#Lucian Avramescu

[rudyroth79]

”Noi avem și rădăcini de piatră, nu numai de lemn, apă și frunze.’’ (Lucian Avramescu)

Se află aici, la Sângeru, la cam o sută de kilometri de București, o ctitorie culturală unică în felul său nu doar în România, ci poate și în lume. Se numește, simplu și emoționant, Muzeul Pietrei și poartă însemnele unui gând frumos al poetului Lucian Avramescu. I-am spus anume ”o ctitorie”, fiindcă acest muzeu își are locul în ograda casei care i-a aparținut unui om de mare devoțiune pentru propășirea acestui meleag și a localnicilor săi. Este vorba despre Victor Nicolae Avramescu, bunicul poetului, cel care, după ce a luptat la marile bătălii de acum un veac în urma cărora s-a înfăptuit visul adevăraților români din cele trei provincii istorice, s-a întors acasă și s-a pus, cu întreaga sa pricepere, în slujba obștii. A fost, vreme de aproape un sfert de secol, primar liberal al comunei Sângeru, după care un om urât la suflet și la gând, căruia el, primarul, îi fusese naș, s-a gândit să îi întoarcă binele, așa după cum îl duceau mintea și sufletul pocite de răutate și de josnicie. Adică trimițându-l la Canal, drum fără întoarcere pe care, însă, cel proscris de cotropitorii de la Răsărit și de cozile lor de topor din țară, nu a mai apucat să îl mai facă, fiind răpus de un atac de cord. După acea, casele și pământul care i-au aparținut au trecut în proprietatea statului, revenind, însă, după 1990, urmașilor celui care a reușit să supraviețuiască dușmanilor de dinafara țării, dar a fost răpus de nemernicia celor de acasă.

Dar dacă vrednicul gospodar Victor Nicolae Avramescu nu a mai apucat să își vadă redobândit avutul, iată că, peste ani, unul dintre urmașii săi, Lucian, a avut știința și dăruirea nu doar să îl gospodărească așa după cum îl învață legea și datinile străbune, cât mai ales să facă din această casă și din ograda sa un adevărat loc de cinstire a ființei și a conștiinței noastre. Așa s-a născut această veritabilă ”minune” – cum atât de bine i-a spus pe nume prietenul Florian Scalețchi înt-o frumoasă consemnare – în care pătrunzi după ce ai citit, la intrare, acest credo profund și atât de încărcat de adevăr: ”E loc să se mai nască Brâncuși’’.

Numele titanului plecat din Hobița spre a da lumii o inegalabilă lecție de construcție artistică și morală nu este câtuși de puțin întâmplător pomenit atunci când ne purtăm pașii printre comorile de piatră de pe aleile muzeului. De fapt, așa după cum Lucian Avramescu însuși nu contenește să o spună ori de cât ori are prilejul să o facă, ideea însăși a acestui muzeu i-a venit tot de la Brâncuși. De fapt, atunci când a văzut că râșnițele de piatră, pe care țăranii din Nordul Moldovei sau din Banat le folosesc pentru uruiala porumbului, seamănă mai degrabă cu ochii încrustați de Brâncuși pe Poarta Sărutului. Cu singura deosebire că aici, în monumentala dăltuire a lui Brâncuși, ochii sunt despărțiți, exact la mijlocului cercului, de o linie dreaptă. O line care, însă, nu îi separă, ci, dimpotrivă, îi unește printr-o magică forță și chemare a destinului.

Așa se și explică, aș spune eu, de ce în arealul muzeului, între pietrele devenite sculpturi, cele care au forma cercului și, de fapt, a ochiului, ocupă un loc cu totul special. Alături de alte piese care au în comun cu cele din tezaurul brâncușian nu doar forma ca atare, cât, mai cu seamă, o anumită armonie a liniilor și un echilibru al contrastelor, aducându-ne aminte tot de zicerea lui Brâncuși: ”E numai bucurie ceea ce vă dau”.

O altă secțiune esențială a faptului de artă din Muzeul de la Sângeru o reprezintă, indiscutabil, piesele care au forma crucii. Ideea de a le colecționa și a de a le integra în acest spațiu fiindu-i sugerată lui Lucian Avramescu de către eminentul cărturar Răzvan Theodorescu, iar apoteoza acestei colecții o avem în acele cruci unde mâinile celor dispăruți sunt unite pe brațele Celui Răstignit întru mântuirea noastră, Iisus Hristos. Tulburătoare învățătură la care, mai ales în aceste timpuri devastate de egoism, de invidie și de patimi ar trebui să ne gândim mai des și cu mai multă sinceritate. Așa după cum, în același perimetru, se află și o copie în piatră a tronului reginei Maria, al cărui original se găsește în Castelul de la Balcic. Sincer și binemeritat omagiu pe care nepotul bravului luptător din tranșeele primei conflagrații mondiale a socotit că este de datoria sa îl aducă celei pe care Constantin Argetoianu o numea ”ctitoriță a României întregite și una dintre cele mai mari figuri ale istoriei noastre naționale”.

Ar mai fi, desigur, multe de povestit despre această Zidire în Piatră și în Idee, dar cred că nic-o însemnare, oricât de meșteșugită ar fi ea, nu va reuși să îi surprindă temeiurile profunde și sensul catharctic înscris în însăși esența sa. Ceea ce, până la urmă, nici nu este de mirare dacă ne reamintim că, odată, Benedetto Croce spunea că poezia este exact ceea ce nu se poate rezuma în cuvinte. Adevăr pe care, în felul său, îl respectă și îl întărește fiecare vizită făcută aici, la Muzeul Pietrei de la Sângeru.

În tot, Muzeul Pietrei – pe care l-a ctitorit prietenul Lucian Avramescu și pe care îl veghează și îl îngrijește dimpreună cu doamna sa, Georgiana, și cu fiica lor Ana Luciana –, este o tulburătoare Epopee a istoriei și a spiritualității neamului românesc. A rădăcinilor sale de piatră despre care tot Lucian Avramescu a spus atât de inspirat că, alături de lemnul, apele și frunzele acestor ținuturi, ne–a dat puterea de a învinge și de dăinui. Ceea ce, până la urmă, nici nu este ceva întâmplător, atâta vreme cât însuși numele localității se trage de la sângele cotropitorilor tătari pe care țăranii de a aici i-au biruit în luptă.

#gallery-0-5 { margin: auto; } #gallery-0-5 .gallery-item { float: left; margin-top: 10px; text-align: center; width: 50%; } #gallery-0-5 img { border: 2px solid #cfcfcf; } #gallery-0-5 .gallery-caption { margin-left: 0; } /* see gallery_shortcode() in wp-includes/media.php */

Muzeul Pietrei, Sângeru. Fotografii de Florin Zago

”Rădăcinile de piatră ale neamului românesc” de Șerban Cionoff ”Noi avem și rădăcini de piatră, nu numai de lemn, apă și frunze.’’ (Lucian Avramescu) Se află aici, la…

[jurnalbucuresti-blog]

New Post has been published on JurnalulBucurestiului.Ro

New Post has been published on http://bit.ly/2tkO0gr

AM Press : Nespălate , izmenele de partid au fost puse pe gard

 Lucian  Avramescu

Cât de hidoasă este politica! Privesc, uluit, la războiul purtat la vârf de pesediști. Nu țin cu nicio tabără, dar nu pot să nu recunosc că aș avea o mulțumire dacă acest Stalin dâmbovițean, plin de el ca un cârnat mic, călcând ca pe moșia mă-sii prin Parlament, prin Guvern, prin sediul partidului, ar primi un șut în bot. De la ai lui. Pe urmă nu mă mai interesează cine și cum va guverna. Oricum nu va guverna în spirit patriotic, cu iubire de România, ci cu iubire pentru buzunarele mereu nesătule, mereu mai largi și mai îndesate cu bani publici, furați cu meșteșug din ce în ce mai perfecționat. Ascult, uluit, cum se desfășoară negocierile, cum i-a sunat ”personal” Dragnea pe toți cei plecați în vacanțe, în misiuni, în dracu să mai știe unde, asigurându-se că vor vota moțiunea lor împotriva lor. Se fac promisiuni, se negociază funcții, se dă mită politică. Cum, nu-i suficient că-s membri de partid? Ei primesc mită de la firme, de la privatizări, de la marile mișmașuri și, ca atare, tot prin mită își cumpără voturile. De la inamici, de la opoziție? Nu, mita se dă în propriul partid. E ca un joc rânjit și sângeros de hiene. Mita prin funcții, prin ranguri, prin acces și mai larg la bani. Prima încercare de mituire a fost a lui Grindeanu. Numai că ăla a devenit altul, a devenit incoruptibil, a devenit – uluindu-mă și pe mine și pe alții – de neabătut. Pare un tip moral, dacă mai există așa ceva, iar dacă nu e, joacă bine.De ce n-a fost moral – îl întreb, totuși – și cu Ordonanța 13, așteptând să iasă sute de mii de oameni în stradă, umplând Bucureștii de la Arcul de Triumf, prin Piața Victorie și până la Universitate, piețe, bulevarde și trotuare, de oameni revoltați, pentru a o retrage? Mă rog, mai bine mai târziu decât niciodată, dar tare mi-e teamă că acel niciodată nu va veni pentru Ordonanța 13, dată afară pe ușă și reintrând, în programul nescris al lui Dragnea, al coșmarurilor lui, pe geam, prin horn, prin perete, spărgând orice împotrivire. PSD negociază cu PSD. La sânge. Prin telefoane, prin întâlniri nocturne, prin conspirații la conspirații. Lupta, pe viață și pe moarte (politică) se dă între ”frați ideologici”. Frați doctrinari, sau doar frați în marea prăduire care nu încetează de ani și ani? Această nesiguranță, această pândă, această neîncredere că ăla ar putea vota cu tabăra adversă e cel mai hidos spectacol pe care PSD îl arată lumii și povestește, prima oară la vedere, cum arată înăuntru un partid. Asta nu se va uita ușor, iar Dragnea va rămâne părintele scoaterii la vedere a izmenelor de partid pline de produsul galben al intestinelor . PSD a ajuns să se prezinte, fără a-l forța inamicii – și ăsta este marele spectacol hidos – nu ca partid, ci ca gașcă și ca mafie, întotdeauna gata să-și execute trădătorii, ca în Cosa Nostra. Succes tuturor!

[aqualumiere]

niciodată, iubito, n-am să ador altceva
decât sănii tăi mici făr-a bluzei perdea niciodată, iubito, n-am să umblu haihui
în palmă mereu îmi vei sta ca un cui
răstignit în această râvnită dulceață
ce ține o viață

— Lucian Avramescu, Niciodată, iubito

[adrianseoblr]

MARINA ALMĂȘAN: Cuvânt înainte la lansarea din Ploiești  – ”Cartea fără nume”, de Lucian Avramescu MARINA ALMĂȘAN: Cuvânt înainte la lansarea din Ploiești  – ”Cartea fără nume”, de Lucian Avramescu Eu, in general, nu mă prea laud cu performanțele mele.

[mesagerulneamt]

Nu-i numai harul. E și inteligența care-i conduce, direcționează sorgintea. Sensibil, profund, luminos, Dinu Olărașu rămâne al nostru, al nemțenilor, pentru totdeauna. Spune că datorează multora ceea ce este astăzi și vrea să adauge, și el, ceva la frumusețea nebănuită a lumii.

– Vorbiți-ne despre localitateaVulpășești, Sagna, în care ați văzut lumina zilei.

Este un sat ca oricare alt sat din țara asta, unde, la 1962, când erau iernile adevărate, de făceai tunel prin zăpadă și trebuia să umbli cu lopata la tine ca să ajungi să dai de mâncare la vite sau să mergi la vecinul de peste drum, atunci, într-un februarie viforos și frumos deopotrivă, am văzut eu lumina zilei. Părinții mei, Neculai și Maria, iubindu-se mult, nu știau ce au făcut. Au observat asta după aceea.

– În familia dvs. s-a mai distins, afirmat cineva pe plan literar, muzical?

Mama mea a scris poezii. E adevărat, niște poezii mai naive, mai de altă natură, dar erau cinstite. Aveau savoarea lor și le scria din toată inima. Și le scria corect în limba română. Asta-i cel mai important.

– Când v-ați desprins de acel loc?

Păi, chiar de la început. Tatăl meu fiind miner, în primăvara lui 1962 a plecat în Banat, la exploatările minere de acolo, Ocna de Fier, Oțelu Roșu… Și mama mea, bineînțeles îndrăgostită fiind de el, n-a așteptat să se termine vara și m-a luat, cât eram eu de mic, ca o franzelă, și am plecat cu trenul să-l căutăm pe tata. Și am rămas acolo, în Banat. Mama și tata, după ce s-au pensionat, s-au întors la Vulpășești, la casa părintească. O casă făcută din chirpici, care rezistă și acum. Stă în picioare mai mult decât orice ANL sau altă vilă din lumea asta! E la fel de vie și de frumoasă, cum am văzut-o când eram copil.

În general, cânt de două-trei ori în Moldova și, bineînțeles, trec și pe la mine, prin Vulpășești, cu toată bucuria. A fost o combinație ”nucleară” între mama și tata. Ambii sunt născuți la Vulpășești. Mai am o soră, cu 11 ani mai mică decât mine, am mai avut și un frate care s-a adus acum câțiva ani, nu a mai avut răbdare în lumea asta și a plecat dincolo… Sora mea are grijă de tot. Școala și liceul le-am făcut în Banat, unde am avut parte de dascăli minunați, care m-au învățat să scriu, să socotesc, să mă gândesc, să văd ce se întâmplă în lumea asta. Mă simt îndatorat față de ei și de învățătoarea mea, bineînțeles. Sunt mulți alții confrați poeți, confrați muzicieni cărora le sunt recunoscător. Cred că datorez multora ceea ce sunt eu astăzi.

– De ce face poezia, domnule Dinu Olărașu, viața mai frumoasă?

Mie mi-a făcut-o, pentru că am recunoscut în a scrie poezie unul din lucrurile cele mai importante care îți poate salva, de fapt, existența, ființa, indiferent dacă afară lumea-i zbuciumată, neliniștită, dizgrațioasă uneori, neîndurătoare, violentă. De câte ori am ocazia, mă întorc la scris și am impresia că e cu mult mai frumos. Asta împreună cu faptul că am descoperit un teritoriu unde am nu o mână de prieteni, ci sute de mii de prieteni poate, care văd nu la fel ca mine, dar la fel de frumos și la fel de îngăduitor și la fel de profund și adevărat ceea ce se întâmplă.

– Mai este poezia însăși viața, însuși sufletul vieții, după cum spunea marele Nichita?

Sigur că mai este. E o vibrație aparte, profundă, eternă. Nu știu cum aș fi rezistat dacă nu s-ar fi întâmplat asta, pentru că eu cred că a fost o întâmplare, un cadou de la îngeri, de la Dumnezeu… Și probabil asta o să fac, până o să trebuiască să plec și eu din lumea aceasta.

– Ați scris întotdeauna cu ușurință?

Pot spune că da. Cu ușurință însemnând la inspirație, la primul fior. Că am venit apoi cu mici nuanțe, cu mici rectificări, impulsul primordial a fost întotdeauna cel mai important.

– De ce avem nevoie ca să fim fericiți?

Într-o lume cum e cea în care încercăm să supraviețuim cât mai frumos, cât mai liniștit, e nevoie de câteva lucruri. Ar fi nevoie de mai multă armonie, mai multă înțelegere, mai multă atenție, mai multă decență din partea unora care învârt – au ei impresia asta – lumea pe un deget sau influențează destinele a milioane și milioane de oameni de zeci și zeci de ani. Mă refer la politicieni, la oameni cu influență. E păcat, pentru că riști să strici existența bună, frumoasă, dăruită de Dumnezeu fiecăruia din noi. E păcat că se întâmplă asta. Ar trebui să fim mai îngăduitori, mai atenți cu ce se întâmplă în imediata noastră vecinătate. Ar trebui să-i ajutăm pe cei care sunt mai neajutorați. La câtă speranță am consumat – și încă mai consumăm – în România, nu știu dacă merităm ce ni se întâmplă. Trebuia să trăim într-o lume un pic mai frumoasă și un pic mai bună.

– De ce uităm adesea că lumea-i făcută din foarte puțin?

Câteodată și eu mai uit. Nu e nevoie decât de dragoste, îngăduință, înțelegere și cred că e îndestulător, până la urmă. Probabil suntem luați cu treburile cotidiene, cu supraviețuirea, cu necazurile, cu încercările, cu catacombele, cu chinuiala vieții noastre. Eu încerc, cât îmi stă în putință, să-mi reglez diagrama vieții mele, cu prietenii, cunoscuții sau necunoscuții, prin cele două module sau îndeletniciri dacă vreți – muzica și poezia. Sper că uneori reușesc să ajung la sufletele, la inimile și la inteligența celorlalți.

– Poetul Lucian Avramescu spunea că, din păcate, în zilele noastre, pentru o mare parte din oameni, poezia nu mai există.

E adevărat că sunt oameni care nu mai vor să citească, dar mai sunt, slavă Domnului, și mulți avizi de cultură. La spectacolul pe care l-am dat la Biblioteca ”G.T. Kirileanu” din Piatra Neamț, am fost surprins să văd, totuși, că lumea mai are timp și de lucruri aparent neimportante. Sper că mă număr printre poeți și o spun cu toată modestia, pentru că sunt poeți mult mai importanți și mai buni. Încerc să-mi adaug vocea cu onestitatea și cu încrederea pe care le am în ceea ce fac. Vreau să pun ceva în plus la frumusețea nebănuită a lumii.

– Ați fost considerat un copil minune, un copil teribil al folk-ului românesc.

Sunt vorbe mari. N-am făcut altceva decât să fiu eu însumi. E adevărat, cu nebuniile mele, cu tristețile mele, cu lacrimile mele, cu umorul meu atâta cât este, cu ale mele curiozități. Până la urmă, asta încearcă să fie, de fapt, fiecare artist. Să se exprime, până la capăt, pe el, de fapt, cu toate vibrațiile lui.

This slideshow requires JavaScript.

– În această vară, se va auzi din nou imnul, cântecul spiritului tânăr de la Vama Veche. Versurile și muzica imnului Festivalului Folk You vă aparțin.

E un cântec fain, pe care Marius Tucă l-a îmbrățișat și l-a iubit din prima și uite că a rămas. Mă bucură că se întâmplă asta în Vamă, unde vine toată România; e o Românie mai mică, o Românie care se bucură fredonând alte cântece minunate ale altor colegi de-ai mei. Versurile imnului le-am scris în 5 minute sau 7 minute, așa la inspirație. De 1 Mai nu am fost la Vama Veche, ci la Sighișoara, acolo unde locuiesc de 15 ani. O să fiu în Vamă pe 12, 13 și 14 mai, când se deschide sezonul folk acolo.

– Să încheiem pomenind un mare poet nemțean: Aurel Dumitrașcu.

Am avut ocazia să-l întâlnesc de două sau trei ori. Un poet genial! Un poet iluminat. Era sensibil, avea ceva aparte. Poet cu adevărat! Sută la sută!

Ana MOISE

”La câtă speranță am consumat în România, nu știu dacă merităm ce ni se întâmplă” Nu-i numai harul. E și inteligența care-i conduce, direcționează sorgintea. Sensibil, profund, luminos, Dinu Olărașu rămâne al nostru, al nemțenilor, pentru totdeauna.

[padfootsparrow-blog]

Ia seama, femeie, te iubesc infernal Te doresc cum călugărul ivirile sfinte Dar atenție, principesă de stal Ia aminte Nu-mi cere supunere oarbă și nici Nu-ți fă giuvaier la deșt înainte Niciun ham n-a-ncăput pe creștetul meu Ia aminte Tu, care gemi în fierbinți zvârcoliri Și-apoi blândă rămâi, nefiresc de cuminte Îți aparțin că vreau eu Ia aminte Un miliard de comori am în inima mea "La început a fost cuvântul" --- eu sunt miliardar de cuvinte Pot să-ți dăruiesc cea mai înaltă statuie de aur Dar niciun gram din metalul libertății mele Ia aminte!

Lucian Avramescu, "Ia aminte"

[stiri-caplimpede]

Scrisoarea cutremuratoare a unui scriitor pentru Iohannis: Nu e limpede? Vorbesti la Bruxelles? Vei purta o musca de balegar pe nas.

Poetul si jurnalistul Lucian Avramescu a transmis o scrisoare deschisa lui Klaus Iohannis sub forma unui editorial pe site-ul ampress.ro in care ii cere sa dea dovada de limpezime in actiunile sale si sa-l dea afara pe Victor Ponta, premierul Romaniei trimis in judecata pentru fapte penale.   Domnule Iohannis, presedinte al tarii mele, ma confrunt cu o neliniste pe care mi-o procuri zilnic fara…

[jurnalbucuresti-blog]

New Post has been published on JurnalulBucurestiului.Ro

New Post has been published on http://bit.ly/2tdcTe4

AMPress.ro : Arde România ?

 Lucian Avramescu

Cineva m-a sunat în această dimineață să-mi spună că arde România. Vocea precipitată, încălecând cuvintele care nu mai aveau răbdare să stea la rând, ca oile care se înghesuie în strungă, indica deruta unui om panicat, care nu știe în ce direcție s-o apuce. Cum arde, de unde, cine i-a pus foc? Păi tu nu vezi, nu auzi, pe ce lume trăiești? – m-a apostrofat. Arde! E rău de tot! Dragnea, Grindeanu, se omoară unul pe celălalt. Ăla l-a dat afară din partid, ălălalt nu vrea să plece din Palatul Victoria! Ce vrei mai mult? Pârjol pe țărișoară! De la mine nu se vede incendiul, zic, mimând calmul. Politica românească e, ca și democrația, ”originală” și e ca acum, ca ieri, ca mereu. Ne-am făcut nițel de rahat în lume fiindcă, așa cum scriam ieri, ziariștii străini se închină cu pixul fiindcă n-au mai văzut așa ceva: un partid își taie gâtul prin moțiune de cenzură. Da, e de râs, dar nu e sfârșitul lumii. E ca în povestea aceea cu Nastratin, sub geamul căruia, în frig, era gâlceavă mare. Se certau aprig unii, de credeai că se sfârtecă. Ia vezi bărbate de ce se ceartă oamenii ceia! – i-a ordonat nevasta și Nastratin, cu plapuma în spinare, înfofolit că era iarnă, a ieșit în fața casei să vadă. S-a întors iute. Pe ce se certau, bărbate?- a întrebat femeia, nerăbdătoare. Pe plapuma noastră se certau, femeie! Cum o luară, cum se împăcară! Nastratin, zgribulit, se întorsese, într-adevăr, în odaie, fără plapumă. Nu arde România, zic. Iar dacă arde, arde de demult. Acum fumegă din reziduurile care au mai rămas, din cenuși și din spuza puțină, pe care se bat unii. Am primit și un telefon mai de aproape, de la doctorul Rădulescu, vecin de sat. El e născut pe deal, la Podgoria, pe vremuri satul Vaideel, modificat onomastic în vremea în care Ceaușescu ordonase să nu mai existe nume de sate care nu cadrau cu demnitatea și bunăstarea propovăduite. Așa ajungea Risipiți, din Dolj, Unirea, așa devenea Flămânzi…Șirul e lung. Eliade, că ăsta e numele mic al doctorului, m-a sunat să-mi spună un banc. Nu putea de râs. Spune, mă, iute, că mă ții din scris! Auzi, cică Dragnea, supărat că nu-i mai este luată în seamă bărbăția, și-a desfăcut șlițul, ca să și-o arate. Nu s-a văzut nimic! De dimineață, după un somn scurt și agitat, și-a îmbrăcat pantalonii invers, cu șlițul la spate. Doctorul râde. Eu nu prea, fiindcă mă prind greu, ca ardeleanul. Apoi râd cu poftă. Nu de banc, ci de refugiul permanent al bietului român care, în vremuri scălâmbe, se refugiază în hazul de necaz. Nu, România nu arde. A fost mistuită deja, iar războiul PSD contra PSD e ca al lupilor sau câinilor sălbăticiți care, după ce au înfulecat căprioara, se mai sfârtecă nițel pe ultimul os rămas. Ce dracu, doar nu l-o lăsa lupul Alfa, cățelandrului care se crede dulău! Mai grav e că osul face parte din scheletul bietei Românii, iar România, chiar învățată cu durerea, scâncește domol, că ea nu știe să urle. De vâlvătaie, nici vorbă!

[jurnalbucuresti-blog]

New Post has been published on JurnalulBucurestiului.Ro

New Post has been published on http://bit.ly/2sB9GYy

AMPress.ro : Cele trei ”cioturi” din calea lui Dragnea

 Lucian Avramescu

Gata! Dragnea n-a mai suportat ca România să fie condusă prost. Patriotismul teleormăneanului s-a răsculat. Așa că partidul Dragnea i-a tăiat jugulara guvernului Dragnea. Adică, în limbajul uzual, ”i-a retras sprijinul politic”, mai întâi prin vocea vasală a lui Tăriceanu, apoi prin conclavul sultanului.  Presa străină se închină cu pixul fiindcă n-a mai văzut așa ceva. Acum câteva zile notam: A greșit rău Grindeanu, cu guvernul lui, primit în plic de la Dragnea, față de programul PSD, sau a greșit mortal față de conducătorul suprem? Dragnea e foc și dinamită, nervos de ai crede că se va strânge singur de gât, scrâșnit și apoplectic. Grindeanu, pe care l-a ales să-i fie argat executiv, a început să iasă din voia stăpânului, iar teleormăneanul suportă orice, de la tămâiere în sus, mai puțin ieșirea din perimetrul strâmt al docilității. Dragnea vrea dărâmarea guvernului pe care l-a plămădit din plastilina care-i place, moale și aducătoare de plecăciuni. Neputând fi premier direct, s-a făcut prin supuși. Supușii, iată, cam repede, nu concordă cu visele jupânului, îndrăznețe și cu bătaie lungă spre Dealul Cotrocenilor, pe care vrea să-l cucerească la baionetă. Să te lovești, în bătătura ta politică, de ciotul unui premier pe care tu l-ai pus, fie el și Grindeanu, nume cam obraznic pentru o viață politică modelabilă, e de neadmis. În consecință, ceea ce se petrece cam rar în politica mondială și chiar dâmbovițeană, unde totul e posibil și pe dos, partidul Dragnea e pe cale de a depune moțiune de cenzură, dacă altcum nu se poate, spre a-și dărâma propriul guvern, adică guvernul Dragnea. Grindeanu, în aste condiții, arată – în stilul lui cam scălâmb, cu mimici reluate, ca virgulele în text – o bățoșenie pe care nu i-o bănuiai. Nu s-a prezentat urgent la nu știu ce chemări, n-a intrat aplecat pe ușa stăpânului, cum făcea la început, nu l-a dat afară pe Iohannis, când a venit ăla nechemat la Guvern, se arată în fața presei manfișist și liber schimbist. A strănutat chiar în biserica teleormăneanului, vopsită pe toți pereții, din pronaos până-n altar, cu portretul său de mitropolit fără barbă, dar cu mustață ajustată cu foarfecă de argint. Se aude că premierul i-a ieșit din voie primăriței de la Capitală, nedându-i încă un buget, pe lângă cel care-i cât cel al României și vorbește neîntrebat cu Iohannis. Cică și-a tras și gagică, ceea ce nu e permis decât scaunelor înalte, iar el e prea mic pentru așa ceva. Că Grindeanu nu e atât de vinovat față de programul de mituit alegătorul, tâind moțul din fașă oricărei investiții, e limpede. A făcut ce i s-a cerut. Dar sacul se mai golește și atunci încep ”luptele politice”. Grindeanu e însă patibular prin deranjarea liderului maxim. Va plăti, plecând? Aș! A zis – auzi obrăznicie – că nu vrea să demisioneze! Păi demisia e iscălită în alb! Se va ajunge la ”trebunal”? Încotro ne va duce birjarul? Aici, Dumnezeul Dragnea trebuie să-și arate mușchii fulgerelor, să dea în Sodoma guvernului său, să arate poporului la cine trebuie să se închine. Sau se va pleoști, micșorând sonoritatea unei flatulații cât Bărăganul, la un fâs care se va pierde în odăile din Băneasa ale partidului? Asta scriam acum două zile. Ce aș modifica? Nimic. Grindeanu a explicat, miercuri, puțin înainte de miezul nopții, la scurt timp după mazilire, că nu demisionează. ”Din iubire față de România și din iubire față de PSD”. Astea sună cam lăcrimos. Oricum, timișoreanul, cam imberb și cu o mimică adesea aiurită, cum spuneam, s-a prezentat națiunii cu mustață mai virilă ca a lui Dragnea care a rămas, în fața presei, fără răspunsuri la întrebări simple, dar tăioase. De ce a purces Dragnea la această mișcare, unii îi zic mafiotă, care-i varsă în bătătură o căruță de riscuri? De zmintit? Ne lămurește Sorin Grindeanu : Acest om vrea întrega putere din România! Da, Dragnea, ajuns stăpân peste Parlament, stăpân peste partidul devenit o caricatură prin cei 60 din vârf, își dă afară premierul. Dar premierul nu pleacă. Aici încep junghiurile lui Dragnea, mult prea sigur pe el, mult prea Stalin, mult prea mizer în minciună. Nu uita, mi-a zis dascălul meu din sat, care le știe pe toate, că ăsta din Teleorman și-a făcut ucenicia la subsuoara lui Băsescu, campionul nedetronat al mizeriei politice și banditismului. Vrea să-l întreacă. Va reuși? Ciotul Grindeanu s-a dovedit buturugă. Dragnea mai are un ciot care-i stă în cale – Iohannis. Înalt rău! Și mai are un ”ciot” pe care l-a uitat, cum se vede: Piața Victoriei , nu cu mult timp în urmă, era plină de lume, până la Arcul de Trumf și până la Universitate, de nu mai era loc să arunci un ac. Sutele acelea de mii de oameni, descoperind ce vrea de fapt liderul suprem pesedist, încercat de un junghi penal, au ieșit să scandeze împotriva mafiotului. Mafiotul identificat de poporul stradal se chema Dragnea. Dacă vor ieși din nou la ”rivoluție”? P.S. Am și eu un punct de vedere. Programul de guvernare care n-a fost îndeplinit de Grindeanu și miniștrii lui, puși TOȚI de Dragnea, se cheamă Ordonanța 13. Tot ce se petrece acum se cheamă Ordonanța 13. EA N-A FOST ÎNDEPLINITĂ!.

[jurnalbucuresti-blog]

New Post has been published on JurnalulBucurestiului.Ro

New Post has been published on http://bit.ly/2t2iuDE

AM PRESS : Măi, moacelor !

 Lucian Avramescu

Meteorologia televizată conține, în limbajul ei rezumat, date despre cum va fi vremea, coduri multicolore, adunând – prin dependența noastră de atmosfera climatică – milioane de privitori. Și eu, înainte de a vedea dacă Dragnea îl dă afară pe Grindeanu în palme sau doar în șuturi, dacă Firea va fi mai veninoasă ca ieri și dacă liberalii au înviat, fiindcă par morți definitiv, mă uit curios la ce spune purtătoarea de cuvânt a meteorologilor, o fătucă semi-îmbrăcată, semi-dezbrăcată, după cum i-o cere ratingul și patronatul postului. Ei bine, toate, și toți, din cei care prășesc pe acest ogor gazetăresc, au un fix lingvistic pe cât de alarmant, pe atât de nedrept și chiar insultător pentru țara noastră de agrarieni fără agricultură. ”Vă dăm o veste proastă, zice, în dimineața asta caniculară în București, o fătucă: nu scăpăm de ploi!”. ”Ne pare rău, zice altul, grav ca o chiftea rămasă singură pe farfurie, dar ploile nu ne ocolesc!”. Vestea rea că plouă vine ca un anunț atomic și ca un atac terorist. Cum ar fi, măi moacelor, era să zic, dacă n-ar ploua, dacă ploile – atente la vacanțele românești tot mai dese, dictate de stat pentru funcționărime mai ales – ar rămâne definitiv în cer, sechestrate de frica noastră de a nu fi udați pe combinezon? Cum ar fi, măi, frumoaso, construită din pulpe lungi, date cu alifii exotice pentru a luci în reflector, să trăim o eternă însorire? Nu mai spune, rogu-te, dintr-o brumă de respect pentru truditorii gliei, atâția câți mai sunt, că ploaia e un blestem. Anunță bucuria ploii fără grindină, anunță că va ploua trei zile într-un Bărăgan uscat, anunță că într-o țară din care au dispărut, furate bucată cu bucată, sistemele de irigații, Dumnezeu mai plouă peste noi, înviind grădinile. Anunță măcar, fără doliu în glas, cu naturalețe, așa cum anunți că va fi soare, că va ploua peste Banat sau peste Ciorogârla sau peste Valea lui Câine, unde și mărăcinii au nevoie de ploaie pentru a rămâne vii și a produce, pentru delicata ta respirație, ozon prin frunzele lor verzi. Fato, învață că ploaia nu-i o crimă! Scoate naibii din stereotipia acestei găzetării subțirele dar necesare, alarma falsă că ne-am nenorocit fiindcă mâine e posibil să vină un strop de apă din cer.

[jurnalbucuresti-blog]

New Post has been published on JurnalulBucurestiului.Ro

New Post has been published on http://bit.ly/2sYxFxC

AM Press : E de grindă, Grindeanu ? Din ce lemn e Dragnea ?

 Lucian Avramescu

Noaptea trecută, cică, Dragnea ar fi cerut, întrebuințând vocea personală, demisia imediată a lui Grindeanu. Până acum a cerut-o, feminin, prin vocile de acioaie ale doamnelor Firea și Lia Olguța, tăioase ca bisturiul în politică și catifelate, probabil, doar la domiciliu, când își alintă consorții. A greșit rău Grindeanu, cu guvernul lui, primit în plic de la Dragnea, față de programul PSD, sau a greșit mortal față de conducătorul suprem? Dragnea e foc și dinamită, nervos de ai crede că se va strânge singur de gât, scrâșnit și apoplectic. Grindeanu, pe care l-a ales să-i fie argat executiv, a început să iasă din voia stăpânului, iar teleormăneanul suportă orice, de la tămâiere în sus, mai puțin ieșirea din perimetrul strâmt al docilității. Dragnea vrea – o confirmă inclusiv amicii lui – dărâmarea guvernului pe care l-a plămădit din plastilina care-i place, moale și aducătoare de plecăciuni. Neputând fi premier direct, s-a făcut prin supuși. Supușii, iată, cam repede, nu concordă cu visele jupânului, îndrăznețe și cu bătaie lungă spre Dealul Cotrocenilor, pe care vrea să-l cucerească la baionetă. Să te lovești, în bătătura ta politică, de ciotul unui premier pe care tu l-ai pus, fie el și Grindeanu, nume cam obraznic pentru o viață politică modelabilă, e de neadmis. În consecință, ceea ce se petrece cam rar în politica mondială și chiar dâmbovițeană, unde totul e posibil și pe dos, partidul Dragnea e pe cale de a depune moțiune de cenzură, dacă altcum nu se poate, spre a-și dărâma propriul guvern, adică guvernul Dragnea. Grindeanu, în aste condiții, arată – în stilul lui cam scălâmb, cu mimici reluate, ca virgulele în text – o bățoșenie pe care nu i-o bănuiai. Nu s-a prezentat urgent la nu știu ce chemări, n-a intrat aplecat pe ușa stăpânului, cum făcea la început, nu l-a dat afară pe Iohannis, când a venit ăla nechemat la Guvern, se arată în fața presei manfișist și liber schimbist. A strănutat chiar în biserica teleormăneanului, vopsită pe toți pereții, din pronaos până-n altar, cu portretul său de mitropolit fără barbă, dar cu mustață ajustată cu foarfecă de argint. Se aude că premierul i-a ieșit din voie primăriței de la Capitală, nedându-i încă un buget, pe lângă cel care-i cât cel al României și vorbește neîntrebat cu Iohannis. Cică și-a tras și gagică, ceea ce nu e permis decât scaunelor înalte, iar el e prea mic pentru așa ceva. Că Grindeanu nu e atât de vinovat față de programul de mituit alegătorul, tâind moțul din fașă oricărei investiții, e limpede. A făcut ce i s-a cerut. Dar sacul se mai golește și atunci încep ”luptele politice”. Grindeanu e însă patibular prin deranjarea liderului maxim. Va plăti, plecând? Aș! A zis – auzi obrăznicie – că nu vrea să demisioneze! Păi demisia e iscălită în alb! Se va ajunge la ”trebunal”? Încotro ne va duce birjarul? Aici, Dumnezeul Dragnea trebuie să-și arate mușchii fulgerelor, să dea în Sodoma guvernului său, dedat la plăcerea neascultării, să arate poporului la cine trebuie să se închine. Sau se va pleoști, micșorând sonoritatea unei flatulații cât Bărăganul, la un fâs care se va pierde în odăile din Băneasa ale partidului?

[jurnalbucuresti-blog]

New Post has been published on JurnalulBucurestiului.Ro

New Post has been published on http://bit.ly/2sOaHcK

AM Press - Lucian Avramescu :

 ” Nu mă grăbesc să pun ștampila, care văd că e deja aplicată, de întâlnire istorică, ruperea norilor planetari”

I-am solicitat directorului AMPress, scriitorul și publicistul Lucian Avramescu, o declarație la cald, după încheierea conferinței de presă comune, de pe peluza Casei Albe, care i-a scos în fața presei alături, pe Donald Trump, președintele SUA și Klaus Iohannis, președintele României. Iată răspunsul ziaristului: ”Nu mă grăbesc să pun ștampila care văd că e deja aplicată, de întâlnire memorabilă, întâlnire istorică, ruperea norilor planetari. A fost, pentru mine ca român, un moment important care mi-a produs câteva satisfacții. Mai întâi, m-a bucurat că Iohannis nu a avut alura unui vasal. A fost întâmpinat cu cordialitate, cu căldură chiar, iar pe peluza cu ziariști și microfoane, președintele României a vorbit liber, ceea ce i se întâmplă mai rar acasă, a vorbit americănește fără să se bălbâie, n-a stat cocoșat și nu s-a bâțâit, ba a fost chiar țanțoș. Aș aminti întâlnirea președintelui României de peste Prut, Dodon parcă îl cheamă, cu liderul celeilalte mari puteri militare, Putin, care l-a ținut la ușă câteva ore și l-a tratat ca pe o gâză. Asta mi-a dat satisfacție în legătură cu ce mă întrebi. Nu știu ce au vorbit înăuntru cei doi. Parteneriatul e de durată, au zis amândoi, și au fost spuse lucrurile care se spun pe acest subiect. Că Trump îl susține pe Iohannis în lupta cu corupția e bine, dar am îndoieli că va opri cineva corupția pe malurile Dâmboviței. E exersată și avem prea mulți politicieni corupți de profesie care să se lase speriați de Trump. Aștept comunicările care vor veni de la președinție să aflu mai multe – dacă vor fi mai multe – și apoi mai vorbim”. Giorgiana Radu, AMPress

[jurnalbucuresti-blog]

New Post has been published on JurnalulBucurestiului.Ro

New Post has been published on http://bit.ly/2sza8mY

AM Press : Când moartea locuiește cu tine-n bloc

 Lucian Avramescu

”Vom face tot ce e posibil pentru voi”, transmite Donald Trump, președintele celei mai mari puteri militare a globului, după noul măcel de la Londra. Președintele României transmite ”întreaga compasiune”. Ambii vorbesc vorbe. Vorbe care se spun în astfel de împrejurări. Greșesc? Nu. Dar nici nu emit o soluție, fiindcă nimeni n-o are. Există o soluție când moartea își află culcuș în cel de lângă tine, în blândul, politicosul locatar de la trei? Cine știe că din miile și zecile de mii de mașini din trafic, una va țâșni spre trotuarul plin de lume? Cine poate depista arma mortală din mintea unui semen? Nimeni. Armatele au făcut progrese în bătălia rachetă antirachetă, scut contra scut, dar n-a progresat și nu poate progresa în depistarea gândului ucigaș sau sinucigaș, arma imbatabilă a lumii de azi. Au apărut avioane invizibile, dar și criminali vizibili care trăiesc lângă noi ca oameni cumsecade până în clipa când, strigând numele Dumnezeului lor, retează gâturi, fărâmă mulțimi pașnice, se aruncă în aer luând cu ei cât mai multe vieți, vitejie nebuloasă pe care mii de ani de război n-au arătat-o. Vom scoate armata pe străzi! E bine? – întreabă reporterița un român londonez. Da, ne va da un sentiment în plus de siguranță. Pe naiba! Cum vă simțiți ca român la Londra? Mult mai în siguranță ca la București. Oare? De ce a spus acel bărbat, lăsând să curgă din vorbele lui lichidul unei filosofii care pare un scuipat, că e mai sigur la Londra ca la el acasă? Așa să fie? Dacă, Doamne ferește, are dreptate, ceva fiind aici mai periculos decât terorismul care n-a atins încă mioritica noastră patrie?

[jurnalbucuresti-blog]

New Post has been published on JurnalulBucurestiului.Ro

New Post has been published on http://bit.ly/2rQjnlz

AM Press : Tornade , în premieră !

Doar politica fură liniștit

Lucian Avramescu

Surprize de climă. Grindina, care e mereu ”cât oul de găină” (apreciatorii nu știu oul galinaceelor și vorbesc în prăpăstii!), se comportă strâmb și inamic, iar cerul aduce, în premieră pe pământul românesc, tornadele. Tornadele sunt un fel de uragan delirant, o boală a cerului care se adună în jurul axei sale, ca un leu care încearcă să-și muște coada și nu apucă. Tornadele, care au și nume de buletin, identități amuzante sau sofisticate, stăteau în America, băștinașe ca indienii, lumea ailaltă nedându-le viză de acces. Acum o săptămână au măturat două cartiere din Moscova, omorând oameni și suind în cer Pobedele abandonate din vremea în care Stalin mai băga frig în oasele Europei. Anul trecut a mângâiat Germania și a făcut un exercițiu de rupt copaci în Spania și Franța. În România, unde a mai ridicat la nori o jumătate de sat din Bărăgat în urmă cu câțiva ani, a venit iar acum două săptămâni, smulgînd din pământ o margine de pădure, iar ieri a încercat niște garduri noi, de beton, de la marginile Bucureștilor, pe care le-a mișcat ca pe surcele. Ce-i cu tornadele românești? Dezghețarea polilor implică, în ceea ce numim încălzire globală (cea din care s-a retras Trump!), mondializarea tornadei? Acum fix 20 de ani, murise bunica mea din partea mamei. Era vară. Mama Lenuța, că așa-i ziceam, avea 88 de ani și muncise cu vioiciune până atunci, ca și mama ei, străbunica Marița, care a alergat după niște pui de curcă pe o pantă și s-a oprit brusc și de tot. Avea 92 de ani, dar surorile ei au trăit, două din ele, peste sută. Țăranii mei au murit la datorie. Bărbații, unii dintre ei, pe front. Femeile, prășind singure ogorul. Eram pe o uliță, una din cele pe care mă hârjoneam în copilărie, când s-a iscat un fel de vânt mare și o întunercire de iad. Mă găseam – om avansat la oraș – în mașina mea, în căutare de preot și gropari. Am oprit între doi copaci, salcâmi care au făcut brusc mătănii, pupând cu fruntea lor înaltă, partea ailaltă a drumului, unul la botul autoturismului , altul la spate. N-aveam unde fugi. Era ceva ce nu mai trăisem. Întunericul a devenit, câteva minute, total, iar mașina mea părea pe valuri, cu toate că mă găseam pe drumul de țară știut ca stabil. Apoi s-a făcut senin imediat și eu am crezut că a fost vis. Trei acoperișuri găsite în drumul principal mi-au arătat că nu visasem. Tornada de ieri, din unele zone ale mioriticei mele patrii, unsă milenar de alizee și mângâiată pe frunte de Crivăț, trăiește un viol atmosferic. E o zdruncinare din temelii a tot și toate. Mașina se răstoarnă, fără să fii în curbă, iar tavanul casei tale poate deveni tavanul casei vecinului. Experiența, trăită direct, nu face bine organismului sufletesc, mațele gândului se încurcă, iar bătrânele, exersate în ținerea la distanță a Necuratului, nu mai nimeresc semnul crucii. Am disutat cu prietenul meu, dascălul din sat, cu care nu m-am văzut o vreme, el lăfăindu-se într-un spital, cu niște junghiuri care au fost reparate – bine, speră el – cu bisturiul. Nu mai e nimic la locul lui, zic eu. Tornadele ne lipseau, că în rest le aveam pe toate! Se întoarce lumea cu curu-n sus! Aș! – zice el, relaxat și înțelepțit de anestezii. Eu știu ceva care se petrece de zeci de ani la fel. Se petrece calm, pe nevăzute, cu priceperea unui anestezist. Politica fură la fel. Cum așa? Adică nu e tornadă. E ca apa care curge lin și nimeni nu bagă de seamă că ne fură pământul de sub picioare. Deci avem și un semn de stabilitate? Cert! – îmi transmite dascălul, liniștit ca o pajiște păscută de mioare. Stabil e furtul. Nu furtul de portofele, care s-a mai transferat prin Europa de Vest, ci marele jaf. Un fel de tornadă, dacă vrei tu să-i zicem așa, dar silențioasă și care nu se mai sfârșește. E ca veșnicia!

[jurnalbucuresti-blog]

New Post has been published on JurnalulBucurestiului.Ro

New Post has been published on http://bit.ly/2rAi6yS

AM Press : Doctorul Petcu, singuraticul lup cu ochi albaștri

 Lucian Avramescu

Îi zic lup singuratic fiindcă nu mai știu pe nimeni, ca el, rămas prizonier unei pasiuni mistuitoare pe care eu o consider nu doar vitală pentru om, ci nobilă, iar alții, mulți din păcate, o cred perimată. O întreagă industrie propagadistică a defăimării laptelui se dezvoltă vertiginos. De ce? Îmi scapă. Doctorul veterinar Mihai Petcu se ocupă de peste o jumătate de secol de crescut vaci pentru lapte. Ferma lui din Pantelimon numără peste 400 de văcuțe Holstein și ani și ani a vândut, formând nuclee de vaci performante, viței și juninci de prăsilă, în toată țara. Și eu am o văcuță de la Mihai, de pe când fiica mea Luciana era mică și avea nevoie de lapte natural. Acum copilul are aproape zece ani, iar din prăsila văcuței s-au făcut trei vaci cu lapte, un taur și acum, de câteva zile, o vițică. Dăruiesc tuturor prietenilor brânză și lapte, iar Luciana, în pofida necazurilor legate de lipsa unui îngrijitor nebahic, nu mă lasă să înstrăinez nimic. Dar altul e motivul acestor însemnări. Am citit, acum câteva minute, pe fondul goarnelor care sună neîncetat că laptele e cancerigen, că te omoară din fașă, că îți strică burta, o știre prin care un nutrioționist spune că ”laptele este singurul aliment de pe pământ care n-are contraindicații”. L-am sunat pe prietenul meu Mihai, blândul lup singuratic, cu ochi albaștri, care a hrănit cu vacile lui pruncii lumii, dându-le hrană sănătoasă. Vorba lui e alinătoare uneori, alteori tăioasă și polemică. Muncește, de când se știe, ca un rob, dar își găsește timp să-și mângâie nepoții, să ajute un amărât, dar și să râdă la o glumă bună. Îl las să vorbească. Am deschis subiectul laptelui ”dăunător sănătății”. Se înfurie. ”Sunt, zice doctorul, picturi rupestre de acum 6 000 de ani din peșterile egiptene, am și eu albume cu ele, în care sunt reprezentate scene cu mulgerea vacilor. Tot ce se spune despre lapte e aiurea. Nu-i sănătos laptele? Nu-s sănătoși cei care proliferează astfel de aberații. Chinezii au importat din Europa, în ultimii doi ani, 14 milioane de vaci pentru lapte. Turcia a importat, tot în ultimii doi ani, 8 milioane de vaci din Europa. Păi ăștia vor să-și omoare populația? E o tâmpenie să spui că laptele e rău. Nu există nicio zoonoză, adică o boală care să se transmită de la animal la om, în lapte. Eu fac permanent teste, iar animalele sunt vaccinate. Beneficiarii laptelui fac la rându-le teste de celule somatice, care indică sănătatea ugerului și numărul total de germeni, indicator de lapte sănătos și curat. Am animale din 1973 importate din Danemarca, la rându-le venind din alte zece generații de animale sănătoase. Românii din oraș consumă un litru de lapte în medie pe săptămână, iar la țară de câteva ori mai mult. Sunt mai sănătoși orășenii decât țăranii? În țările europene se consumă de șase ori mai mult lapte decât în România. Sunt ceilalți europeni mai bolnavi ca noi, sau noi deținem un loc fruntaș la numeroase boli grave?” Am rămas tăcut. Mă mai auzi? – întreabă doctorul. Te aud, zic. Ar trebui să te audă alții. L-am lăsat pe doctorul Mihai Petcu să dezvolte, cu o elocință greu de biruit, subiectul care face temelia de stâncă a muncii și vieții lui. E laptele un subiect, în contextul în care politica înoată voinicește în altele, ca în mocirlă? Este, devine, atunci când nu mai e. Iar vacile din România, țară care avea șapte milioane în 89, iar acum puțin peste un milion, dispar. Dispar ca pelicanii, ca dropiile, acompaniate de o nepăsare. Dispar, încet, încet, și crescătorii, pasionații, dăruiții acestei meserii de crescător de animale. Multe sate au pășunile pustii, iar iarba se lasă păscută doar de lună, în pustietăți nocturne.

[jurnalbucuresti-blog]

New Post has been published on JurnalulBucurestiului.Ro

New Post has been published on http://bit.ly/2s6bgyc

AM Press : Orice șut în fund, un pas înainte !

Lucian Avramescu

Acum câteva zile, Giorgiana Radu a publicat o însemnare în care lăuda, în stilul ei duios, ideile americanului Jeff Keller din cartea, de succes și la noi, ”Atitudinea este totul”. Curios, m-am apucat s-o citesc și eu. Am ajuns la jumătate, dar n-aș zice că m-a dat peste cap învățătorul de peste Ocean, care-și compune cartea din ”lecții” . Cazuistica este pilduitoare, dar mai departe….Filosofia de viață e subțirică și la îndemână, ca niște lecții de la clasele mici – utile, de dat ca temă pentru acasă. Nu-s de acord că mereu eșecul poate fi convertit, prin ”atitudine”, în victorie, iar dacă-ți pierzi slujba găsești musai una mai norocoasă. Financiar și din toate punctele de vedere. E cam mult! Eșecul i-a dat pe mulți peste cap, iar din lac au căzut în puț, chiar dacă s-au proptit într-o ”atitudine pozitivă”! Nu știu cum fac americanii ăștia cu cărțile lor scrise chinuit, punând cap la cap citate (e adevărat, neuitând ghilimelele, cum fac unii dintre posesorii de doctorate de la noi) și înșirând truisme, de ajung la un asemenea succes.! Cartea ”Atitudinea este totul” se vrea îndemnătoare la optimism, ceea ce într-o lume mâncată de depresii poate fi o doctorie, dar nu vindecătoare, ci vag alinătoare. Românii, fiindcă tot e ahtiat de documentare acest Keller, harnic și ferit de povara talentului scriitoricesc, au o zicală care comprimă tot ce înșiră el în aproape 200 de pagini: ”Orice șut în fund înseamnă un pas înainte!” Eșecul e uneori norocos, izbitura aplicată în dos impingându-te în față nu prin șocul fizic, ci prin șocul simbolic, ceea ce americanul a descoperit în urma unei laborioase documentări care, înțeleg, l-a umplut de bani. Românii au zis asta fără taxă de utilizare și nepretinzând drepturi de autor.