curva. face ce face ca sa ii fie bine. creeaza pentru ca nu poate creea ceva infinit valabil. Creeaza pentru ca doar asta poate sa faca? E natura un program, un cod? De ce sa supravietuiesti tu, ca entitate singulara cand poti fii nimic alaturi de restul materiei? de ce sa creezi o planeta, un ecosistem, sa evoluezi totul si sa il lasi sa moara. este pentru ca esti o curva neputincioasa? Una care vrea, isi doreste lucruri, senzatii, dar tot ce creeaza are termen de expirare. Aceasta curva artista sufera de imposibilitatea nemuririi asa ca vrea sa consume pe sine si tot ce are in jur ca semn de refuz, indignare si anarhie. O curva anarhista, o curva care nu face nimic pentru a-si schimba esenta, codul . Mereu m-au enervat programatorii de site-uri de chat. Nu inteleg cum poti fii platit atat de bine pentru a face o treaba total jenibila. cred ca ma rustreaza in general tot ce e facut de mantuiala, tipic romanesc.

cred ca natura sunt eu in cea mai pura forma a ei. am puterea de a crea la randul meu viata, lucru ce ma dezgusta si ingretoseaza. e o putere de care nu ma voi folosi. sa alegi sa fii mai mult decat un animal nu e o alegere, e o munca zilnica de reprimare a dorintelor si redirectionarea lor in scopuri mai logice pentru bunastarea corpului si a mintii pe care o posezi. Tin minte cand eram psihotica si ma uitam la mainile mele si la pielea mea si vedeam un soi de extraterestru. de ce imi e atat de greu sa fiu om? Oare daca ma nasteam cu un creier neurotipic si mai putin predispus la boli, oare mai sufeream atat?

[inabusire]

- Cum te simți?

- Adiere geroasă de vânt într-o dimineață goală, tristă.

- Ce-ai vrea să spui?

- Că nu mai găsesc nimic care să merite să fie exprimat; trântesc ușa resemnată, absentă.

- Ce te tulbură?

- Nimic. Zac, privesc.

- Ce vezi?

- Regret și dor. Căutând dragoste, m-am trezit hălăduind prin pustiu.

- Cât de adânc e golul?

- Ca și cum ar fi existat dintotdeauna.

[arhitectul]

Pe masa, tomate, spaghetti, vin si regrete.

Eu te prind langa perete,

de parca te am iubit 18 ani.

In vene, secrete, cafea americano.

Eu nu vreau nimic mai mult,

de parca te-am iubit, 18 ani.

Tosh - spaghetti

[ancadunavete]

Toata viata am trait pe langa mine si am murit altul.

Mi-a fost frica de ce zic oamenii, dar uite ca acum stam toti pe sub pamant si nu mai zice nimeni nimic.

Mi-a fost frica sa imi asum riscuri, ca nu cumva sa mor, dar atunci cand murit am inteles cu adevarat ca imi era de fapt frica sa traiesc.

Mi-a fost frica sa nu supar oameni, dar am inteles mult prea tarziu ca ei erau suparati oricum, indiferent de ce faceam sau in ce ma transformam.

Mi-a fost frica sa ies din zona de confort, dar acum cu pamantul asta care apasa pe mine si cu toate visele care au murit o data cu mine, traiesc cel mai mare discomfort.

Mi-a fost frica ca nu sunt suficient. Ma uit la scheletii de langa mine din cimitir si nu are ca au nimic in plus, desi sunt cativa care au fost fericiti, au iesit in fata, au facut bani, si au trait viata dupa cum a vrut sufletul lor.

Mi-a fost frica mereu ca e prea tarziu, insa doar atunci cand m-au pus in groapa am inteles ca avusesem timp la orice varsta si mi-am batut joc de el.

M-am temut de esec, dar cel mai fericit schelet din zona noastra e cel care a avut cele mai multe esecuri pentru ca toate l-au dus la enorm de multe reusite.

Mi-a fost frica sa ma arat asa cum sunt, dar colegii de aici mi-au spus ca si ei s-au temut. Doar aici suntem autentici, desi aratam toti la fel.

Mi-a fost frica sa nu ma fac de ras, dar acum rad de cata importanta imi dadeam.

Mi-a fost frica ca nu aratam suficient de bine, ca nu eram mai mare sau dotat, dar acum vad ca adevarata problema e ca nu am incercat.

Mi-a fost frica sa nu imi ating visele, dar acum vad ca lumea e tinuta in viata de o magie binevoitoare care ne da tot ce avem curaj sa cerem si sa urmarim pana la capat.

Acum nu mai pot face nimic, doar sa regret.

Din confesiunile unui neschimbat, care a trait pana la capat pentru altii si pentru frica lui.

original

[we-are-better-together2]

Mi-aș fi dorit să nu fi fost așa de bleagă și să fiu în stare să îți spun cat de mult însemni pentru mine. Ocupi un loc special în viața mea, care îți aparține doar ție. Știu, cuvintele nu sunt punctul meu forte, dar sper totuși să îmi pot arăta iubirea mea față de tine cumva. De când te cunosc am venit un om mai bun și fără să vreau m-am îndrăgostit de tine. Regret ca nu ne-am întâlnit mai devreme, cum regreți și tu și ești un om deosebit, doar datorită ție sunt ceea ce sunt azi: o fată mult mai optimistă, mai sociabila, care are mai mare grijă de ea, care vrea să învețe să gătească, care vrea să se dezvolte după mult timp. Pentru mine înainte versurile din melodii nu aveau sens, nu însemnau nimic, în schimb acum parcă aproape fiecare melodie e despre noi, fiecare clip pe care îl văd pe youtube parcă e despre noi. Gândul îmi stă la tine non-stop. Îți văd imaginea, mi s-a imprimat pe retină. Îmi place. E un sentiment plăcut. Îmi e extrem de dor de tine și tot timpul îmi imaginez cum ar fi dacă ai fi și tu lângă mine.