#El Hierofant

[negreabsolut]

El Hierofant, per Davide Edoardo Cassano. [font]

[spiritual123]

În grădina Magdalei (iV)

 Thales din Argos către Empedocle,

fiul lui Miles Atenianul,

despre Înţelepciunea Marelui Învăţător Galilean

– bucură-te!

   Ascultă, amicul meu, cu atenţie, căci iată niciodată o întâmplare mai ciudată, mai tainică n-a pătruns urechea unui muritor. O întâmplare spun eu, Thales din Argos, şi nu legendă!

 Când Farul Eternităţii mi-a încoronat fruntea cu raza-i luminoasă în semn de Iniţiere Supremă a Sanctuarului din Theba, eu, Thales din Argos, şi Claudiu Macedoneanul, care s-a învrednicit de acelaşi grad, am primit din mâna Marelui Hierofant băutura Cupei Vieţii şi el ne-a trimis în adăpostul tainic al Fiului Înţelepciunii – Heraclit, pe care glasul poporului l-a numit Întunecatul, pentru că oamenii nu-l înţelegeau nici pe el, nici Învăţătura lui.

 Câţi ani au trecut de când absorbeam Înţelepciunea lui, de câte ori am părăsit adăpostul ca să ducem oamenilor fărâmiturile cunoașterii şi iarăşi ne întorceam – nu e necesar a socoti.

 Într-una din aceste întrupări, când mă găseam în lume sub înfăţişare de filosof stoic, te-am găsit pe tine, amice Empedocle, lângă înţeleptul Socrate şi am legat mai tare firele ce ne uneau de pe vremea adormitului sub valuri Oraş al Porţilor de Aur.

 Într-o zi înţeleptul Învăţător ne-a chemat la sine şi ne-a zis:

 - Duceţi-vă în lume să-l salutaţi din numele meu pe Noul nostru Învăţător care vine în lume. Nu vă voi spune unde Îl veţi găsi. Înţelepciunea voastră fie-vă călăuză...

 - Dar dacă acest Învăţător este atât de mare, - a spus Claudiu Macedoneanul, - atunci de ce tu însuți, Înţeleptule, nu te duci în întâmpinarea Lui?

 - Deoarece, - ne-a răspuns Heraclit, - eu ştiu cine este El. Şi iată ştiinţa mea îmi spune că nu sunt vrednic de întâlnirea cu El. Iar voi nu-L cunoaşteţi, ci cunoașteţi doar de la mine că El este un Mare Învăţător, şi nimic mai mult. Numai orbii pot să se uite la Soare cu impunitate...

 Eu pe atunci încă puteam să mă supun şi tăcut am plecat cu Claudiu. A doua zi cămilele ne duceau spre nord, la Sanctuarul smolitei Iştar. Acolo, cei din urmă preoţi negri, tăcuţi ca pietrele deşertului, ne-au îndrumat spre Marele Centru, către acela al cărui nume este Tăcere, contorizarea anilor căruia e pierdută de calendarul planetar şi al cărui menire este de a aştepta sfârşitul, pentru a fi ultimul gropar al Pământului. Când noi cu Claudiu ne-am prosternat în praf în faţa lui, el ne-a ridicat afectuos şi ne-a spus:

 - Copii! L-am văzut când El era prunc. M-am închinat Lui. Dacă fiul meu Heraclit v-a trimis la El, duceţi-vă. Acum El deja seamănă sămânţa. Dar ţineţi minte, copii: când îl veţi găsi, veţi pierde totul...

 Nimic mai mult nu ne-a spus fiul Stelei de Dimineaţă al cărui nume este Tăcere, al cărui existență este taină, al cărui menire este de a fi naşul şi groparul Pământului, al cărui denumire este Preotul Negrăitului.

 Nimic nu ne-a spus el, ci doar ne-a arătat cu mâna spre nord. Din nou am rătăcit prin pustie. N-am vorbit nici un cuvânt, ci doar prindeam curentele magnetice ale Înţelepciunii cunoscute de noi. Nu ne era frică că vom ”pierde totul”, fiindcă puteam să ne supunem...

 Şi iată am ajuns în Palestina, de unde ni se părea că veneau curentele Înțelepciunii, atât de straniu amestecate cu urâtele fluide ale poporului – servitor al puterii Lunare. Ne înăbuşeam în sufocarea atmosferei templelor, unde domnea falsa înţelepciune, prefăcătoria şi cruzimea. Noi am vorbit cu preoţii - oameni şireţi şi bogaţi - întrebându-i de sunt printre ei Învăţători Înţelepţi. Se întâmpla că ne arătau la al de ăștia, dar, vai, găseam oameni şi mai mincinoși, și mai proşti decât gloata, şi încă şi mai cruzi.

Poporul - simplul popor, batjocorit şi prostit de preoți - ne împărtăşea cu bucurie le­gendele, pline de superstiții și alterări. Dar eu, Thales din Argos, şi Claudiu Macedoneanul auzeam aici răsunetele măreților povestiri ale Rasei Roşii[1], reflectate prin prismele savante ale Caldeei solare, desfigurate de neştiinţa sălbatică a preoţilor iudei - mizerabilă moştenire a renegatului şi dementului Hasarsif. Acest popor aştepta un Învăţător, însă Învăţător în purpură şi bronz, care trebuia, în opinia lui, să supună lumea conducerii preoţilor avari. Nu știa nimic el despre Învăţătorul deja venit.

Însă iată că într-o zi am auzit de la un nobil iudeu, care s-a născut şi a trăit aproape toată viaţa la Atena, o astfel de adresare:

- Eu, Nicodim, vă pot arăta, filosofilor, un om ciudat. El trăieşte în peşteră pe malul Iordanului. Duceţi-vă la el şi-i puneţi întrebările ce vă interesează. El e gol şi sărac, ucenicii îi sunt sălbateci la vedere şi par mizantropi. Numele lui e Ioan. Grăbiţi-vă, căci am auzit că s-ar fi dat poruncă să-l întemnițeze pentru permanentele atacuri împotriva preoţilor şi chiar contra împăratului. Totuşi, filosofilor, - a adăugat Nicodim cu zâmbet, - puțin probabil că veţi găsi în el ce vă trebuie... Dar de ce voi, Înţelepţilor, să nu faceţi cunoştinţă cu cel pe care poporul nostru îl numeşte prooroc?

Şi noi l-am văzut pe acest Ioan. Într-adevăr, el era groaznic: un corp lipsit de îmbrăcăminte, slab, istovit și păros; pletele părului şi bărbii nicicând pieptănate cădeau pe umeri şi piept; vocea-i era răguşită şi stridentă. Noi l-am văzut șezând pe piatră pe malul râului în faţa unei mulțimi de oameni îngenunchiați. El gesticula cu mâinile și cu furie şi spumă la gură blestema şi ocăra. El chema asupra acestei nenorocite turme omeneşti mânia Dumnezeiască, el ameninţa această jalnică, murdară, flămândă mulțime cu suferințe groaznice. Supus, robește îl asculta poporul…

Dar noi, pe capul cărora ardea Farul Eternităţii, îi vedeam ochii de foc și am recunoscut în ei focul sacru al Fiilor Vieţii, îi vedeam curentele fluidice în care nu era nimic asemănător cu fluidele omeneşti... Şi eu, Thales din Argos, şi Claudiu Macedoneanul am plecat capetele noastre cugetând la căile necunoscute prin care Unicul Desăvârşit își trimite curentele spre lumea materiei, căci iată în faţa noastră sub înfăţişarea murdară era, fără tăgadă, un Fiu al Vieţii[2], şi nu om.

- Am ajuns, Arghive, - mi-a spus Claudiu. – Asta este ţinta pribegiilor noastre?

Dar eu, Thales din Argos, eram mai rece şi mai liniştit decât Claudiu, şi agila mea rațiune nu atât de fierbinte era mai mult pământească şi de aceea – of! – mai înţeleaptă.

 - Învăţătorul poate fi numai un om, Claudiu, - am răspuns eu. Acesta însă este Fiu al Vieţii!

Noi am aşteptat până când acel care se numea Ioan şi-a scufundat toată gloata în apele Iordanului, şi ea, certată, scuipată şi udă la corp, dar fericită în spirit, a plecat spre oraş urlând nişte cântece nearmonioase. Noi liniştit ne-am apropiat de proorocul rămas singur pe malul râului scăzut şi murdar. Eu, Thales din Argos, am ridicat mâna şi am acoperit ceafa şi spinarea lui Ioan cu nişte curenţi de salut călduros al Sanctuarului şi am pronunţat în limba tainică a înţelepciunii oculte o formulă de chemare a Fiilor Vieţii.

 Ioan încet s-a întors către noi. De o nespusă blândeţe îi străluceau ochii, care un minut în urmă erau încruntaţi.

 - Ce trebuinţă au fiii înţelepciunii pământeşti de la robul Domnului? - a răsunat vocea lui liniştită şi armonioasă, care numai ce tuna furios şi teribil de blesteme şi injurii.

- Noi îl căutăm pe Marele Învăţător, - am răspuns eu, Thales din Argos. - Noi îi ducem salutul Sanctuarului şi Adăpostului. Unde Îl vom găsi?

Blând şi cu dragoste ne privea Fiul Vieţii cu înfăţişare omenească – Ioan.

- Dar ştiţi voi, - a întrebat el, - ce veţi pierde când îl veţi vedea?

- Da, - am răspuns noi. - Dar noi suntem doar ucenici as­cultători ai Sanctuarului. Şi apoi, oare plânge apa când, încălzită de razele Soarelui, se înalţă-n sus, pierzându-şi însuşirile de apă?

Ioan a zâmbit cu blândeţe.

- Cu adevărat, înţelepţi sunteţi voi, nobili greci, - a răspuns el. - Cum să-L găsiţi pe Învăţătorul? Mergeţi în Galileea. Să vă binecuvânteze Cel Preabun cu întâlnirea cu Iisus Nazarineanul…

Şi el, întorcându-ne pacea noastră, a plecat.

Eu, Thales din Argos, i-am spus lui Claudiu Macedoneanul:

- Reţine-ţi zborul raţiunii, Macedonene. Căci iată - dacă Fiul Vieţii primeşte înfăţişarea murdară şi dezgustătoare a unui profet iudeu, - atunci prin ce înfăţişare se va manifesta Învăţătorul? Nu privi spre stele, priveşte spre pământ: în pulberea pământească va trebui să se manifeste Adevărul…

Şi, iată, noi, seara târziu, ne-am apropiat de adevăr simplu, căci totul în lumea Celui Preaînalt este simplu.

Era seară şi era lună plină. Ni s-a spus:

- Iisus din Nazarineanul, pe care-l căutaţi, a intrat în casa lui Lazăr, pe care l-a înviat din somnul morţii. Iată casta asta…

O grădină deasă înconjura casa. Când am intrat în grădină, drumul ne-a fost îngrădit de doi oameni: unul în floarea maturităţii bărbăteşti, grosolan şi întunecat, altul - un tânăr blând cu păr lung ca de in ce-i cădea pe umeri.

 - Ce vreţi, străinilor? - ne-a întrebat cu brutalitate primul.

 - Să-L vedem pe Marele Învăţător, - răspunse Claudiu Macedoneanul.

 - Învăţătorul n-a venit pentru voi, păgânilor, - a răspuns supărat iudeul. - Voi nu sunteţi vrednici să-L vedeţi.. Plecaţi de aici…

 - Eu văd că tu eşti un bărbat sfânt şi drept, - am răspuns eu, Thales din Argos. - Ce-ţi va adăuga Învăţătorul la sfinţenia şi dreptatea ta? Dar noi - păgâni şi sărmani, ignoranţi păcătoşi - dorim să învăţăm de la Învăţător… Măcar ca să fim şi noi sfinţi şi drepţi ca tine, mare şi bun bărbat…

Atunci cel tânăr repede l-a tras de mâneca chitonului pe iudeul pierdut şi care se uita la mine supărat. El i-a şoptit ceva şi apoi, zâmbind blând, mi-a spus:

- Nu cheltui, nobile străin, săgeţile agerimii tale atice pentru umilirea unui sărman iudeu. Luaţi loc pe banca aceasta; am să vă trimit îndată un tovarăş de-al nostru; lui îi veţi spune totul ce vă trebuie…

 Noi, obosiţi, ne-am lăsat pe bancă. Însă o mare flacără ardea în inima lui Claudiu Macedoneanul şi lumină minunată îmi umplea raţiunea mea: noi ştiam că L-am găsit pe Învăţător, căci iată – oare se putea ascunde de privirea Iniţiatului Lumina Eternităţii care se revărsa deasupra modestei grădini de măslini din Magdala.

Şi iată s-a prezentat în faţa noastră un bărbat în haină albă curată cu pecetea înţelepciunii pe frunte; deasupra-i ardea tainicul semnul de Iniţiere al Rasei Roşii, ale cărei sanctuare le ascundea îndepărtata Asie, de unde ne-a venit Cel de Trei-ori Măreţ[3], unde oraşe întregi sunt locuite de înţelepţi şi unde domneşte semnul Triunghiului. Şi am văzut noi că pentru el nu sunt un mister semnele noastre ale Farului Eternităţii.

El s-a înclinat şi ne-a spus:

- Vă salut, fraţi din Theba. Eu sunt Toma, smeritul ucenic al Celui pe Care voi Îl căutaţi. Spuneţi-mi scopul călătoriei voastre. Cine v-a trimis?

Şi a decurs convorbirea noastră în limba ocultă a Sanc­tuarului Lunii. Într-o oră noi am aflat de la fratele Toma totul ce a precedat venirii Învăţătorului şi cum şi prin ce a binevoit El să se descopere în lume… O mare şi evlavioasă nedumerire ne-a pătruns: căci iată - învăţaţi a căuta mic în mare, cum de puteam să cuprindem în mic marele?

- Adevărat, - cu fervoare exclamă Claudiu Macedoneanul, - Învăţătorul acesta a însuşit în Sine toate proorocirile şi toate miturile lumii!

- Şi le-a întruchipat în Adevăr, - am spus eu, Thales din Argos. - Sau tu, Claudiu, ai uitat ce ne-a spus Marele Heraclit? Sau ai uitat tu cum preotul Celui Negrăit, al cărui nume e Tăcere ne-a povestit despre cum s-a închinat Învăţătorului la naşterea Lui? Pregăteşte-te să vezi însuşi Adevărul, Macedoneanule...

Toma s-a sculat şi s-a înclinat în faţa mea:

- Nu mai am nimic de a vă spune, fraţilor, - a rostit el. - Înţelepciunea voastră într-adevăr vă serveşte ca un far... Mă duc să anunţ Învăţătorul.

Numai cum el a plecat, eu, Thales din Argos, invocând numele tainic al Negrăitului, m-am cufundat în contemplarea viitorului şi mi-a fost dat să văd ceva ce s-a pus la baza întregului trecut.

Când am deschis ochii în faţa noastră stătea o femeie încă tânără, frumoasă şi cu pecetea unei mari griji pe faţă.

- Învăţătorul vă cheamă, străinilor, - a rostit ea încet.

Noi am urmat-o - Claudiu Macedoneanul în grabă, neputând înfrâna elanul inimii înflăcărate, iar eu, Thales din Argos, liniştit, căci raţiunea mea era plină de Înfrigurarea Marii Cunoaşteri, date mie în scurta contemplare a viitorului. Frigul întregii lumi îl purtam în mine – de unde dară să se ia căldură?

Aşa am ajuns pe terasa luminată de lună. Într-un colţ al ei, în umbra unui măslin, şedea El, Învăţătorul. Iată ce am văzut eu, Thales din Argos: El era de statură înaltă, mai degrabă subţire. Îl acoperea un chiton simplu cu margini prăfuite; picioarele desculţe se odihneau pe o rogojină de stuf; părul şi barba de culoare castanie-închis erau pieptănate; faţa slabă şi suptă de Marea Suferinţă a Lumii, iar în ochii Lui am văzut toată Iubirea Universului. Şi am înţeles totul, independent de ceea ce mi-a deschis, ca unui iniţiat, înconjurarea spirituală a Învăţătorului.

Iar Claudiu deja era prosternat la picioarele Învăţătorului şi le săruta, făcând să răsune grădina şi terasa de plânsul lui. Mâna Învăţătorului cu dragoste odihnea pe capul lui. Iar femeia care ne-a adus, parcă speriată şi nedumerită, se uita la mine, Thales din Argos, care stăteam domol în faţa Învăţătorului ei.

Cu o liniştită dezmierdare cerească m-a cuprins privirea Iubirii Întrupate. Vocea, similară vocii maicilor lumii întregi, mi-a spus:

- Aşază-te alături, înţelepte Arghive. Spune-mi de ce m-ai căutat? Eu nu-l întreb pe amicul tău despre asta, căci lacrimile-i îmi spun totul. Dar tu?

Şi eu, Thales din Argos, m-am aşezat de-a dreapta lui Dumnezeu, căci frigul întregii lumi era în raţiunea mea.

- Am venit la Tine, Negrăitule, - am răspuns eu calm, - şi Ţi-am adus salutul Învăţătorului meu, Heraclit. Ţi-am adus salutul celui, al cărui nume este Tăcere. Ţi-am adus salutul Sanctuarului şi Adăpostului. Am venit la Tine ca să pierd totul, căci iată eu port în mine Frigul Marii Cunoaşteri…

- De ce dară amicul tău, pierzând totul, poartă acum în sine Căldura Marii Iubiri? - m-a întrebat El încet.

- El n-a văzut ceea ce am văzut eu, Negrăitule, - am răspuns eu calm.

- Şi tu, înţelepte Arghive, m-ai recunoscut de mă numeşti aşa?

- Tu nu poţi fi cunoscut, - am răspuns eu. - Este posibil a cunoaşte numai ceea ce binevoieşti Tu să ne arăţi. Şi iată, eu nu cer nimic de la Tine, căci eu am pierdut totul şi nu vreau să am nimic.

Şi încet-încet s-a atins de capul meu mâna Lui. Dar Frigul Marii Prevederi domnea în inima mea şi eu, Thales din Argos, şedeam temperat.

- Maria, - s-a auzit vocea Lui. – Fie ca floarea Iubirii Divine, care a înflorit în inima ta, să-ţi spună cine din aceşti doi mă iubeşte şi mă cunoaşte mai mult?

Ochii femeii s-au înflăcărat.

- Învăţătorule, - cu o voce care abia se auzea a spus ea. - Te iubeşte mai mult acela, - a arătat ea la Claudiu, - dar acesta... acesta... mi-e frică, Învăţătorule!

- Chiar Iubirea Divină s-a speriat de Marea ta Su­ferinţă, Arghive, - mi-a spus El. - Fericit eşti tu, Arghive, că e plină de curaj inima ta şi ai suportat Frigul Marii Cunoaşteri, al cărui nume este Marea Suferinţă…

- Învăţătorule! - L-a întrerupt femeia emoţionată. – Acesta, însă, acesta pe care Tu îl numeşti Arghivean, el Îţi este mai aproape.

Un zâmbet a atins faţa Nazarineanului.

- Tu ai spus drept, Maria, - a rostit El. – Arghiveanul îmi este mai aproape, căci iată el acum a presimţit în inima sa ceea prin ce degrabă voi trece eu. Însă el este doar om… Aşadar, Claudiu - s-a adresat El Macedoneanului, - tu mergi după mine?

- Eu sunt al Tău, Învăţătorule, - a răspuns Claudiu lăcrimând.

- Te iau cu mine…

Şi mâna Negrăitului cu putere a stins Farul Eternităţii ce ardea pe fruntea lui Claudiu.

- Am stins crucea de pe fruntea ta şi o depun pe umerii tăi. Vei merge şi vei duce Jugul meu şi Cuvântul meu în ţările necunoscute de tine. Oamenii nu te vor şti şi nu-şi vor aminti de tine; Înţelepciunea ta o înlocuiesc prin Iubire. La sfârşitul vieţii tale, crucea, pe care Eu o pun acum pe umerii tăi, îţi va fi patul tău de moarte, dar tu vei birui moartea şi vei veni la mine. De acum te despart de tovarăşul tău Thales; drumurile voastre sunt despărțite. Iar tu, Arghive, - mi s-a adresat Negrăitul, - tu de asemenea ai pierdut totul… Ce-ţi voi da dară în schimb?

- Eu Te-am văzut şi am vorbit cu Tine, - am răspuns eu calm. Ce poţi să-mi mai dai?

Cu mare dragoste odihnea asupra mea privirea Negrăitului.

- Într-adevăr e sfinţită Înţelepciunea pământească în tine, Arghive, - a zis El. - Şi tu mergi după Mine?

- După Tine nu pot să nu merg, - am răspuns eu. - Dar niciodată n-am să merg după acei care merg după Tine...

- Fie, - cu tristeţe a spus Nazoreul. - Du-te, Arghive. Eu nu sting Farul Eternităţii de pe fruntea ta. Doar îţi întorc termenul vieţii omeneşti. Nu-ţi iau Înţelepciunea, căci ea este sfinţită de Marea Suferinţă. Du-o în beznă, unde tu, Înţeleptule, vei duce Farul tău.

Întoarce-te la Învăţătorul tău şi spune-i că-i poruncesc să aştepte până când Eu voi veni din nou. Să nu mergi la acela al cărui nume este Tăcere, căci iată Eu sunt întotdeauna cu el. Apoi întoarce-te aici şi retrăiește sfârşitul Meu, căci numai sfârşitul Meu te va despovăra de Frigul Marii Cunoaşteri…

Şi eu, Thales din Argos, m-am sculat şi, lăsându-l pe Claudiu Macedoneanul la picioarele Nazoreului, încet m-am închinat Lui şi am coborât de pe terasă. În drum am dat de un grup de discipoli tăcuţi. Şi iată – acela, care mă întâmpinase cu brutalitate, s-a despărţit de grup şi, apropiindu-se de mine, a zis:

- Domnule! Dacă te-am ofensat, iartă-mă.

Şi eu, privind, am văzut în adâncul ochilor lui duşmănie şi neînduplecare.

- Nu port obidă în sufletul meu, iudeule, - am răspuns. - Stinge duşmănia ce arde în ochii tăi cu Iubirea Învăţătorului tău. Noi ne vom reîntâlni atunci când suferinţa ta va fi mai mare decât a mea. Întretimp… de înţelepciunea ma­rii zeiţe Pallas Athena, bucură-te, iudeule, căci iată ea, Măreaţa, mi-a destăinuit că între spinii coroanei Învăţătorului tău va fi şi spinul tău, spinul marii trădări a Negrăitului!

 Ca fript a sărit de la mine iudeul. Cu teamă s-au dat la o parte discipolii din faţa mea, Thales din Argos, care duceam Frigul Marii Cunoaşteri în sufletul decedat. Numai Toma şi cu un alt tânăr discipol au venit după mine până la ieşirea din grădină. Aici Toma s-a prosternat în faţa mea, Thales din Argos, şi a spus în limba Ştiinţei oculte:

- Marea înţelepciune a Sanctuarului din Theba acum este sfinţită în tine cu Lumina Negrăitului, Arghive. Eu mă închin, hrănitoarei mele, căci iată prin ea noi suntem fraţi…

Eu stăteam liniştit, iar tânărul ucenic m-a atins, zâmbind timid.

- Îţi simt Marea ta Suferinţă, Arghive, şi mi-e milă de tine. Ia acest trandafir din grădina Magdalei. Fie ca el să-ți încălzească cu umila mea iubire inima ta rece. Nu respinge darul meu, Arghive, căci trandafirul acesta a fost rupt de Învăţător şi noi amândoi suntem discipoli ai Lui...

Luând trandafirul, l-am sărutat şi, ascunzându-l la piept, am răspuns:

- Pentru iubirea ta îţi dau vechea mea pace, căci nu o mai am în suflet. Ea este lângă mine, ia-o. Ne vom revedea şi am să-ţi numesc locul Adăpostului, ca să-l poţi vizita pe Învăţătorul meu, Heraclit, căci iată eu văd că vieţile voastre converg într-un punct - a lui, marelui vestitor al Înţelepciunii Stelei de Dimineaţă, şi a ta, marele Apostol al Negrăitului! Dar tu te înşeli: eu nu sunt discipol al Învăţătorului tău, nu pot să fiu, căci eu ştiu cine este El...

Şi eu am părăsit Palestina.

Sosind la Adăpostul tainic, l-am văzut pe Învăţătorul meu, care cu mare turburare s-a repezit la mine:

- O, Arghive!  - strigă el. – Inimile noastre sunt legate cu lanţurile vieţii Spiritului, şi iată - ce frig de moarte vine de la tine? Înţelepciunea mea nu a putut pătrunde prin cercul Marelui Învăţător şi eu nu ştiu nimic ce ţi s-a întâmplat. Povesteşte-mi totul, Arghive!

Şi eu, stând lângă coloană, fără grabă i-am povestit totul. Şi iată l-am văzut pe Marele Heraclit prosternat la picioarele mele.

- Te salut, Thales din Argos, înţeleptule meu elev care a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu! - a strigat el. – Îţi mulţumesc pentru Marea Cruce a aşteptării pe care mi-ai adus-o de la El, Negrăitul! Fie voia Lui!

Şi eu, Thales din Argos, l-am părăsit fără regret pe Învăţător, căci ce mai putea fi el pentru mine, care purtam Frigul Marii Prevederi în sufletul meu.

Am navigat până la Pallas şi acolo, în liniştea Sanctuarului muntelui Pelion, am invocat zeiţa Pallas Athena, şi ea strălucitoare a venit la mine, Thales din Argos, în liniştea nopţii dumbrăvii răcoroase, la rădăcinile platanului sfânt.

- Am auzit chemarea înţeleptului fiu al Elladei, drag inimii mele, - a spus zeiţa. - Ce doreşti, Fiu al Înţelepciunii, de la maica ta?

Şi eu iarăşi i-am povestit totul ce s-a petrecut cu mine. Gânditoare m-a ascultat Înţeleapta, şi iată mâna maicii era pe fruntea mea rece.

- Şi tu, Arghive, ai venit să-mi spui că te lepezi de mine? - a întrebat Ea. – Fie! Ţie, care ai şezut de-a dreapta lui Dumnezeu, nu-ţi este locul la picioarele mele. Dar, Arghive! Cine ştie dacă nu vei găsi şi părticica mea acolo, când se va împlini groaznica ta prevedere? Cine ştie dacă nu vor sclipi ochii mei sub densul acoperământ al femeii evreice? Cine ştie, Arghive? Este mare recea ta înţelepciune, fiu al Elladei, însă totuşi noi, locuitorii cerului, ştim mai mult decât tine. Tu l-ai lăsat pe Claudiu la picioarele Negrăitului? Dar de unde ştii că n-am şezut eu la aceste picioare mai înainte de el, atunci încă când răsăritul vieţii nu era aprins asupra planetei voastre? Priveşte, Arghive, - şi Înţeleapta mi-a indicat spre Calea Lactee, - câte grădini ale Magdalei sunt împrăştiate prin Palestinele cereşti! De ce nu aş fi putut fi cândva o modestă Mărie în ele? Gândeşte-te, Arghive, ai destul timp, înţelepte şi iubite fiu al meu, fiu al iubitei mele Ellade, care ai şezut de-a dreapta lui Dumnezeu! Îţi primesc recuzarea, căci prevăd una şi mai mare, ce germinează în inima ta. Adevărat, nu poţi să nu mergi după El, dar nicicând nu vei merge cu cei care merg după El!

Şi zeiţa a atins uşor cu mâna trandafirul, dat mie în grădina Magdalei, şi trandafirul din nou a înflorit, iar iubirea înviată ca un val fierbinte a ţâşnit în inima mea, dar, întâlnind Frigul Marii Prevederii, s-a oprit...

A plecat zeiţa, iar eu am rămas singur cu gândurile mele sub umbra platanului sfânt. Am rupt legăturile cu Înţelepciunea, am rupt legăturile cu zeii. Rămăsese să rup ultima legătură - legătura cu omenirea; şi eu, Thales din Argos, liniştit m-am dus spre această ultimă ţintă.

Şi iată din nou am venit în Palestina. Aici, sub acoperământul unui nobil arab l-am întâlnit pe acela, care odinioară conducea Rasa Neagră[4], şi care împreună cu cel al cărui nume este Tăcere s-a închinat copilului Iisus. El nu s-a mirat că nu i-am dat lui, Măreţului, închinarea cuvenită, căci toate tainele îi sunt descoperite. Privirea-i, care liniştit urmărea lanţul Manvantarelor, odihnea pe mine cu compătimire.

- Thales din Argos, - a spus el. - Eu te văd păşind pe potecă străină. Tu, care ai păstrat pe totdeauna Farul Eternităţii pe fruntea-ţi, te vei mai întâlni cu mine în bezne şi vom conlucra în Numele Celui de-a dreapta căruia tu ai şezut în modesta grădină a Magdalei…

Prietene Empedocle! Să-ţi repet oare ceea ce ştii deja despre cea mai mare trădare, care a avut loc vreodată în adâncurile Universului, despre marea crimă - răstignirea de către omenire a Dumnezeului ei? Am să spun numai că la picioarele crucii am fost eu, Thales din Argos, împreună cu fostul domnitor al Rasei Negre, şi pe noi cu dragoste nespusă se odihnea privirea pe moarte a Dumnezeului răstignit. Şi privirea aceasta mi-a topit Frigul Marii Cunoaşteri şi a scos cătuşele de gheaţă de pe inima mea, dar nu mi-a schimbat hotărârea Înţelepciunii mele.

Şi în acea grădina, unde a fost îngropat El şi a înviat, am întâlnit o modestă femeie evreică, de sub al cărei acoperământ dens m-au privit ochii zeiţei Pallas Athena. Numele ei era Măria. Şi încă un alt nume mi l-a comunicat tânărul Ioan, discipol al Răstignitului, dar buzele mele păstrează taina acestui nume. Şi l-am văzut pe acel ucenic, care mi-a vorbit brutal în grădina Magdalei. El fugea scăldat de sudoare, cu ochii bulbucaţi de groază şi cu spumă la gură. Răcnea ca o fiară sălbatecă. Şi văzându-mă pe mine, s-a prosternat şi a urlat:

- O, înţeleptule domn! Ajută-mă, căci L-am trădat şi suferinţele întregii lumii îmi sfâşie inima!

Şi eu, Thales din Argos, tăcut i-am dat frânghia şi i-am arătat un copac apropiat. El a ţipat şi apucând frânghia s-a aruncat spre copac... Şi eu priveam liniştit cum în persoana acestui iudeu primea moartea întreaga omenire dezgustată de mine…

Discipolii Răstignitului m-au rugat să rămân cu ei, dar eu, Thales din Argos, i-am părăsit şi am mers spre acela al cărui nume este Tăcere, şi i-am spus:

- Rege şi Tată! Iată eu, Thales din Argos, fiu al Elladei libere, iniţiat de gradul superior al Sanctuarului din Theba, urmaş al dinastiei regale a Oraşului Porţilor de Aur, mă lepăd acum de tine, Rege şi Tată, şi mă lepăd de omenire. Înţelepciunea mea mi-a deschis că Stăpânul Stihiei Aerului îmi primeşte spiritul meu. Lasă-mă, Rege şi Tată!

Şi el m-a lăsat, căci pentru asta a fost binecuvântarea Răstignitului.

Mulţi ani mai târziu am întâlnit în calea zborului meu un mănunchi al luminii omeneşti. Acesta era prietenul meu Claudiu. El cu entuziasm mi-a povestit cum a fost răstignit pe cruce în numele lui Iisus şi cum pe pământ erau chinuite mama şi surorile lui, şi cum chiar el, Claudiu Macedoneanul, le ajuta să meargă la chinuri…

Atunci deja nu mai aveam în inima-mi de stihie frigul liniştii, şi i-am răspuns:

- Te salut, Claudiu Macedoneanul, înţelepte elev al Înţelepciunii pământene şi copilul Iubirii omeneşti! Cum să nu te salut eu, sărman duh al stihiei, pe tine, lumina omenirii, pentru aceea că tu, dându-L spre răstignire pe Dumnezeul său, te-ai gândit să-L serveşti prin aceea că ai dat spre răstignire şi chinuri pe maica sa şi pe surorile sale! O, omenire, jalnică şi crudă chiar în dorinţa sa de a sluji pe Mântuitorul său răstignit de ea! O, copii de şarpe, cum puteţi fi voi fi pui de porumbel?!

Şi gălăgios şi mândru de înstrăinarea mea de omenirea blestemată, eu, Thales din Argos, în vifor şi furtună am zburat înainte.

Iar sărmanul mănunchi de lumină omenească, speriat îmi făcea semnul crucii în urma mea.

Fă, fă crucea! Chiar crezi că Farul Eternităţii, care arde pe fruntea mea, nu este mai curat decât crucea ta, pe care ai pătat-o cu marea trădare? Eu, însă, nu l-am primit pătat de groaznică crimă, şi nimic omenesc, nici chiar sfinţenia voastră omenească, nu-i va păta palida, dar nobila-i lumină stihinică.

Să fie cu tine pacea Dumnezeului răstignit, prietene!

                                                            Thales din Argos

[1] Poporul Atlantidei

[2] Înger

[3] Hermes Trismegist

[4] Poporul Lemuriei

[antroposofice-blog]

MARIA. De vorbă cu Maica lui Dumnezeu (iv)

/din scrisorile lui Thales din Argos – Mistere/

 Thales din Argos către Empedocle,

fiul lui Miles din Athena:

de Înţelepciunea Etern Tinerei

Fecioare Maria - bucură-te!

 Odinioară, Empedocle, eu nu am găsit de cuviinţă să-ţi comunic că n-am părăsit Palestina de îndată, după ce întâlnirea din grădina Magdalei a umplut inima mea de Frigul Marei Previziuni.

Eu, Thales din Argos, am simţit cu toată fiinţa mea, că adâncile taine ale unirii între Catapeteasma de Foc şi manifestarea existenţei în Cosmos nu sunt încă bine însușite de înţelepciunea mea, că taina întrupării lui Dumnezeu în chip de om nu poate fi concepută de mine până când eu n-am să înţeleg Izvorul Vieţii care a produs în lume acest trup dumnezeiesc.

Simţeam necesitatea să pricep aceasta căci înţelegeam - cât de înfricoşător n-a fost Frigul Marii Viziuni care a îngheţat înţeleapta mea inimă, dar Abisul Înţelepciunii de pe drumul meu cosmic trebuie să fie cercetat pe deplin. Marele Iniţiat nu putea să rămână la jumătate de drum.

Erau liniştite şi goale străzile încurcate, strâmbe şi colbăite ale Nazaretului, când eu, Thales din Argos, am păşit pe ele în lumina tainică a răsăritului Selenei. Casele mici, ce adăposteau populaţia paşnică, erau înconjurate de măslini. Eu, Thales din Argos, nu aveam nevoie să întreb pe cineva despre drum, deoarece vedeam un stâlp de lumină palidă-albăstruie care se ridica deasupra unei căsuţe mici drept în cer şi se pierdea acolo în drumurile stelare. Aceasta era o lumină de nuanţă deosebită, proprie izvorului unei Mari Vieţi, lumina Zeităţilor Feminine, lumina care împodobea capul Etern-Tinerei-Fecioare-Maici din Atlantida şi care înconjura apariţiile Divinei Isida din Sanctuarele Thebei.

Încet dar hotărât am bătut la uşa acelei căsuţe. Uşa s-a deschis îndată, iar pe prag s-a ivit o femeie înaltă, zveltele forme ale cărei se pierdeau în cutele largi ale unei simple rochii albastre. Faţa ei era ascunsă sub o groasă muselină feniciană.

- Ce doreşti tu, călătorule? - a răsunat vocea ei de un timbru jos, care a reînviat imediat în memoria mea sunetul coardelor de argint ale sistrumului din templul Divinei Isis.

- Eu sunt străin, Maică, - am răspuns eu. - Caut un adăpost să mă odihnesc şi să mănânc ceva. Este în obiceiul copiilor lui Adonai să primească un călător obosit la oră atât de târzie?

- Eu sunt numai o sărmană văduvă, străine, - s-a auzit un răspuns încet. - Învăţătorii în sinagogă condamnă femeile singure care primesc străini, iar eu sunt singură, deoarece fiii răposatului meu soţ lucrează pe câmpurile din apropierea Betleemului la nişte saduchei bogaţi, iar Unicul meu fiu..., - aici femeia s-a oprit, - a plecat la Ierusalim. Dar n-am curaj să te refuz, călătorule obosit, şi dacă o cană cu lapte de capră şi o azimă te vor îndestula, atunci...

- Atunci eu voi chema binecuvântarea lui Dumnezeu asupra Ta, Maică, - am răspuns eu. - Câteva zile în urmă L-am văzut pe Fiul Tău, Maică, şi am vorbit cu el...

- Tu ai vorbit cu El? Ce el... - Ea brusc s-a pornit spre mine, dar îndată se opri. - Iartă-mă, călătorule. Iartă o mamă care este îngrijorată pentru Unicul ei Fiu. Intră, odihneşte-te şi mănâncă...

Eu, Thales din Argos, am intrat în mult prea modesta locuinţă a Maicii Domnului. Două bănci, o masă mare, un pat sărman de stuf în colţ, un fus lângă o fereastră strâmbă şi un opaiţ vechi pe o policioară mică în colţ - iată toată podoaba Noului Templu in care am intrat eu, Thales din Argos.

În grabă a pus Ea pe masă o cană mare de lut cu lapte şi o turtă, neagră din pricina cărbunilor ce se lipiseră de ea, şi, închinându-se, a spus:

- Primeşte, călătorule, şi gustă pâinea noastră...

M-am închinat şi eu şi, aşezându-mă la masă şi privind-o pătrunzător pe femeia din faţa mea, am spus:

- Binecuvântată fie pâinea Ta, Maică, iar din laptele Tău eu am băut deja...

Femeia a ridicat capul.

- Tu ai mai fost cândva la noi, străine? - a întrebat Ea.

O nouă înfricoşătoare enigmă a existenţei Negrăitului a răsunat pentru mine din gura Ei.

Dar oare eu, Thales din Argos, marele iniţiat al Thebei, care poartă simbolul Farului Eternităţii pe frunte şi Frigul Marii Premoniţii în inimă, să mă retrag în faţa tainelor existenţei? Mi-am încordat puterile şi am înconjurat-o cu căldura Înţelepciunii mele care a acoperit suflarea Maicii Isis…

Femeia a tresărit şi s-a aşezat pe bancă în faţa mea.

- Tu ai chemat binecuvântarea lui Dumnezeu asupra casei mele, străine, - a spus Ea, - aşa şi este, căci eu îndată am simţit linişte în inima mea. Tu L-ai văzut pe fiul meu şi ai vorbit cu El?

- Da, eu L-am văzut şi am vorbit cu El, Maică, - am răspuns, - şi El m-a binecuvântat. Ce înseamnă chemarea mea, sărman vierme ce sunt, a binecuvântării Divine asupra casei Maicii lui Iisus, dulgherul din Nazaret, în comparaţie cu binecuvântarea Lui?

Femeia a tresărit din nou.

- Tu... tu ai crezut în El, străine? El te-a luat în mijlocul ucenicilor Lui? - a întrebat Ea încet, dar impulsiv.

- Nu Maică, - am răspuns eu. – Eu n-am crezut în El, deoarece eu L-am recunoscut şi nu pot să fiu discipolul Lui, căci până azi şi în veci sunt şi voi fi doar un sărman rob al Lui…

- Ciudate sunt vorbele tale, străine, - după o tăcere a rostit Ea. - Pe faţa ta, însă, eu citesc înţelepciune şi suferinţă enormă, iar inima mea, inima sărmanei văduve, te compătimeşte şi mă atrage spre tine. Spune-mi, străine înţelept, cine socoteşti tu că este fiul meu?

- Dar tu însăşi drept cine-L socoteşti, Maică? – întrebasem şi eu, Thales din Argos.

Femeia a oftat şi începu a aşeza cu degetele colţurile vălului Ei.

- Tu, străine, - a zis Ea, - parcă ai adus într-aici suflarea fiului meu... El parcă este aici... Şi plină îmi este inima mea de încredere faţă de tine... Toată viaţa mă chinuie întrebarea pe care mi-ai pus-o şi - crezi tu, străine - câteodată dezlegarea ei mă îngrozeşte. Cine e Fiul Meu? Parcă eu ştiu asta, străine? Parcă raţiunea mea slabă de femeie e în stare să priceapă tot ce s-a întâmplat pe drumul vieţii mele modeste?

Şi, cu şoapte grăbite abia auzite, Ea începu a-mi reda mie, Thales din Argos, cuvinte simple despre copilăria ei curată într-o familie cu părinţi simplii, neprihăniţi, despre nevăzutele voci care neîncetat îi şopteau cuvinte stranii şi minunate, despre visele Ei neobişnuite, despre arătarea luminosului tânăr cu aripi care i-a vestit Vestea cea Bună, despre căsătoria Ei imaculată şi despre feciorelnica naştere a Fiului, căruia la naştere i s-au închinat trei bărbaţi cu aspect regesc…

- Ei semănau cu tine, străine, - a spus Ea, - nu la faţă, nu, dar cu marea pace care adia de la ei şi prin trăsăturile înţelepciunii pe care o văd şi la tine... Doar că pe faţa lor n-au fost cute de mare suferinţă, străine călător necunoscut.

- Dar ce a fost mai departe?

Şi din nou au curs povestiri despre înţelepciunea timpurie a Minunatului Copil, despre minunile ce se făceau în jurul Lui şi de El personal, despre marea Lui dragoste faţă de tot ce există... Numai părea că una nu înţelegea Maica însăşi: negrăita iubire cosmică pe care Ea însăşi o pune în cuvintele Ei despre Fiul Ei... Şi în agitaţia vorbirii a dat Ea la o parte vălul de pe faţa Ei şi - fie binecuvântat numele Etern-Tinerei-Maici-Fecioare! - eu, Thales din Argos, am văzut minunatele, frumoasele trăsături ale feţei şi ochii ale căror adâncime a împrăştiat îndoielile mele, dar parcă au mai adâncit bezna enigmei ce se desfăşura înaintea mea.

- Maică! – i-am spus eu. - Oare nu crezi că Fiul Tău este Mesia, cel prezis de prooroci şi de Moise? Dar se prea poate, - am adăugat eu încet, - şi mai mare decât Mesia?

Femeia s-a uitat la mine speriată.

- Dar... dar El este om, străine, - a şoptit Ea nedumerit.

- Dar şi Tu eşti o simplă femeie, Maică, - am răspuns eu. – Doar şi Tu cu nimic nu Te deosebeşti de surorile Tale. Ori poate, Maică, nu mi-ai povestit totul?

Femeia, stingherită, a plecat capul.

- Numai un lucru, - a spus Ea, - tulbură inima mea, străine. - Eu sunt o evreică foarte credincioasă care împlineşte cu stăruinţă totul ce este prescris de Lege şi învăţătorii noştri, ... dar visele mele mă neliniştesc...

- Eu sunt tălmăcitor de vise din Egipt, - am zis eu repede. - Povesteşte-mi visele Tale, Maică, şi eu voi încerca să le tălmăcesc...

- Aşa?! - a exclamat bucuroasă Femeia. - Binecuvântată fie venirea ta, străine. Poate tu vei ridica greutatea necunoaşterii de pe sufletul meu...

Şi sfios, de parcă-i era ruşine, Ea a început a-mi povesti visele Ei. Din primele Ei cuvinte aurora Marii Înţelegeri s-a aprins în raţiunea mea. În faţa privirii mele spirituale treceau, în zgomotul stihiilor cosmice şi suspinele lumilor emergente, tablouri de nedescris şi grandioase ale vieţii Atotputernicei Marii Zeiţe care hrănea cu pieptul Ei noi şi noi Universuri, călcând cu putere cu Divinul Ei călcâi sfărâmăturile celor vechi, Zeiţă care orânduieşte existenţa întunecatelor bezne ale Haosului, Zeiţă care asculta rugăciunile a sute de bilioane de ţări, popoare, omeniri şi evoluţii, Zeiţă care porunceşte legiunilor de duhuri luminoase, de strălucitoarele priviri ale căror fuge Stăpânul Întunericului, Zeiţă care a auzit vocea mea - a Marelui Hierofant al templului Eternei Tinerei Maici Fecioare...

Şi minunat mă simţeam eu, Thales din Argos, ascultând povestirile acestea rostite cu buzele tremurătoare ale unei simple, sărmane şi modeste văduve a unui dulgher din Iudeea...

- Spune-mi, Maică, - am întrebat eu, - ai spus Tu vreo dată despre visele acestea Fiului Tău?

- Am spus, - a răspuns Ea abia auzit.

- Şi ce-a spus El, Maică?

- Straniu a fost răspunsul Lui, - a zis Ea. El mi-a spus afectuos: «Uită, Maică, deocamdată, minunatele tale viziuni. Însă nu este nici un păcat în ele, deoarece sunt de la Dumnezeu.» Şi încă a mai spus El aşa: «Când se va termina crucea ta, maică, pe care ai primit-o pentru mine, te vei întoarce în viaţa visurilor tale…» Dar ce mai înseamnă şi asta, eu nu ştiu…

- Spune, Maică, - iarăşi am întrebat eu, - oare nu mă ţii Tu minte de prin viziunile Tale?

Femeia m-a privit cu atenţie şi gânditor şi-a îndreptat privirea în colţul întunecat al cocioabei.

- Cum numai ai intrat tu, străine, - încet a zis Ea, - am simţit că nu-mi eşti străin. Dar tot în zadar până ce-o fi răscolesc în memoria mea... Dar… stai... aşteaptă… - Şi deodată Ea m-a pătruns cu privirea-i fără fund. - Ce au însemnat cuvintele tale că tu ai băut deja din laptele Meu?

Şi Ea a sărit din loc fără să ia de pe mine privirea în care ardeau miriade de sori.

M-am ridicat şi eu, Thales din Argos, înţelegând că s-a apropiat marele şi înfricoşatul moment al biruinţei Luminii asupra întunericului, a Spiritului asupra Materiei, a Cerului asupra Pământului, a Zeiţei asupra femeii.

- Stai, Mi-aduc aminte, - încet spunea Femeia, - şi încet au răsunat din colţurile întunecate ale cocioabei sunetele gingaşe ale sistrumului şi clopoţeilor de argint. - Văd... templu... Eu... şi tu, prosternat la picioarele Mele, credinciosul Meu slujitor... Alt templu... şi iar tu, mare şi înţelept... Tu... tu... bei laptele Meu, Thales din Argos, credinciosul Meu rob!..., - a izbucnit din gura-I ca nişte acorduri răsunătoare şi în acest moment am căzut la picioarele Marii întrupate Zeiţe Isis...

Mult am stat eu, Thales din Argos, prosternat, neîndrăznind să ridic capul, deoarece m-am socotit nedemn a privi faţa Zeiţei care se redeştepta. Iar sunetele frumoase ale melodiilor nepământeşti tot se lărgeau şi creşteau şi doar din când în când mi se părea că în ele domină acum un sunet măreţ dar trist şi dureros, de parcă întreg Cosmosul se jeluia lui Dumnezeu de orfelinajul său după plecarea, nu se ştie unde, a Zeiţei-Mamă.

- Ridică-te, Thales din Argos, ridică-te iubitul meu slujitor, - a murmurat de asupra mea vocea Zeiţei. - Ridică-te şi stai. Uită Cerul, căci aici nu suntem pentru Cer, ci pentru Pământ...

Şi eu, Thales din Argos, m-am ridicat şi m-am aşezat. Totul era ca şi mai înainte: cocioaba, colţurile întunecate, modesta femeie îmbrăcată în haina aspră şi închisă cu vălul pe faţă.

- În adevăr, minunată este soarta ta, Arghive, - continua Isis-Maria. - Când te-am hrănit cu laptele Meu, Eu însămi nu ştiam că îţi este sortit să joci un rol în faptele şi viaţa Mea: să apari în momentul când trebuie să se sfârşească visul Meu pământesc. Dar el s-a terminat şi de acum ştiu că aproape este ceasul pentru care am şi venit pe Pământ. Tu ştii despre care ceas vorbesc, Arghive, acesta este anume ceasul cela, din previziunea căruia a îngheţat inima ta înţeleaptă şi plină de bărbăţie, fiu al Elladei. Se apropie Marea Jertfă. Şi azi am înţeles despre care sabie, ce trebuie să treacă prin sufletul Meu, mi-a vorbit prorocul, când Eu am păşit întâia oară pe treptele Templului lui Adonai... Înfricoşător lucru este, Arghive, să ai aici pe Pământ inima unei mame iubitoare, dar încă şi mai înfricoşător este de a o ilumina cu conştiinţa divină... Iată, deci, despre ce Cruce Mi-a vorbit Acela pe care îl socotesc Fiul Meu... Iată de unde această Mare Dragoste care leagă inima Mea de manifestările Negrăitului.

S-a aşternut tăcerea. Jos era aplecat capul Isidei-Maria, gânduri divine se învârteau în jurul frunţii Ei acoperite de văl.

- Arghive, - a continuat Ea încet. - Ţi-a revelat oare ţie înţelepciunea ta de ce anume eu acum sunt o simplă femeie, sub acoperământul căreia nimeni, afară de trei, iar acum şi tu, Hierofant din Egipt, nu o recunoaşte pe Zeiţa-Mamă? Dumnezeiescul Meu Fiu trebuia să vină pe Pământ ca om, deoarece numai un om poate salva omenirea, şi de aceea i se cădea să se nască dintr-o mamă pământeană. Nimic, însă, nu trebuia să tulbure văzul şi mintea oamenilor la ivirea Dumnezeului în chip de om. Şi iată, Eu, după voia Negrăitului, am luat chip de om... Mai mult ca atât, Arghive, eu am consimţit chiar să-mi dau conştiinţa mea, schimbând-o pe conştiinţa unei femei simple pământene, până când voi avea nevoie de puterea şi forţa unei Zeiţei pentru a împlini misiunea ce Mi s-a încredinţat. Şi acum Eu nu voi da putinţă nimănui să observe deşteptarea Mea. Rămân aceeași Mărie până la sfârşitul zilelor mele pământeşti care nu se va deosebi cu nimic de sfârşitul oricărui om... În viaţa fiecărei Fecioare-Maici, care naşte un Pământ nou sunt, Arghive, astfel de momente când Ea, îndeplinind înalta-I misiune, absoarbe în sine toată tristeţea şi mâhnirile a toate născute de Ea, şi pentru acest moment este nevoie de toată puterea şi toată înţelepciunea Ei ca să rămână într-adevăr Maică a toate cele ce există, căci numai născându-L pe Dumnezeu cunoşti întreaga Dragoste a lui Dumnezeu care până atunci dormitează paşnic pe câmpiile Raiului Celui Prea Înalt, în grădina Maicilor Dumnezeieşti... Când acel înfricoşat moment va veni, să fii acolo, Arghive, lângă Mine. O, nu ca să Mă ajuţi, deoarece Mie nu-mi va ajuta nimeni şi nu trebuie să mă ajutate, dar pentru ca mare ta înţelepciune să devină şi mai mare de la vederea a două Jertfe Dumnezeieşti... Iar acum, Arghive, încordează-ţi înţelepciunea şi evocă în faţa Mea imaginea Fiului Meu, deoarece Eu, redeşteptată din somn, am nevoie de încurajarea privirii Lui... Eu nu am dreptul să ies cu ceva din limitele putinţei unei femei pământene obişnuite...

Şi eu, Thales din Argos, m-am ridicat şi poruncitor am apelat la duhurile viclene de reflecţie, ordonându-le să trimită imaginile noastre în spaţiu, iar împreună cu ele am trimis şi săgeţile de foc ale gândurilor mele. Ca viforul au început a se învârti tremurând în jurul nostru reflecţiile drumurilor, câmpiilor, grădinilor, copacilor, satelor... s-au cutremurat şi s-au oprit.

Şi iată am zărit noi un măslin singuratic în mijlocul câmpiilor înverzite. Câţiva oameni liniştit dormeau lângă copac. Unul, însă, şedea nu departe aplecat la o piatră. Acesta era El – Fiu şi Dumnezeu. Cu o afecţiune lină, adevărat dumnezeiască, privea El la Maica Sa...

- Binecuvântarea Tatălui să fie cu Tine, Maica Mea deşteptată, - a zis El. - Se împlineşte ce-a fost dat din veac Pământului acesta. Vino la Ierusalim, Maică. Se apropie ţinta drumului crucii noastre...

Şi privirea Lui Divină s-a oprit la mine.

- Tu ai îndeplinit totul ce trebuia să faci, înţeleptule fiu al Pământului, - a spus El. - Termină căile călătoriei tale pământeşti, căci atât de mari sunt tainele ce ţi s-au descoperit, încât Pământul nu te va putea purta, Arghive. Eu văd pe spinarea ta aripile care se deschid, fiu al Elladei. Vei zbura de la stea la stea şi Semnul Crucii Mele îl vei duce la marginile Creaţiunii. propovăduind Numele Meu şi Numele Maicii Mele…

El a întins mâinile Lui în semn de binecuvântare şi viziunea a dispărut.

Şi din nou eu m-am prosternat în faţa Maicii Isida.

- Mare Maică! - am spus eu. – Totul ce eu am şi totul ce voi avea, totul aduc la picioarele Tale, Mare Maică a tot ce există, căci totul este dat de laptele Tău. Maică, marea viziune a îngheţat inima mea şi raţiunea mea şi iată eu văd că sunt complet sărac şi nu am nimic şi nu am nevoie de nimic...

Isis-Maria cu afecţiune m-a atins cu mâna:

- Ridică-te, Thales din Argos. Clipa aceasta a marii suferinţe Eu am prevăzut-o în sanctuarul din Theba, închinat Mie. Ridică-te, slujitorul Meu, robul Negrăitului Dumnezeu. Ceea ce a spus Fiul Meu trebuie să se împlinească. Dar niciodată, nici un fel de aripi de-ale tale nu te vor îndepărta de la iubirea şi de la suflarea Mea, Arghive... Iar acum pleacă la drum, înţelepte fiu al Elladei. Încă o dată ne vom întâlni la picioarele Crucii Fiului Meu...

Şi eu am plecat. Şi erau tăcute câmpiile, şi erau tăcute drumurile, şi încet Selena îşi trimitea lumina ei slabă, şi toate acestea se oglindeau în luminiţe reci în inima îngheţată a călătorului singuratic care purta în pieptul lui înfricoşata înţelepciune a viziunii...

Şi numai undeva în înălţimi, sub bolta albastră, încă răsunau coardele sistrumului nevăzut, de parcă îngerii Celui Negrăit, păzind pacea întrupatei Maici Isis, le atingeau cu aripile.

Pace ţie, Empedocle!

 Thales din Argos

[negreabsolut]

Imatge: autor desconegut.

[negreabsolut]

Tarot. Els Arcans Majors.

[spiritual123]

MARIA. De vorbă cu Maica lui Dumnezeu (v)

 Thales din Argos către Empedocle,

fiul lui Miles din Athena:

de Înţelepciunea Etern Tinerei

Fecioare Maria - bucură-te!

 Odinioară, Empedocle, eu nu am găsit de cuviinţă să-ţi comunic că n-am părăsit Palestina de îndată, după ce întâlnirea din grădina Magdalei a umplut inima mea de Frigul Marei Previziuni.

Eu, Thales din Argos, am simţit cu toată fiinţa mea, că adâncile taine ale unirii între Catapeteasma de Foc şi manifestarea existenţei în Cosmos nu sunt încă bine însușite de înţelepciunea mea, că taina întrupării lui Dumnezeu în chip de om nu poate fi concepută de mine până când eu n-am să înţeleg Izvorul Vieţii care a produs în lume acest trup dumnezeiesc.

Simţeam necesitatea să pricep aceasta căci înţelegeam - cât de înfricoşător n-a fost Frigul Marii Viziuni care a îngheţat înţeleapta mea inimă, dar Abisul Înţelepciunii de pe drumul meu cosmic trebuie să fie cercetat pe deplin. Marele Iniţiat nu putea să rămână la jumătate de drum.

Erau liniştite şi goale străzile încurcate, strâmbe şi colbăite ale Nazaretului, când eu, Thales din Argos, am păşit pe ele în lumina tainică a răsăritului Selenei. Casele mici, ce adăposteau populaţia paşnică, erau înconjurate de măslini. Eu, Thales din Argos, nu aveam nevoie să întreb pe cineva despre drum, deoarece vedeam un stâlp de lumină palidă-albăstruie care se ridica deasupra unei căsuţe mici drept în cer şi se pierdea acolo în drumurile stelare. Aceasta era o lumină de nuanţă deosebită, proprie izvorului unei Mari Vieţi, lumina Zeităţilor Feminine, lumina care împodobea capul Etern-Tinerei-Fecioare-Maici din Atlantida şi care înconjura apariţiile Divinei Isida din Sanctuarele Thebei.

Încet dar hotărât am bătut la uşa acelei căsuţe. Uşa s-a deschis îndată, iar pe prag s-a ivit o femeie înaltă, zveltele forme ale cărei se pierdeau în cutele largi ale unei simple rochii albastre. Faţa ei era ascunsă sub o groasă muselină feniciană.

- Ce doreşti tu, călătorule? - a răsunat vocea ei de un timbru jos, care a reînviat imediat în memoria mea sunetul coardelor de argint ale sistrumului din templul Divinei Isis.

- Eu sunt străin, Maică, - am răspuns eu. - Caut un adăpost să mă odihnesc şi să mănânc ceva. Este în obiceiul copiilor lui Adonai să primească un călător obosit la oră atât de târzie?

- Eu sunt numai o sărmană văduvă, străine, - s-a auzit un răspuns încet. - Învăţătorii în sinagogă condamnă femeile singure care primesc străini, iar eu sunt singură, deoarece fiii răposatului meu soţ lucrează pe câmpurile din apropierea Betleemului la nişte saduchei bogaţi, iar Unicul meu fiu..., - aici femeia s-a oprit, - a plecat la Ierusalim. Dar n-am curaj să te refuz, călătorule obosit, şi dacă o cană cu lapte de capră şi o azimă te vor îndestula, atunci...

- Atunci eu voi chema binecuvântarea lui Dumnezeu asupra Ta, Maică, - am răspuns eu. - Câteva zile în urmă L-am văzut pe Fiul Tău, Maică, şi am vorbit cu el...

- Tu ai vorbit cu El? Ce el... - Ea brusc s-a pornit spre mine, dar îndată se opri. - Iartă-mă, călătorule. Iartă o mamă care este îngrijorată pentru Unicul ei Fiu. Intră, odihneşte-te şi mănâncă...

Eu, Thales din Argos, am intrat în mult prea modesta locuinţă a Maicii Domnului. Două bănci, o masă mare, un pat sărman de stuf în colţ, un fus lângă o fereastră strâmbă şi un opaiţ vechi pe o policioară mică în colţ - iată toată podoaba Noului Templu in care am intrat eu, Thales din Argos.

În grabă a pus Ea pe masă o cană mare de lut cu lapte şi o turtă, neagră din pricina cărbunilor ce se lipiseră de ea, şi, închinându-se, a spus:

- Primeşte, călătorule, şi gustă pâinea noastră...

M-am închinat şi eu şi, aşezându-mă la masă şi privind-o pătrunzător pe femeia din faţa mea, am spus:

- Binecuvântată fie pâinea Ta, Maică, iar din laptele Tău eu am băut deja...

Femeia a ridicat capul.

- Tu ai mai fost cândva la noi, străine? - a întrebat Ea.

O nouă înfricoşătoare enigmă a existenţei Negrăitului a răsunat pentru mine din gura Ei.

Dar oare eu, Thales din Argos, marele iniţiat al Thebei, care poartă simbolul Farului Eternităţii pe frunte şi Frigul Marii Premoniţii în inimă, să mă retrag în faţa tainelor existenţei? Mi-am încordat puterile şi am înconjurat-o cu căldura Înţelepciunii mele care a acoperit suflarea Maicii Isis…

Femeia a tresărit şi s-a aşezat pe bancă în faţa mea.

- Tu ai chemat binecuvântarea lui Dumnezeu asupra casei mele, străine, - a spus Ea, - aşa şi este, căci eu îndată am simţit linişte în inima mea. Tu L-ai văzut pe fiul meu şi ai vorbit cu El?

- Da, eu L-am văzut şi am vorbit cu El, Maică, - am răspuns, - şi El m-a binecuvântat. Ce înseamnă chemarea mea, sărman vierme ce sunt, a binecuvântării Divine asupra casei Maicii lui Iisus, dulgherul din Nazaret, în comparaţie cu binecuvântarea Lui?

Femeia a tresărit din nou.

- Tu... tu ai crezut în El, străine? El te-a luat în mijlocul ucenicilor Lui? - a întrebat Ea încet, dar impulsiv.

- Nu Maică, - am răspuns eu. – Eu n-am crezut în El, deoarece eu L-am recunoscut şi nu pot să fiu discipolul Lui, căci până azi şi în veci sunt şi voi fi doar un sărman rob al Lui…

- Ciudate sunt vorbele tale, străine, - după o tăcere a rostit Ea. - Pe faţa ta, însă, eu citesc înţelepciune şi suferinţă enormă, iar inima mea, inima sărmanei văduve, te compătimeşte şi mă atrage spre tine. Spune-mi, străine înţelept, cine socoteşti tu că este fiul meu?

- Dar tu însăşi drept cine-L socoteşti, Maică? – întrebasem şi eu, Thales din Argos.

Femeia a oftat şi începu a aşeza cu degetele colţurile vălului Ei.

- Tu, străine, - a zis Ea, - parcă ai adus într-aici suflarea fiului meu... El parcă este aici... Şi plină îmi este inima mea de încredere faţă de tine... Toată viaţa mă chinuie întrebarea pe care mi-ai pus-o şi - crezi tu, străine - câteodată dezlegarea ei mă îngrozeşte. Cine e Fiul Meu? Parcă eu ştiu asta, străine? Parcă raţiunea mea slabă de femeie e în stare să priceapă tot ce s-a întâmplat pe drumul vieţii mele modeste?

Şi, cu şoapte grăbite abia auzite, Ea începu a-mi reda mie, Thales din Argos, cuvinte simple despre copilăria ei curată într-o familie cu părinţi simplii, neprihăniţi, despre nevăzutele voci care neîncetat îi şopteau cuvinte stranii şi minunate, despre visele Ei neobişnuite, despre arătarea luminosului tânăr cu aripi care i-a vestit Vestea cea Bună, despre căsătoria Ei imaculată şi despre feciorelnica naştere a Fiului, căruia la naştere i s-au închinat trei bărbaţi cu aspect regesc…

- Ei semănau cu tine, străine, - a spus Ea, - nu la faţă, nu, dar cu marea pace care adia de la ei şi prin trăsăturile înţelepciunii pe care o văd şi la tine... Doar că pe faţa lor n-au fost cute de mare suferinţă, străine călător necunoscut.

- Dar ce a fost mai departe?

Şi din nou au curs povestiri despre înţelepciunea timpurie a Minunatului Copil, despre minunile ce se făceau în jurul Lui şi de El personal, despre marea Lui dragoste faţă de tot ce există... Numai părea că una nu înţelegea Maica însăşi: negrăita iubire cosmică pe care Ea însăşi o pune în cuvintele Ei despre Fiul Ei... Şi în agitaţia vorbirii a dat Ea la o parte vălul de pe faţa Ei şi - fie binecuvântat numele Etern-Tinerei-Maici-Fecioare! - eu, Thales din Argos, am văzut minunatele, frumoasele trăsături ale feţei şi ochii ale căror adâncime a împrăştiat îndoielile mele, dar parcă au mai adâncit bezna enigmei ce se desfăşura înaintea mea.

- Maică! – i-am spus eu. - Oare nu crezi că Fiul Tău este Mesia, cel prezis de prooroci şi de Moise? Dar se prea poate, - am adăugat eu încet, - şi mai mare decât Mesia?

Femeia s-a uitat la mine speriată.

- Dar... dar El este om, străine, - a şoptit Ea nedumerit.

- Dar şi Tu eşti o simplă femeie, Maică, - am răspuns eu. – Doar şi Tu cu nimic nu Te deosebeşti de surorile Tale. Ori poate, Maică, nu mi-ai povestit totul?

Femeia, stingherită, a plecat capul.

- Numai un lucru, - a spus Ea, - tulbură inima mea, străine. - Eu sunt o evreică foarte credincioasă care împlineşte cu stăruinţă totul ce este prescris de Lege şi învăţătorii noştri, ... dar visele mele mă neliniştesc...

- Eu sunt tălmăcitor de vise din Egipt, - am zis eu repede. - Povesteşte-mi visele Tale, Maică, şi eu voi încerca să le tălmăcesc...

- Aşa?! - a exclamat bucuroasă Femeia. - Binecuvântată fie venirea ta, străine. Poate tu vei ridica greutatea necunoaşterii de pe sufletul meu...

Şi sfios, de parcă-i era ruşine, Ea a început a-mi povesti visele Ei. Din primele Ei cuvinte aurora Marii Înţelegeri s-a aprins în raţiunea mea. În faţa privirii mele spirituale treceau, în zgomotul stihiilor cosmice şi suspinele lumilor emergente, tablouri de nedescris şi grandioase ale vieţii Atotputernicei Marii Zeiţe care hrănea cu pieptul Ei noi şi noi Universuri, călcând cu putere cu Divinul Ei călcâi sfărâmăturile celor vechi, Zeiţă care orânduieşte existenţa întunecatelor bezne ale Haosului, Zeiţă care asculta rugăciunile a sute de bilioane de ţări, popoare, omeniri şi evoluţii, Zeiţă care porunceşte legiunilor de duhuri luminoase, de strălucitoarele priviri ale căror fuge Stăpânul Întunericului, Zeiţă care a auzit vocea mea - a Marelui Hierofant al templului Eternei Tinerei Maici Fecioare...

Şi minunat mă simţeam eu, Thales din Argos, ascultând povestirile acestea rostite cu buzele tremurătoare ale unei simple, sărmane şi modeste văduve a unui dulgher din Iudeea...

- Spune-mi, Maică, - am întrebat eu, - ai spus Tu vreo dată despre visele acestea Fiului Tău?

- Am spus, - a răspuns Ea abia auzit.

- Şi ce-a spus El, Maică?

- Straniu a fost răspunsul Lui, - a zis Ea. El mi-a spus afectuos: «Uită, Maică, deocamdată, minunatele tale viziuni. Însă nu este nici un păcat în ele, deoarece sunt de la Dumnezeu.» Şi încă a mai spus El aşa: «Când se va termina crucea ta, maică, pe care ai primit-o pentru mine, te vei întoarce în viaţa visurilor tale…» Dar ce mai înseamnă şi asta, eu nu ştiu…

- Spune, Maică, - iarăşi am întrebat eu, - oare nu mă ţii Tu minte de prin viziunile Tale?

Femeia m-a privit cu atenţie şi gânditor şi-a îndreptat privirea în colţul întunecat al cocioabei.

- Cum numai ai intrat tu, străine, - încet a zis Ea, - am simţit că nu-mi eşti străin. Dar tot în zadar până ce-o fi răscolesc în memoria mea... Dar… stai... aşteaptă… - Şi deodată Ea m-a pătruns cu privirea-i fără fund. - Ce au însemnat cuvintele tale că tu ai băut deja din laptele Meu?

Şi Ea a sărit din loc fără să ia de pe mine privirea în care ardeau miriade de sori.

M-am ridicat şi eu, Thales din Argos, înţelegând că s-a apropiat marele şi înfricoşatul moment al biruinţei Luminii asupra întunericului, a Spiritului asupra Materiei, a Cerului asupra Pământului, a Zeiţei asupra femeii.

- Stai, Mi-aduc aminte, - încet spunea Femeia, - şi încet au răsunat din colţurile întunecate ale cocioabei sunetele gingaşe ale sistrumului şi clopoţeilor de argint. - Văd... templu... Eu... şi tu, prosternat la picioarele Mele, credinciosul Meu slujitor... Alt templu... şi iar tu, mare şi înţelept... Tu... tu... bei laptele Meu, Thales din Argos, credinciosul Meu rob!..., - a izbucnit din gura-I ca nişte acorduri răsunătoare şi în acest moment am căzut la picioarele Marii întrupate Zeiţe Isis...

Mult am stat eu, Thales din Argos, prosternat, neîndrăznind să ridic capul, deoarece m-am socotit nedemn a privi faţa Zeiţei care se redeştepta. Iar sunetele frumoase ale melodiilor nepământeşti tot se lărgeau şi creşteau şi doar din când în când mi se părea că în ele domină acum un sunet măreţ dar trist şi dureros, de parcă întreg Cosmosul se jeluia lui Dumnezeu de orfelinajul său după plecarea, nu se ştie unde, a Zeiţei-Mamă.

- Ridică-te, Thales din Argos, ridică-te iubitul meu slujitor, - a murmurat de asupra mea vocea Zeiţei. - Ridică-te şi stai. Uită Cerul, căci aici nu suntem pentru Cer, ci pentru Pământ...

Şi eu, Thales din Argos, m-am ridicat şi m-am aşezat. Totul era ca şi mai înainte: cocioaba, colţurile întunecate, modesta femeie îmbrăcată în haina aspră şi închisă cu vălul pe faţă.

- În adevăr, minunată este soarta ta, Arghive, - continua Isis-Maria. - Când te-am hrănit cu laptele Meu, Eu însămi nu ştiam că îţi este sortit să joci un rol în faptele şi viaţa Mea: să apari în momentul când trebuie să se sfârşească visul Meu pământesc. Dar el s-a terminat şi de acum ştiu că aproape este ceasul pentru care am şi venit pe Pământ. Tu ştii despre care ceas vorbesc, Arghive, acesta este anume ceasul cela, din previziunea căruia a îngheţat inima ta înţeleaptă şi plină de bărbăţie, fiu al Elladei. Se apropie Marea Jertfă. Şi azi am înţeles despre care sabie, ce trebuie să treacă prin sufletul Meu, mi-a vorbit prorocul, când Eu am păşit întâia oară pe treptele Templului lui Adonai... Înfricoşător lucru este, Arghive, să ai aici pe Pământ inima unei mame iubitoare, dar încă şi mai înfricoşător este de a o ilumina cu conştiinţa divină... Iată, deci, despre ce Cruce Mi-a vorbit Acela pe care îl socotesc Fiul Meu... Iată de unde această Mare Dragoste care leagă inima Mea de manifestările Negrăitului.

S-a aşternut tăcerea. Jos era aplecat capul Isidei-Maria, gânduri divine se învârteau în jurul frunţii Ei acoperite de văl.

- Arghive, - a continuat Ea încet. - Ţi-a revelat oare ţie înţelepciunea ta de ce anume eu acum sunt o simplă femeie, sub acoperământul căreia nimeni, afară de trei, iar acum şi tu, Hierofant din Egipt, nu o recunoaşte pe Zeiţa-Mamă? Dumnezeiescul Meu Fiu trebuia să vină pe Pământ ca om, deoarece numai un om poate salva omenirea, şi de aceea i se cădea să se nască dintr-o mamă pământeană. Nimic, însă, nu trebuia să tulbure văzul şi mintea oamenilor la ivirea Dumnezeului în chip de om. Şi iată, Eu, după voia Negrăitului, am luat chip de om... Mai mult ca atât, Arghive, eu am consimţit chiar să-mi dau conştiinţa mea, schimbând-o pe conştiinţa unei femei simple pământene, până când voi avea nevoie de puterea şi forţa unei Zeiţei pentru a împlini misiunea ce Mi s-a încredinţat. Şi acum Eu nu voi da putinţă nimănui să observe deşteptarea Mea. Rămân aceeași Mărie până la sfârşitul zilelor mele pământeşti care nu se va deosebi cu nimic de sfârşitul oricărui om... În viaţa fiecărei Fecioare-Maici, care naşte un Pământ nou sunt, Arghive, astfel de momente când Ea, îndeplinind înalta-I misiune, absoarbe în sine toată tristeţea şi mâhnirile a toate născute de Ea, şi pentru acest moment este nevoie de toată puterea şi toată înţelepciunea Ei ca să rămână într-adevăr Maică a toate cele ce există, căci numai născându-L pe Dumnezeu cunoşti întreaga Dragoste a lui Dumnezeu care până atunci dormitează paşnic pe câmpiile Raiului Celui Prea Înalt, în grădina Maicilor Dumnezeieşti... Când acel înfricoşat moment va veni, să fii acolo, Arghive, lângă Mine. O, nu ca să Mă ajuţi, deoarece Mie nu-mi va ajuta nimeni şi nu trebuie să mă ajutate, dar pentru ca mare ta înţelepciune să devină şi mai mare de la vederea a două Jertfe Dumnezeieşti... Iar acum, Arghive, încordează-ţi înţelepciunea şi evocă în faţa Mea imaginea Fiului Meu, deoarece Eu, redeşteptată din somn, am nevoie de încurajarea privirii Lui... Eu nu am dreptul să ies cu ceva din limitele putinţei unei femei pământene obişnuite...

Şi eu, Thales din Argos, m-am ridicat şi poruncitor am apelat la duhurile viclene de reflecţie, ordonându-le să trimită imaginile noastre în spaţiu, iar împreună cu ele am trimis şi săgeţile de foc ale gândurilor mele. Ca viforul au început a se învârti tremurând în jurul nostru reflecţiile drumurilor, câmpiilor, grădinilor, copacilor, satelor... s-au cutremurat şi s-au oprit.

Şi iată am zărit noi un măslin singuratic în mijlocul câmpiilor înverzite. Câţiva oameni liniştit dormeau lângă copac. Unul, însă, şedea nu departe aplecat la o piatră. Acesta era El – Fiu şi Dumnezeu. Cu o afecţiune lină, adevărat dumnezeiască, privea El la Maica Sa...

- Binecuvântarea Tatălui să fie cu Tine, Maica Mea deşteptată, - a zis El. - Se împlineşte ce-a fost dat din veac Pământului acesta. Vino la Ierusalim, Maică. Se apropie ţinta drumului crucii noastre...

Şi privirea Lui Divină s-a oprit la mine.

- Tu ai îndeplinit totul ce trebuia să faci, înţeleptule fiu al Pământului, - a spus El. - Termină căile călătoriei tale pământeşti, căci atât de mari sunt tainele ce ţi s-au descoperit, încât Pământul nu te va putea purta, Arghive. Eu văd pe spinarea ta aripile care se deschid, fiu al Elladei. Vei zbura de la stea la stea şi Semnul Crucii Mele îl vei duce la marginile Creaţiunii. propovăduind Numele Meu şi Numele Maicii Mele…

El a întins mâinile Lui în semn de binecuvântare şi viziunea a dispărut.

Şi din nou eu m-am prosternat în faţa Maicii Isida.

- Mare Maică! - am spus eu. – Totul ce eu am şi totul ce voi avea, totul aduc la picioarele Tale, Mare Maică a tot ce există, căci totul este dat de laptele Tău. Maică, marea viziune a îngheţat inima mea şi raţiunea mea şi iată eu văd că sunt complet sărac şi nu am nimic şi nu am nevoie de nimic...

Isis-Maria cu afecţiune m-a atins cu mâna:

- Ridică-te, Thales din Argos. Clipa aceasta a marii suferinţe Eu am prevăzut-o în sanctuarul din Theba, închinat Mie. Ridică-te, slujitorul Meu, robul Negrăitului Dumnezeu. Ceea ce a spus Fiul Meu trebuie să se împlinească. Dar niciodată, nici un fel de aripi de-ale tale nu te vor îndepărta de la iubirea şi de la suflarea Mea, Arghive... Iar acum pleacă la drum, înţelepte fiu al Elladei. Încă o dată ne vom întâlni la picioarele Crucii Fiului Meu...

Şi eu am plecat. Şi erau tăcute câmpiile, şi erau tăcute drumurile, şi încet Selena îşi trimitea lumina ei slabă, şi toate acestea se oglindeau în luminiţe reci în inima îngheţată a călătorului singuratic care purta în pieptul lui înfricoşata înţelepciune a viziunii...

Şi numai undeva în înălţimi, sub bolta albastră, încă răsunau coardele sistrumului nevăzut, de parcă îngerii Celui Negrăit, păzind pacea întrupatei Maici Isis, le atingeau cu aripile.

Pace ţie, Empedocle!

 Thales din Argos

[antroposofice-blog]

În grădina Magdalei (iii)

/ din scrisorile lui Thales din Argos – Mistere /

 Thales din Argos către Empedocle,

fiul lui Miles Atenianul,

despre Înţelepciunea Marelui Învăţător Galilean

– bucură-te!

   Ascultă, amicul meu, cu atenţie, căci iată niciodată o întâmplare mai ciudată, mai tainică n-a pătruns urechea unui muritor. O întâmplare spun eu, Thales din Argos, şi nu legendă!

 Când Farul Eternităţii mi-a încoronat fruntea cu raza-i luminoasă în semn de Iniţiere Supremă a Sanctuarului din Theba, eu, Thales din Argos, şi Claudiu Macedoneanul, care s-a învrednicit de acelaşi grad, am primit din mâna Marelui Hierofant băutura Cupei Vieţii şi el ne-a trimis în adăpostul tainic al Fiului Înţelepciunii – Heraclit, pe care glasul poporului l-a numit Întunecatul, pentru că oamenii nu-l înţelegeau nici pe el, nici Învăţătura lui.

 Câţi ani au trecut de când absorbeam Înţelepciunea lui, de câte ori am părăsit adăpostul ca să ducem oamenilor fărâmiturile cunoașterii şi iarăşi ne întorceam – nu e necesar a socoti.

 Într-una din aceste întrupări, când mă găseam în lume sub înfăţişare de filosof stoic, te-am găsit pe tine, amice Empedocle, lângă înţeleptul Socrate şi am legat mai tare firele ce ne uneau de pe vremea adormitului sub valuri Oraş al Porţilor de Aur.

 Într-o zi înţeleptul Învăţător ne-a chemat la sine şi ne-a zis:

 - Duceţi-vă în lume să-l salutaţi din numele meu pe Noul nostru Învăţător care vine în lume. Nu vă voi spune unde Îl veţi găsi. Înţelepciunea voastră fie-vă călăuză...

 - Dar dacă acest Învăţător este atât de mare, - a spus Claudiu Macedoneanul, - atunci de ce tu însuți, Înţeleptule, nu te duci în întâmpinarea Lui?

 - Deoarece, - ne-a răspuns Heraclit, - eu ştiu cine este El. Şi iată ştiinţa mea îmi spune că nu sunt vrednic de întâlnirea cu El. Iar voi nu-L cunoaşteţi, ci cunoașteţi doar de la mine că El este un Mare Învăţător, şi nimic mai mult. Numai orbii pot să se uite la Soare cu impunitate...

 Eu pe atunci încă puteam să mă supun şi tăcut am plecat cu Claudiu. A doua zi cămilele ne duceau spre nord, la Sanctuarul smolitei Iştar. Acolo, cei din urmă preoţi negri, tăcuţi ca pietrele deşertului, ne-au îndrumat spre Marele Centru, către acela al cărui nume este Tăcere, contorizarea anilor căruia e pierdută de calendarul planetar şi al cărui menire este de a aştepta sfârşitul, pentru a fi ultimul gropar al Pământului. Când noi cu Claudiu ne-am prosternat în praf în faţa lui, el ne-a ridicat afectuos şi ne-a spus:

 - Copii! L-am văzut când El era prunc. M-am închinat Lui. Dacă fiul meu Heraclit v-a trimis la El, duceţi-vă. Acum El deja seamănă sămânţa. Dar ţineţi minte, copii: când îl veţi găsi, veţi pierde totul...

 Nimic mai mult nu ne-a spus fiul Stelei de Dimineaţă al cărui nume este Tăcere, al cărui existență este taină, al cărui menire este de a fi naşul şi groparul Pământului, al cărui denumire este Preotul Negrăitului.

 Nimic nu ne-a spus el, ci doar ne-a arătat cu mâna spre nord. Din nou am rătăcit prin pustie. N-am vorbit nici un cuvânt, ci doar prindeam curentele magnetice ale Înţelepciunii cunoscute de noi. Nu ne era frică că vom ”pierde totul”, fiindcă puteam să ne supunem...

 Şi iată am ajuns în Palestina, de unde ni se părea că veneau curentele Înțelepciunii, atât de straniu amestecate cu urâtele fluide ale poporului – servitor al puterii Lunare. Ne înăbuşeam în sufocarea atmosferei templelor, unde domnea falsa înţelepciune, prefăcătoria şi cruzimea. Noi am vorbit cu preoţii - oameni şireţi şi bogaţi - întrebându-i de sunt printre ei Învăţători Înţelepţi. Se întâmpla că ne arătau la al de ăștia, dar, vai, găseam oameni şi mai mincinoși, și mai proşti decât gloata, şi încă şi mai cruzi.

Poporul - simplul popor, batjocorit şi prostit de preoți - ne împărtăşea cu bucurie le­gendele, pline de superstiții și alterări. Dar eu, Thales din Argos, şi Claudiu Macedoneanul auzeam aici răsunetele măreților povestiri ale Rasei Roşii[1], reflectate prin prismele savante ale Caldeei solare, desfigurate de neştiinţa sălbatică a preoţilor iudei - mizerabilă moştenire a renegatului şi dementului Hasarsif. Acest popor aştepta un Învăţător, însă Învăţător în purpură şi bronz, care trebuia, în opinia lui, să supună lumea conducerii preoţilor avari. Nu știa nimic el despre Învăţătorul deja venit.

Însă iată că într-o zi am auzit de la un nobil iudeu, care s-a născut şi a trăit aproape toată viaţa la Atena, o astfel de adresare:

- Eu, Nicodim, vă pot arăta, filosofilor, un om ciudat. El trăieşte în peşteră pe malul Iordanului. Duceţi-vă la el şi-i puneţi întrebările ce vă interesează. El e gol şi sărac, ucenicii îi sunt sălbateci la vedere şi par mizantropi. Numele lui e Ioan. Grăbiţi-vă, căci am auzit că s-ar fi dat poruncă să-l întemnițeze pentru permanentele atacuri împotriva preoţilor şi chiar contra împăratului. Totuşi, filosofilor, - a adăugat Nicodim cu zâmbet, - puțin probabil că veţi găsi în el ce vă trebuie... Dar de ce voi, Înţelepţilor, să nu faceţi cunoştinţă cu cel pe care poporul nostru îl numeşte prooroc?

 Şi noi l-am văzut pe acest Ioan. Într-adevăr, el era groaznic: un corp lipsit de îmbrăcăminte, slab, istovit și păros; pletele părului şi bărbii nicicând pieptănate cădeau pe umeri şi piept; vocea-i era răguşită şi stridentă. Noi l-am văzut șezând pe piatră pe malul râului în faţa unei mulțimi de oameni îngenunchiați. El gesticula cu mâinile și cu furie şi spumă la gură blestema şi ocăra. El chema asupra acestei nenorocite turme omeneşti mânia Dumnezeiască, el ameninţa această jalnică, murdară, flămândă mulțime cu suferințe groaznice. Supus, robește îl asculta poporul…

Dar noi, pe capul cărora ardea Farul Eternităţii, îi vedeam ochii de foc și am recunoscut în ei focul sacru al Fiilor Vieţii, îi vedeam curentele fluidice în care nu era nimic asemănător cu fluidele omeneşti... Şi eu, Thales din Argos, şi Claudiu Macedoneanul am plecat capetele noastre cugetând la căile necunoscute prin care Unicul Desăvârşit își trimite curentele spre lumea materiei, căci iată în faţa noastră sub înfăţişarea murdară era, fără tăgadă, un Fiu al Vieţii[2], şi nu om.

- Am ajuns, Arghive, - mi-a spus Claudiu. – Asta este ţinta pribegiilor noastre?

Dar eu, Thales din Argos, eram mai rece şi mai liniştit decât Claudiu, şi agila mea rațiune nu atât de fierbinte era mai mult pământească şi de aceea – of! – mai înţeleaptă.

 - Învăţătorul poate fi numai un om, Claudiu, - am răspuns eu. Acesta însă este Fiu al Vieţii!

Noi am aşteptat până când acel care se numea Ioan şi-a scufundat toată gloata în apele Iordanului, şi ea, certată, scuipată şi udă la corp, dar fericită în spirit, a plecat spre oraş urlând nişte cântece nearmonioase. Noi liniştit ne-am apropiat de proorocul rămas singur pe malul râului scăzut şi murdar. Eu, Thales din Argos, am ridicat mâna şi am acoperit ceafa şi spinarea lui Ioan cu nişte curenţi de salut călduros al Sanctuarului şi am pronunţat în limba tainică a înţelepciunii oculte o formulă de chemare a Fiilor Vieţii.

 Ioan încet s-a întors către noi. De o nespusă blândeţe îi străluceau ochii, care un minut în urmă erau încruntaţi.

 - Ce trebuinţă au fiii înţelepciunii pământeşti de la robul Domnului? - a răsunat vocea lui liniştită şi armonioasă, care numai ce tuna furios şi teribil de blesteme şi injurii.

- Noi îl căutăm pe Marele Învăţător, - am răspuns eu, Thales din Argos. - Noi îi ducem salutul Sanctuarului şi Adăpostului. Unde Îl vom găsi?

Blând şi cu dragoste ne privea Fiul Vieţii cu înfăţişare omenească – Ioan.

- Dar ştiţi voi, - a întrebat el, - ce veţi pierde când îl veţi vedea?

- Da, - am răspuns noi. - Dar noi suntem doar ucenici as­cultători ai Sanctuarului. Şi apoi, oare plânge apa când, încălzită de razele Soarelui, se înalţă-n sus, pierzându-şi însuşirile de apă?

Ioan a zâmbit cu blândeţe.

- Cu adevărat, înţelepţi sunteţi voi, nobili greci, - a răspuns el. - Cum să-L găsiţi pe Învăţătorul? Mergeţi în Galileea. Să vă binecuvânteze Cel Preabun cu întâlnirea cu Iisus Nazarineanul…

Şi el, întorcându-ne pacea noastră, a plecat.

Eu, Thales din Argos, i-am spus lui Claudiu Macedoneanul:

- Reţine-ţi zborul raţiunii, Macedonene. Căci iată - dacă Fiul Vieţii primeşte înfăţişarea murdară şi dezgustătoare a unui profet iudeu, - atunci prin ce înfăţişare se va manifesta Învăţătorul? Nu privi spre stele, priveşte spre pământ: în pulberea pământească va trebui să se manifeste Adevărul…

Şi, iată, noi, seara târziu, ne-am apropiat de adevăr simplu, căci totul în lumea Celui Preaînalt este simplu.

Era seară şi era lună plină. Ni s-a spus:

- Iisus din Nazarineanul, pe care-l căutaţi, a intrat în casa lui Lazăr, pe care l-a înviat din somnul morţii. Iată casta asta…

O grădină deasă înconjura casa. Când am intrat în grădină, drumul ne-a fost îngrădit de doi oameni: unul în floarea maturităţii bărbăteşti, grosolan şi întunecat, altul - un tânăr blând cu păr lung ca de in ce-i cădea pe umeri.

 - Ce vreţi, străinilor? - ne-a întrebat cu brutalitate primul.

 - Să-L vedem pe Marele Învăţător, - răspunse Claudiu Macedoneanul.

 - Învăţătorul n-a venit pentru voi, păgânilor, - a răspuns supărat iudeul. - Voi nu sunteţi vrednici să-L vedeţi.. Plecaţi de aici…

 - Eu văd că tu eşti un bărbat sfânt şi drept, - am răspuns eu, Thales din Argos. - Ce-ţi va adăuga Învăţătorul la sfinţenia şi dreptatea ta? Dar noi - păgâni şi sărmani, ignoranţi păcătoşi - dorim să învăţăm de la Învăţător… Măcar ca să fim şi noi sfinţi şi drepţi ca tine, mare şi bun bărbat…

Atunci cel tânăr repede l-a tras de mâneca chitonului pe iudeul pierdut şi care se uita la mine supărat. El i-a şoptit ceva şi apoi, zâmbind blând, mi-a spus:

- Nu cheltui, nobile străin, săgeţile agerimii tale atice pentru umilirea unui sărman iudeu. Luaţi loc pe banca aceasta; am să vă trimit îndată un tovarăş de-al nostru; lui îi veţi spune totul ce vă trebuie…

 Noi, obosiţi, ne-am lăsat pe bancă. Însă o mare flacără ardea în inima lui Claudiu Macedoneanul şi lumină minunată îmi umplea raţiunea mea: noi ştiam că L-am găsit pe Învăţător, căci iată – oare se putea ascunde de privirea Iniţiatului Lumina Eternităţii care se revărsa deasupra modestei grădini de măslini din Magdala.

Şi iată s-a prezentat în faţa noastră un bărbat în haină albă curată cu pecetea înţelepciunii pe frunte; deasupra-i ardea tainicul semnul de Iniţiere al Rasei Roşii, ale cărei sanctuare le ascundea îndepărtata Asie, de unde ne-a venit Cel de Trei-ori Măreţ[3], unde oraşe întregi sunt locuite de înţelepţi şi unde domneşte semnul Triunghiului. Şi am văzut noi că pentru el nu sunt un mister semnele noastre ale Farului Eternităţii.

El s-a înclinat şi ne-a spus:

- Vă salut, fraţi din Theba. Eu sunt Toma, smeritul ucenic al Celui pe Care voi Îl căutaţi. Spuneţi-mi scopul călătoriei voastre. Cine v-a trimis?

Şi a decurs convorbirea noastră în limba ocultă a Sanc­tuarului Lunii. Într-o oră noi am aflat de la fratele Toma totul ce a precedat venirii Învăţătorului şi cum şi prin ce a binevoit El să se descopere în lume… O mare şi evlavioasă nedumerire ne-a pătruns: căci iată - învăţaţi a căuta mic în mare, cum de puteam să cuprindem în mic marele?

- Adevărat, - cu fervoare exclamă Claudiu Macedoneanul, - Învăţătorul acesta a însuşit în Sine toate proorocirile şi toate miturile lumii!

- Şi le-a întruchipat în Adevăr, - am spus eu, Thales din Argos. - Sau tu, Claudiu, ai uitat ce ne-a spus Marele Heraclit? Sau ai uitat tu cum preotul Celui Negrăit, al cărui nume e Tăcere ne-a povestit despre cum s-a închinat Învăţătorului la naşterea Lui? Pregăteşte-te să vezi însuşi Adevărul, Macedoneanule...

Toma s-a sculat şi s-a înclinat în faţa mea:

- Nu mai am nimic de a vă spune, fraţilor, - a rostit el. - Înţelepciunea voastră într-adevăr vă serveşte ca un far... Mă duc să anunţ Învăţătorul.

Numai cum el a plecat, eu, Thales din Argos, invocând numele tainic al Negrăitului, m-am cufundat în contemplarea viitorului şi mi-a fost dat să văd ceva ce s-a pus la baza întregului trecut.

Când am deschis ochii în faţa noastră stătea o femeie încă tânără, frumoasă şi cu pecetea unei mari griji pe faţă.

- Învăţătorul vă cheamă, străinilor, - a rostit ea încet.

Noi am urmat-o - Claudiu Macedoneanul în grabă, neputând înfrâna elanul inimii înflăcărate, iar eu, Thales din Argos, liniştit, căci raţiunea mea era plină de Înfrigurarea Marii Cunoaşteri, date mie în scurta contemplare a viitorului. Frigul întregii lumi îl purtam în mine – de unde dară să se ia căldură?

Aşa am ajuns pe terasa luminată de lună. Într-un colţ al ei, în umbra unui măslin, şedea El, Învăţătorul. Iată ce am văzut eu, Thales din Argos: El era de statură înaltă, mai degrabă subţire. Îl acoperea un chiton simplu cu margini prăfuite; picioarele desculţe se odihneau pe o rogojină de stuf; părul şi barba de culoare castanie-închis erau pieptănate; faţa slabă şi suptă de Marea Suferinţă a Lumii, iar în ochii Lui am văzut toată Iubirea Universului. Şi am înţeles totul, independent de ceea ce mi-a deschis, ca unui iniţiat, înconjurarea spirituală a Învăţătorului.

Iar Claudiu deja era prosternat la picioarele Învăţătorului şi le săruta, făcând să răsune grădina şi terasa de plânsul lui. Mâna Învăţătorului cu dragoste odihnea pe capul lui. Iar femeia care ne-a adus, parcă speriată şi nedumerită, se uita la mine, Thales din Argos, care stăteam domol în faţa Învăţătorului ei.

Cu o liniştită dezmierdare cerească m-a cuprins privirea Iubirii Întrupate. Vocea, similară vocii maicilor lumii întregi, mi-a spus:

- Aşază-te alături, înţelepte Arghive. Spune-mi de ce m-ai căutat? Eu nu-l întreb pe amicul tău despre asta, căci lacrimile-i îmi spun totul. Dar tu?

Şi eu, Thales din Argos, m-am aşezat de-a dreapta lui Dumnezeu, căci frigul întregii lumi era în raţiunea mea.

- Am venit la Tine, Negrăitule, - am răspuns eu calm, - şi Ţi-am adus salutul Învăţătorului meu, Heraclit. Ţi-am adus salutul celui, al cărui nume este Tăcere. Ţi-am adus salutul Sanctuarului şi Adăpostului. Am venit la Tine ca să pierd totul, căci iată eu port în mine Frigul Marii Cunoaşteri…

- De ce dară amicul tău, pierzând totul, poartă acum în sine Căldura Marii Iubiri? - m-a întrebat El încet.

- El n-a văzut ceea ce am văzut eu, Negrăitule, - am răspuns eu calm.

- Şi tu, înţelepte Arghive, m-ai recunoscut de mă numeşti aşa?

- Tu nu poţi fi cunoscut, - am răspuns eu. - Este posibil a cunoaşte numai ceea ce binevoieşti Tu să ne arăţi. Şi iată, eu nu cer nimic de la Tine, căci eu am pierdut totul şi nu vreau să am nimic.

Şi încet-încet s-a atins de capul meu mâna Lui. Dar Frigul Marii Prevederi domnea în inima mea şi eu, Thales din Argos, şedeam temperat.

- Maria, - s-a auzit vocea Lui. – Fie ca floarea Iubirii Divine, care a înflorit în inima ta, să-ţi spună cine din aceşti doi mă iubeşte şi mă cunoaşte mai mult?

Ochii femeii s-au înflăcărat.

- Învăţătorule, - cu o voce care abia se auzea a spus ea. - Te iubeşte mai mult acela, - a arătat ea la Claudiu, - dar acesta... acesta... mi-e frică, Învăţătorule!

- Chiar Iubirea Divină s-a speriat de Marea ta Su­ferinţă, Arghive, - mi-a spus El. - Fericit eşti tu, Arghive, că e plină de curaj inima ta şi ai suportat Frigul Marii Cunoaşteri, al cărui nume este Marea Suferinţă…

- Învăţătorule! - L-a întrerupt femeia emoţionată. – Acesta, însă, acesta pe care Tu îl numeşti Arghivean, el Îţi este mai aproape.

Un zâmbet a atins faţa Nazarineanului.

- Tu ai spus drept, Maria, - a rostit El. – Arghiveanul îmi este mai aproape, căci iată el acum a presimţit în inima sa ceea prin ce degrabă voi trece eu. Însă el este doar om… Aşadar, Claudiu - s-a adresat El Macedoneanului, - tu mergi după mine?

- Eu sunt al Tău, Învăţătorule, - a răspuns Claudiu lăcrimând.

- Te iau cu mine…

Şi mâna Negrăitului cu putere a stins Farul Eternităţii ce ardea pe fruntea lui Claudiu.

- Am stins crucea de pe fruntea ta şi o depun pe umerii tăi. Vei merge şi vei duce Jugul meu şi Cuvântul meu în ţările necunoscute de tine. Oamenii nu te vor şti şi nu-şi vor aminti de tine; Înţelepciunea ta o înlocuiesc prin Iubire. La sfârşitul vieţii tale, crucea, pe care Eu o pun acum pe umerii tăi, îţi va fi patul tău de moarte, dar tu vei birui moartea şi vei veni la mine. De acum te despart de tovarăşul tău Thales; drumurile voastre sunt despărțite. Iar tu, Arghive, - mi s-a adresat Negrăitul, - tu de asemenea ai pierdut totul… Ce-ţi voi da dară în schimb?

- Eu Te-am văzut şi am vorbit cu Tine, - am răspuns eu calm. Ce poţi să-mi mai dai?

Cu mare dragoste odihnea asupra mea privirea Negrăitului.

- Într-adevăr e sfinţită Înţelepciunea pământească în tine, Arghive, - a zis El. - Şi tu mergi după Mine?

- După Tine nu pot să nu merg, - am răspuns eu. - Dar niciodată n-am să merg după acei care merg după Tine...

- Fie, - cu tristeţe a spus Nazoreul. - Du-te, Arghive. Eu nu sting Farul Eternităţii de pe fruntea ta. Doar îţi întorc termenul vieţii omeneşti. Nu-ţi iau Înţelepciunea, căci ea este sfinţită de Marea Suferinţă. Du-o în beznă, unde tu, Înţeleptule, vei duce Farul tău.

Întoarce-te la Învăţătorul tău şi spune-i că-i poruncesc să aştepte până când Eu voi veni din nou. Să nu mergi la acela al cărui nume este Tăcere, căci iată Eu sunt întotdeauna cu el. Apoi întoarce-te aici şi retrăiește sfârşitul Meu, căci numai sfârşitul Meu te va despovăra de Frigul Marii Cunoaşteri…

Şi eu, Thales din Argos, m-am sculat şi, lăsându-l pe Claudiu Macedoneanul la picioarele Nazoreului, încet m-am închinat Lui şi am coborât de pe terasă. În drum am dat de un grup de discipoli tăcuţi. Şi iată – acela, care mă întâmpinase cu brutalitate, s-a despărţit de grup şi, apropiindu-se de mine, a zis:

- Domnule! Dacă te-am ofensat, iartă-mă.

Şi eu, privind, am văzut în adâncul ochilor lui duşmănie şi neînduplecare.

- Nu port obidă în sufletul meu, iudeule, - am răspuns. - Stinge duşmănia ce arde în ochii tăi cu Iubirea Învăţătorului tău. Noi ne vom reîntâlni atunci când suferinţa ta va fi mai mare decât a mea. Întretimp… de înţelepciunea ma­rii zeiţe Pallas Athena, bucură-te, iudeule, căci iată ea, Măreaţa, mi-a destăinuit că între spinii coroanei Învăţătorului tău va fi şi spinul tău, spinul marii trădări a Negrăitului!

 Ca fript a sărit de la mine iudeul. Cu teamă s-au dat la o parte discipolii din faţa mea, Thales din Argos, care duceam Frigul Marii Cunoaşteri în sufletul decedat. Numai Toma şi cu un alt tânăr discipol au venit după mine până la ieşirea din grădină. Aici Toma s-a prosternat în faţa mea, Thales din Argos, şi a spus în limba Ştiinţei oculte:

- Marea înţelepciune a Sanctuarului din Theba acum este sfinţită în tine cu Lumina Negrăitului, Arghive. Eu mă închin, hrănitoarei mele, căci iată prin ea noi suntem fraţi…

Eu stăteam liniştit, iar tânărul ucenic m-a atins, zâmbind timid.

- Îţi simt Marea ta Suferinţă, Arghive, şi mi-e milă de tine. Ia acest trandafir din grădina Magdalei. Fie ca el să-ți încălzească cu umila mea iubire inima ta rece. Nu respinge darul meu, Arghive, căci trandafirul acesta a fost rupt de Învăţător şi noi amândoi suntem discipoli ai Lui...

Luând trandafirul, l-am sărutat şi, ascunzându-l la piept, am răspuns:

- Pentru iubirea ta îţi dau vechea mea pace, căci nu o mai am în suflet. Ea este lângă mine, ia-o. Ne vom revedea şi am să-ţi numesc locul Adăpostului, ca să-l poţi vizita pe Învăţătorul meu, Heraclit, căci iată eu văd că vieţile voastre converg într-un punct - a lui, marelui vestitor al Înţelepciunii Stelei de Dimineaţă, şi a ta, marele Apostol al Negrăitului! Dar tu te înşeli: eu nu sunt discipol al Învăţătorului tău, nu pot să fiu, căci eu ştiu cine este El...

Şi eu am părăsit Palestina.

Sosind la Adăpostul tainic, l-am văzut pe Învăţătorul meu, care cu mare turburare s-a repezit la mine:

- O, Arghive!  - strigă el. – Inimile noastre sunt legate cu lanţurile vieţii Spiritului, şi iată - ce frig de moarte vine de la tine? Înţelepciunea mea nu a putut pătrunde prin cercul Marelui Învăţător şi eu nu ştiu nimic ce ţi s-a întâmplat. Povesteşte-mi totul, Arghive!

Şi eu, stând lângă coloană, fără grabă i-am povestit totul. Şi iată l-am văzut pe Marele Heraclit prosternat la picioarele mele.

- Te salut, Thales din Argos, înţeleptule meu elev care a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu! - a strigat el. – Îţi mulţumesc pentru Marea Cruce a aşteptării pe care mi-ai adus-o de la El, Negrăitul! Fie voia Lui!

Şi eu, Thales din Argos, l-am părăsit fără regret pe Învăţător, căci ce mai putea fi el pentru mine, care purtam Frigul Marii Prevederi în sufletul meu.

Am navigat până la Pallas şi acolo, în liniştea Sanctuarului muntelui Pelion, am invocat zeiţa Pallas Athena, şi ea strălucitoare a venit la mine, Thales din Argos, în liniştea nopţii dumbrăvii răcoroase, la rădăcinile platanului sfânt.

- Am auzit chemarea înţeleptului fiu al Elladei, drag inimii mele, - a spus zeiţa. - Ce doreşti, Fiu al Înţelepciunii, de la maica ta?

Şi eu iarăşi i-am povestit totul ce s-a petrecut cu mine. Gânditoare m-a ascultat Înţeleapta, şi iată mâna maicii era pe fruntea mea rece.

- Şi tu, Arghive, ai venit să-mi spui că te lepezi de mine? - a întrebat Ea. – Fie! Ţie, care ai şezut de-a dreapta lui Dumnezeu, nu-ţi este locul la picioarele mele. Dar, Arghive! Cine ştie dacă nu vei găsi şi părticica mea acolo, când se va împlini groaznica ta prevedere? Cine ştie dacă nu vor sclipi ochii mei sub densul acoperământ al femeii evreice? Cine ştie, Arghive? Este mare recea ta înţelepciune, fiu al Elladei, însă totuşi noi, locuitorii cerului, ştim mai mult decât tine. Tu l-ai lăsat pe Claudiu la picioarele Negrăitului? Dar de unde ştii că n-am şezut eu la aceste picioare mai înainte de el, atunci încă când răsăritul vieţii nu era aprins asupra planetei voastre? Priveşte, Arghive, - şi Înţeleapta mi-a indicat spre Calea Lactee, - câte grădini ale Magdalei sunt împrăştiate prin Palestinele cereşti! De ce nu aş fi putut fi cândva o modestă Mărie în ele? Gândeşte-te, Arghive, ai destul timp, înţelepte şi iubite fiu al meu, fiu al iubitei mele Ellade, care ai şezut de-a dreapta lui Dumnezeu! Îţi primesc recuzarea, căci prevăd una şi mai mare, ce germinează în inima ta. Adevărat, nu poţi să nu mergi după El, dar nicicând nu vei merge cu cei care merg după El!

Şi zeiţa a atins uşor cu mâna trandafirul, dat mie în grădina Magdalei, şi trandafirul din nou a înflorit, iar iubirea înviată ca un val fierbinte a ţâşnit în inima mea, dar, întâlnind Frigul Marii Prevederii, s-a oprit...

A plecat zeiţa, iar eu am rămas singur cu gândurile mele sub umbra platanului sfânt. Am rupt legăturile cu Înţelepciunea, am rupt legăturile cu zeii. Rămăsese să rup ultima legătură - legătura cu omenirea; şi eu, Thales din Argos, liniştit m-am dus spre această ultimă ţintă.

Şi iată din nou am venit în Palestina. Aici, sub acoperământul unui nobil arab l-am întâlnit pe acela, care odinioară conducea Rasa Neagră[4], şi care împreună cu cel al cărui nume este Tăcere s-a închinat copilului Iisus. El nu s-a mirat că nu i-am dat lui, Măreţului, închinarea cuvenită, căci toate tainele îi sunt descoperite. Privirea-i, care liniştit urmărea lanţul Manvantarelor, odihnea pe mine cu compătimire.

- Thales din Argos, - a spus el. - Eu te văd păşind pe potecă străină. Tu, care ai păstrat pe totdeauna Farul Eternităţii pe fruntea-ţi, te vei mai întâlni cu mine în bezne şi vom conlucra în Numele Celui de-a dreapta căruia tu ai şezut în modesta grădină a Magdalei…

Prietene Empedocle! Să-ţi repet oare ceea ce ştii deja despre cea mai mare trădare, care a avut loc vreodată în adâncurile Universului, despre marea crimă - răstignirea de către omenire a Dumnezeului ei? Am să spun numai că la picioarele crucii am fost eu, Thales din Argos, împreună cu fostul domnitor al Rasei Negre, şi pe noi cu dragoste nespusă se odihnea privirea pe moarte a Dumnezeului răstignit. Şi privirea aceasta mi-a topit Frigul Marii Cunoaşteri şi a scos cătuşele de gheaţă de pe inima mea, dar nu mi-a schimbat hotărârea Înţelepciunii mele.

Şi în acea grădina, unde a fost îngropat El şi a înviat, am întâlnit o modestă femeie evreică, de sub al cărei acoperământ dens m-au privit ochii zeiţei Pallas Athena. Numele ei era Măria. Şi încă un alt nume mi l-a comunicat tânărul Ioan, discipol al Răstignitului, dar buzele mele păstrează taina acestui nume. Şi l-am văzut pe acel ucenic, care mi-a vorbit brutal în grădina Magdalei. El fugea scăldat de sudoare, cu ochii bulbucaţi de groază şi cu spumă la gură. Răcnea ca o fiară sălbatecă. Şi văzându-mă pe mine, s-a prosternat şi a urlat:

- O, înţeleptule domn! Ajută-mă, căci L-am trădat şi suferinţele întregii lumii îmi sfâşie inima!

Şi eu, Thales din Argos, tăcut i-am dat frânghia şi i-am arătat un copac apropiat. El a ţipat şi apucând frânghia s-a aruncat spre copac... Şi eu priveam liniştit cum în persoana acestui iudeu primea moartea întreaga omenire dezgustată de mine…

Discipolii Răstignitului m-au rugat să rămân cu ei, dar eu, Thales din Argos, i-am părăsit şi am mers spre acela al cărui nume este Tăcere, şi i-am spus:

- Rege şi Tată! Iată eu, Thales din Argos, fiu al Elladei libere, iniţiat de gradul superior al Sanctuarului din Theba, urmaş al dinastiei regale a Oraşului Porţilor de Aur, mă lepăd acum de tine, Rege şi Tată, şi mă lepăd de omenire. Înţelepciunea mea mi-a deschis că Stăpânul Stihiei Aerului îmi primeşte spiritul meu. Lasă-mă, Rege şi Tată!

Şi el m-a lăsat, căci pentru asta a fost binecuvântarea Răstignitului.

Mulţi ani mai târziu am întâlnit în calea zborului meu un mănunchi al luminii omeneşti. Acesta era prietenul meu Claudiu. El cu entuziasm mi-a povestit cum a fost răstignit pe cruce în numele lui Iisus şi cum pe pământ erau chinuite mama şi surorile lui, şi cum chiar el, Claudiu Macedoneanul, le ajuta să meargă la chinuri…

Atunci deja nu mai aveam în inima-mi de stihie frigul liniştii, şi i-am răspuns:

- Te salut, Claudiu Macedoneanul, înţelepte elev al Înţelepciunii pământene şi copilul Iubirii omeneşti! Cum să nu te salut eu, sărman duh al stihiei, pe tine, lumina omenirii, pentru aceea că tu, dându-L spre răstignire pe Dumnezeul său, te-ai gândit să-L serveşti prin aceea că ai dat spre răstignire şi chinuri pe maica sa şi pe surorile sale! O, omenire, jalnică şi crudă chiar în dorinţa sa de a sluji pe Mântuitorul său răstignit de ea! O, copii de şarpe, cum puteţi fi voi fi pui de porumbel?!

Şi gălăgios şi mândru de înstrăinarea mea de omenirea blestemată, eu, Thales din Argos, în vifor şi furtună am zburat înainte.

Iar sărmanul mănunchi de lumină omenească, speriat îmi făcea semnul crucii în urma mea.

Fă, fă crucea! Chiar crezi că Farul Eternităţii, care arde pe fruntea mea, nu este mai curat decât crucea ta, pe care ai pătat-o cu marea trădare? Eu, însă, nu l-am primit pătat de groaznică crimă, şi nimic omenesc, nici chiar sfinţenia voastră omenească, nu-i va păta palida, dar nobila-i lumină stihinică.

Să fie cu tine pacea Dumnezeului răstignit, prietene!

                                                            Thales din Argos

 [1] Poporul Atlantidei

[2] Înger

[3] Hermes Trismegist

[4] Poporul Lemuriei