#Declarația pentru Protecția Copilului

[rudyroth79]

Mintea unui copil este ca o metaforă, iar sufletul lui este, în mod special, un cuib de vise. Copilul ne dezvăluie o lume necunoscută,  o lume plină de taine, o lume conturată de imaginaţia lui. El, copilul, construieşte universuri de care noi, adulţii ne minunăm, fiindcă imaginaţia noastră zilnică se împiedică de nevoile cotidiene. Dialogul cu doamna Adina Moldova Ţitrea, artist plastic, manager de proiecte culturale, curator, are ca punct de plecare Salonul de artă al copiilor, eveniment dedicat Zilei Internaționale a Copilului (Ziua copilului a fost menționată prima dată la Geneva la Conferința Mondială pentru Protejarea și Bunăstarea Copiilor în august 1925, la care 54 de reprezentanți din diferite țări, au adoptat Declarația pentru Protecția Copilului. După această conferință, multe guverne au introdus ”Ziua copilului”).

Adina Moldova Țitrea

Pușa Roth: Doamn�� Adina Moldova Ţitrea, aș dori să începem de la această expoziție în care artiștii sunt copii, o expoziție dedicată lumii copilăriei la care sunt invitați și adulții. De la ce vârstă pot participa la Salonul de artă al copiilor?

Adina Moldova Ţitrea: În primul rând doresc să vă mulțumesc pentru interesul acordat acestui eveniment pe care îl doresc ca o bucurie de ziua internațională a copiilor. Apoi, pentru a răspunde la întrebarea dvs., voi spune că nu există o limită minimă de vârstă, important este doar talentul celor mici şi dăruirea lor.

P. R.: Este prima manifestare de acest fel pe care ați organizat-o? Care a fost motivul, să-i zicem motiv, pentru care ați luat această hotărâre de a vă implica în lumea micilor artiști?

A. M. Ț.: Da, pentru copii este primul eveniment de acest gen iar motivul mi s-a arătat într-o zi în care mi-am amintit marea mea bucurie, copil fiind prin clasa a treia, când am câştigat primul meu premiu la desen, la concursul ”Desene pe asfalt” şi am dorit să ofer ocazia şi altor copii să simtă bucuria unei frumoase realizări.

P. R.: Este adevărat că mai toți copiii desenează și desenând scriu în culori povestea lumii pe care ei o descoperă în fiecare clipă, dar pentru un asemenea eveniment părinții sunt cei care hotărăsc. Câți copii au fost înscriși? Și ce vârste au, deși toți au vârsta copilăriei?

A. M. Ț.: La Salonul de artă al copiilor din acest an, sunt înscrişi 15 copii cu vârste cuprinse între aproape 4 ani şi 17 ani. Copiii ştiu exact cum să procedeze pentru a-şi convinge părinţii atunci când îşi doresc foarte mult un lucru, iar acest eveniment nu face excepţie.

P. R.: Copiii vor fi recompensați în vreun fel sau contează participarea?

A. M. Ț.: Desigur. Copiii vor primi diplome de participare și cadouri ce vor consta în materiale de desen și pictură. Vor fi răspândite prin galerie la dispoziţia lor cărţi de colorat, blocuri de desen, creioane colorate, toate acestea pentru a-și arăta măiestria ”pe viu”, vor avea un frumos candy bar, vom avea şampanie, că doar este sărbătoarea lor dar și actori ce îi vor distra pe parcursul vernisajului.

Aș dori să scriu numele și vârsta fiecărui artist: Matei Lupu (4 ani şi jumătate), Ingrid Andra Gruber (8 ani), Diana Dimitriu (16 ani), Irene Bilius (17 ani), Elena Cătălina Stoian (7 ani), Teodora Ivan (13 ani), Miruna Calciu (17 ani), Alex Mihai Ciocău (14 ani), Sofia Maria Condurăţeanu (8 ani), Rareş Andrei Focşeneanu (5 ani), Roxana Ţoghină  (11 ani), Alexandru Cristian Popescu (13 ani şi jumătate), Daniela Alexandra Popa (10 ani), Natalia Cristina Radu (8 ani) şi Eduard Gabriel Ioniţă (4 ani), mezinul nostru.

Lucrărilor lor sunt în creion negru sau colorat, tuş, acuarelă, acril, ulei, avem lucrări de grafică digitală în sistem dual view, pasteluri.

P. R.: Citindu-vă CV-ul am ajuns iar la concluzia că ”nebănuite sunt căile Domnului” gândindu-mă că ați pornit în viață de la științele exacte și viața, destinul, v-au condus spre artă. Eu cred că fiecare are scris în cartea vieții drumul pe care va merge, deși acest drum nu se dezvăluie de la început. Să rememorăm drumul dvs. prin viață?

A. M. Ț.: Așa este. Deși ar putea părea lipsit de modestie, dezvălui că am fost o elevă foarte bună la orice materie de studiu, fiind olimpică în liceu atât la matematică cât și la limba şi literatura română, alegerea însă a unei facultăţi cu profil tehnic aș putea spune că era mai mult o ”modă” în acele vremuri, dar că niciodată nu am neglijat pasiunea mea pentru artă.

Adina Moldova Țitrea, ”Fereastra”

P. R.: În urmă cu zece ani ați schimbat prioritățile și v-ați dedicat în întregime picturii, după ce ați urmat cursurile Școlii de artă. Asta e o dovadă de curaj, mai ales în această perioadă în care cultura, arta, ocupă un loc mai puțin favorizat, considerându-se că din artă nu se scot bani. Sigur, idee falsă, pentru că aceasta constituie zestrea spirituală a unui popor. Dvs. v-ați urmat drumul, și ați trecut de la vis la realitate. Ați început să pictați. Aș dori să reamintiți pe cei care v-au îndrumat pașii, artiștii plastici care v-au învățat, care v-au deschis calea?

A. M. Ț.: Nu, nu neapărat de curaj e vorba, ci de o ambiţie, de o provocare pe care singură mi-am lansat-o. Fiind un ”eu” veritabil, ce îmi pun în minte chiar trebuie să se și împlinească și nu există nici un fel de obstacol peste care să nu se poată trece. În afară de studiul individual de multe ore pe zi, cu aprofundarea tehnicilor, cu studiul intens de istoria artei, aș mentiona cu multă caldură pe învăţătoarea Maria Rădescu, pe profesorul din clasele gimnaziale Ştefan Ştefănescu, extrem de exigent atât la istoria artei cât și la partea practică, pe Mircea Dumitrescu și Iuliana Lucan Florea din cadrul Şcolii de Artă București care ne-au împărtășit câteva secrete ale picturii, graficii și desenului.

Castelul de la Balcic

P. R.: Până astăzi, mai 2017 ați avut expoziţii personale: ”Un alt fel de amintire, alt fel de mulţumire”, Galaţi, Sediul comunităţii elene, 2012; ��Atât de simplu”, Bucureşti, Centrul Militar Naţional, Sala Foaier, 2014; ”Pictura, iubire fundamentală”, Bucureşti, Centrul Militar Naţional, 2015; ”Dialog imaginativ”, Bucureşti, Centrul Militar Naţional, 2016 şi ați participat la mai multe expoziţii de grup cu caracter naţional şi internaţional de la Bucureşti, Roma si Taranto (Italia), Balcic, Silistra şi Ruse (Bulgaria). Eu m-aș opri la prima dvs. expoziție personală, care a însemnat visul împlinit, talentul pus în valoare, emoția întâlnirii cu publicul, cu specialiștii. Primul pas spre altă cale devine în timp o poveste. Povestiți-ne acest moment, care cred că poate fi numit pasul ziditor al unui destin de artist.

A. M. Ț.: Oh! Da. Am ţinut foarte mult ca prima expoziţie să o dedic memoriei părinţilor mei, medicii Gela-Macedonia și Gheorghe Marin, fără de care nimic nu ar fi fost posibil în această viaţă a mea… Pe lângă prieteni am invitat pe foștii colegi de serviciu ai părinţilor mei care să se bucure alături de mine și să ne aducem împreună aminte de ei…de altfel, expoziţia s-a numit: ”Un alt fel de amintire, un alt fel de mulţumire”. Am fost onorată și de prezenţa medicului şi politicianului Nicolae Bacalbașa prieten și coleg al tatălui meu. A fost un eveniment special, cu o puternică încărcătură emoţională.

P. R.: În acelaşi timp ați dezvoltat şi activitatea curatorială, iniţiind proiecte şi organizând expoziţii ca ”Senzaţie şi culoare”, ”Atât de românesc”, ambele deschise la Hotelul Marshal Garden (Bucureşti) iar la Galeria Labyrinth (Bucureşti, Centrul Militar Naţional): ”România – oameni şi locuri”, ”Accente cromatice”, ”Anotimpurile României”Portativ cromatic”, ”Popas in Transilvania”, ”Carmen Moldaviae”, ”Concertul primaverii”, ”România pitorească”, ”Acuarela – pasiunea mea”, ”Identități picturale” – Galeria Occidentului, Bucureşti.

Am participat și eu la câteva vernisaje, am văzut multe lucrări, mulți oameni talentați, ați dat o șansă celor care nu aparțin unor uniuni de creație, ați deschis calea multor artiști, dintre care unii nu ar fi expus cu ușurință, ținând cont că nu au învățat exercițiul aparițiilor publice. Mulți din exces de timiditate, alții de teama de orice. Cum îi convingeți să expună, cum îi descoperiți, mai ales pe cei care nu sunt colegi de breaslă cu dvs? Ce înseamnă, în ansamblu, aceste manifestări, aceste expoziții colective și ce aduc ele în plus în paleta cromatică românească, deși talentul nu se învață, el e sau nu e?

A. M. Ț.: Am știut de la bun început că voi putea să organizez evenimente speciale, cu idei noi de fiecare dată, expoziţii care să nu se repete nici ca temă, nici ca desfăşurare a serilor de vernisaj, că voi putea oferi o împletire între arte, seri încărcate de frumos și multă emoţie. De un real ajutor sunt și reţelele de socializare pe care postez anunţul pentru chemarea artiștilor, precum și anunţul pe care îl fac în serile vernisajelor în care menţionez următoarea expoziţie și tema ei. Nu este nevoie de convingere, doar rareori de încurajare, însă se ştie deja că expoziţiile pe care le organizez sunt o rampă de lansare pentru artiştii care expun pentru prima dată (am instituit și premii speciale pentru această categorie) dar și o consolidare a activitatii celor deja consacraţi. Cred cu convingere, că există un loc sub soare pentru fiecare și că, toţi cei îndrăgostiţi de frumos, merită o şansă de afirmare. Tema mea preferată, care a ajuns un fel de brand este „România”, căreia i-am dedicat mai multe expoziţii, preferata mea fiind până acum, ”Popas în Transilvania” în care am avut reprezentări ale castelelor şi bisericilor fortificate din Transilvania. Am încercat să îmbin istoria, arhitectura zonei cu pictura, povestind în seara vernisajului despre aceste minunate biserici fortificate.

Abația de la Cârța

P. R.: Istoricul și criticul de artă Corneliu Stoica afirma că în creația dvs. predomină peisajul, deși ați abordat și portretul. Ceea ce a scris despre arta dvs., distinsul critic, este un portret al creației dvs. din care am să citez, spre a înțelege mai ușor universul creației dvs.: ”În creaţia propriu-zisă, Adina Moldova Ţitrea s-a exprimat mai cu seamă în genul peisajului, dar a abordat şi portretul, natura statică cu flori şi compoziţia. În tot ce aşterne pe pânză şi carton se simte din plin palpitul vieţii, exteriorizarea unor puternice sentimente, emoţii şi trăiri sufleteşti, plăcerea şi bucuria cu care pictează, conştientă că în artă îşi regăseşte propriul eu şi împlinirea unui ideal pe care l-a nutrit întotdeauna. Peisajele sale, fie că sunt din zone colinare, montane şi acvatice din România, de la Balcic, Veliko Târnovo (Bulgaria) sau din oricare parte a lumii pe unde şi-a purtat paşii, imortalizează cu sensibilitate privelişti şi aspecte cu largi desfăşurări spaţiale, cu o atmosferă în care chietudinea şi poezia sunt la ele acasă. Artista este preocupată să redea specificul acelor locuri, să le scoată în relief trăsăturile care le individualizează. Culorile sunt vii şi armonioase, aşezate cu un penel mânuit cu siguranţă. Se simte freamătul frunzişului copacilor, vibraţia aerului, clipocitul undelor.” E adevărat că natura este generoasă cu artistul, dar el trebuie să  vibreze cu natura, spre deosebire de ceilalți care doar privesc, se bucură și trec mai departe. Cum vă alegeți subiectele, din imensitatea de subiecte oferite de natură?

A. M.Ț.: Nu eu aleg subiectele, ci ele mă aleg pe mine. Atunci când un colţ de natură se ”doreşte” imortalizat, el îmi iese în cale şi cred că nimic nu este întâmplator.

Peisaj din deltă

P. R.: Ce loc ocupă portretul în creația dvs.?

A. M. Ț.: Nu aş putea spune că portretul este ”specialitatea mea”, încă studiez mult anatomia umană, fac foarte multe fotografii în care doresc să surprind chipuri umane cu mimică diversă şi extrem de expresivă dar nu mă simt complet pregatiăa pentru a aborda portetistica. Şi nu doresc să arăt sau să expun lucrări de care eu însămi să nu fiu mulţumită. Sunt o persoană extrem de exigentă şi severă cu mine însămi, aşadar studiul este foarte important şi perseverenţa în lucrurile bine făcute este o constantă de zi cu zi. Totuși chiar în acest moment lucrez la un portret al bunicii mele materne și sper să iasă așa cum îmi doresc.

P. R.: Un alt subiect, drag mie și multor altora, îl reprezintă caii și am să revin la domnul Corneliu Stoica care definește splendid această temă a creației dvs.: ”Caii Adinei Moldova Ţitrea sunt configuraţi cu fantezie, sunt năzdrăvani şi par coborâţi din basmele noastre populare. Artista dovedeşte şi o foarte bună cunoaştere a psihologiei animaliere.” Calul este unul dintre cele mai frumoase animale care poate fi model al creației plastice. Demnitate, frumusețe, suplețe, toate aceste calități și încă multe altele trebuie surprinse într-un tablou. Multe din basmele copilăriei aveau ca personaj salvator, ca personaj fantastic, uneori, superbul animal. Să fie oare un vis al copilăriei transferat în arta plastică sau iubirea pentru acest animal minunat?

A. M. Ț.: Mi-am dorit mereu să am în preajma mea un astfel de “camarad”… şi da, acest personaj fantastic a rămas ancorat în mintea mea încă din anii copilăriei. Am surprins ipostaze mai puţin obişnuite ale acestui minunat ”cavaler” iar lucrarea mea preferată rămâne ”Roib îndrăgostit”.

Magia Greciei

P. R.: Sigur, am pornit discuția noastră de la un proiect dedicat copiilor și copilăriei, dar sunt convinsă că în portofoliul dvs. aveți alte proiecte atât ca artist cât și ca manager cultural și curator. Cred că ați putea să ne dezvăluiți câteva manifestări pe care le veți organiza în următoarea perioadă?

A. M. Ț.: Sigur că da. După Salonul de artă al copiilor, va urma o expoziție dedicată în exclusivitate tehnicii acuarelei, la care vor participa nume de rezonanță și sunt extrem de mândră de acest proiect. Vor fi prezenți artisti nu numai din țară dar și din afara granițelor. Iar în toamnă, după începerea anului școlar și până la sărbătorile de iarnă voi mai organiza un număr de încă 3 expoziții.

P. R.: Dați-mi voie, doamnă Adina Moldova Ţitrea, să vă pun o întrebare care are o doză de nebunie, dar adresând-o unui artist, ea devine firească. Dacă ar fi să pictați lumea acestui mileniu trei, alegând ca punct de reper luna mai, ce culori ați folosi, cum ar apărea ea?

A. M. Ț.: E foarte simplu pentru mine… roz şi verde crud. Este o combinație care mă fascinează şi pe care o văd foarte potrivită…

Interviu realizat de Pușa Roth

Alte lucrări de Adina Moldova Țitrea

#gallery-0-5 { margin: auto; } #gallery-0-5 .gallery-item { float: left; margin-top: 10px; text-align: center; width: 50%; } #gallery-0-5 img { border: 2px solid #cfcfcf; } #gallery-0-5 .gallery-caption { margin-left: 0; } /* see gallery_shortcode() in wp-includes/media.php */

Cazinoul din Constanța

Drum în toamnă

Palatul Culturii din Iași

Flori de câmp în cană de cafea

Undeva pe malul Prutului

Drum spre casa din Ardeal

Foto © Adina Moldova Țitrea

Arhiva rubricii Interviurile Leviathan

Arhiva Picturae

Adina Moldova Ţitrea, lumea în roz și verde crud Mintea unui copil este ca o metaforă, iar sufletul lui este, în mod special, un cuib de vise.

[jurnalbucuresti-blog]

New Post has been published on JurnalulBucurestiului.Ro

New Post has been published on http://bit.ly/2sDynjO

ActiveNews.ro : RELUÃM ADOPȚIILE INTERNAȚIONALE ?

 Un deputat USR propune asta, într-un proiect de lege. România a exportat 30.000 de copii, „cu un profit de un miliard de dolari pentru oficialități și intermediarii care au înlesnit adopțiile”

De Adriana Oprea-Popescu

Articole relaționate

2 iunie: Ziua Națională a Adopției

POVESTEA COPILULUI FURAT. Cum a primit de la poliție mama lui Ștefan vestea că el a fost dat în adopție (VIDEO)

Legea ADOPȚIEI, modificată: Cei care adoptă copii mai mari de doi ani vor primi 1.700 de lei lunar, timp de un an

Ne vindem pământurile, lemnul din păduri, zăcămintele naturale și forța de muncă. Iar până nu demult, ne-am vândut și copiii. Din orfelinate și din pragul casei. „Ȋn 10 ani, peste 30.000 de copii au fost transferați în străinatate, cu un profit de un miliard de dolari pentru oficialități și intermediarii care au înlesnit adopțile”, declara, într-un interviu acordat BBC în mai 2004, baroneasa Emma Nicholson.

Cine uită trecutul, e condamnat să-l repete

Imediat după 1989, a apărut un val uriaș de adopții internaționale, generat de mediatizarea externă a condițiilor precare în care trăiau copiii instituționalizați din România. Au fost cazuri în care adopțiile erau aprobate de instanță pe bandă rulantă, în baza unor dosare incomplete, dar și cazuri în care părinții au dat în judecată Comitetul Român pentru Adopții, pretinzând că, prin refuzul de a le înscrie copiii pe listele celor ce pot fi adoptați, li s-ar fi încălcat dreptul de a decide în interesul propriilor copii.

Raportul UNICEF din anul 1997 concluziona că adopția internațională nu era realizată în interesul copilului, ci mai degrabă în interesul satisfacerii unor interese pecuniare. Zeci de fundații, având autorizații în domeniu, prezentau clienților străini albume cu copiii disponibili, percepând taxe declarate între 2.000 și 3.500 de dolari. Ȋn realitate însă, pentru a impulsiona procesul, comisioanele erau mult mai mari. Ȋn 1998 existau nu mai puțin de 90 de astfel de fundații în România. Prin intermediul lor, 9.062 de copii fuseseră trimiși, oficial, la „export”.

Dar cifra reală a copiilor vânduți din România e mult mai mare, pentru că, mai ales în primii ani de după Revoluție, adopțiile se făceau, cu ajutorul translatorilor, la mica înțelegere, negocierile purtându-se direct între părinți și străinii veniți în țara noastră să înfieze.

Ȋntotdeauna ni se va spune că marele avantaj al adopțiilor internaționale îl reprezintă faptul că, spre deosebire de românii ce vor să înfieze doar copii perfect sănătoși, străinii acceptă și copii bolnavi sau cu disabilități. Poate și pentru că, dincolo de argumentele de ordin umanitar, în țările de origine ale adoptatorilor, statul sprijină substanțial familiile aflate în astfel de situații…

Ȋn plus, o anchetă realizată în 1999 de jurnalistul Ștefan Cândea arată că fundațiile care se ocupau cu adopțiile internaționale „aranjau” certificatele medicale ale copiilor, așa încât ei să figureze ca având probleme de sănătate. Mai apoi, acești copii erau ceruți, peste rând, de la Comitetul Român pentru Adopții, și erau „repartizați nominal” fundațiilor.

Goana după „marfă” a fost atât de mare încât copiii rătăciți pe străzi, pe care părinții lor îi reclamaseră la poliție ca fiind dispăruți, erau aduși în orfelinate și internați aici, unde  li se facea înregistrarea tardivă a nașterii și primeau o nouă identitate, pentru a putea fi dați apoi în adopție internațională.

Toți copiii declarați adoptabili mergeau la export. Ȋn anul 2000 s-au înregistrat 1.291 de adopții naționale și nu mai puțin de 3.035 de adopții internaționale!

Ȋnsă, repet, în cazul adopțiilor internaționale, cifrele oficiale sunt doar un vârf de aisberg. Ȋn 2001, problema copiilor exportați a fost ridicată, cu o vehemență fără precedent, de raportorul pentru România al Parlamentului European, baroneasa Emma Nicholson. Ȋn proiectul de raport privind stadiul României în negocierile cu Uniunea Europeană, Nicholson a criticat dur autoritățile române, acuzându-le că „violează sistematic Convenția ONU privind Drepturile copiilor”.

��i astfel, în octombrie 2001, Guvernul Năstase a emis o ordonanță de urgență prin care toate adopțiile internaționale erau suspendate. Dar moratoriul a fost încălcat, și alți 1.000 de copii români au fost exportați, „la presiunile oficialilor din alte state”, după cum au recunoscut chiar reprezentanții Executivului.

Ȋn februarie 2004, Emma Nicholson a declarat că, prin instituirea moratoriului, „România a invitat, practic, la presiuni, pentru că a transmis mesaje confuze. Guvernul folosește în mod nepotrivit adopția internațională ca metodă de protecție a copilului aflat în dificultate.” Nicholson susținea că soluția cea mai bună pentru orfanii români este încredințarea acestora asistenților maternali. „România e o sursă minunată de asistenți maternali, pentru că aici instituția familiei, valorile familiei sunt foarte dezvoltate. Aici, oamenii înțeleg ce este familia”, declara baroneasa Nicholson, care preciza și că adopțiile internaționale nu ar trebui încurajate nicăieri în lume. Pentru că, odată ce copilul pleacă din țara de origine, el intră în alt sistem „și numai Dumnezeu știe ce-i rezervă viitorul”.

Presiuni au fost, presiuni sunt încă

Ȋn iunie 2004 a fost adoptată Legea 273/2004 privind regimul juridic al adopției, care prevedea că adopția internațională „poate fi încuviințată numai în situația în care adoptatorul sau unul dintre soții din familia adoptatoare care domiciliază în străinătate este bunicul copilului pentru care a fost încuviințată deschiderea procedurii adopției interne.”

România pusese capăt adopțiilor internaționale. Ȋnsă asta a atras nemulțumirea altor state, iar SUA, Israel, Franța, Italia și Spania s-au aflat în prima linie a protestelor. Oficiali din aceste țări (senatori, premieri, ambasadori și chiar președinți) au făcut demersuri, mai mult sau mai puțin oficiale, pe lângă Guvernul român, încercând să mijlocească ridicarea interdicției.

Ȋn martie 2006, Parlamentul European a emis un comunicat de presă cu titlul „Deputații europeni îngrijorați de situația copiilor institutionalizați, a persoanelor cu disabilități și a situației adopțiilor internaționale nerezolvate în România”. Ȋn replică, Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului a emis atunci o declarație memorabilă.

„ANPDC face apel către toți cei care doresc să sprijine reforma din domeniul protecției copilului să acționeze în sensul interesului superior al copiilor români și nu să susțină reluarea exportului de carne vie. Solicităm pe această cale comunității internaționale respectarea suveranității țării noastre și respectarea opțiunilor unui neam care a ales să nu irosească avuția cea mai de preț – copiii – prin exportul lor continuu spre alte țări”, se cerea în declarația emisă de autoritățile române.

Tot atunci, Oficiul Român pentru Adopții anunța că nu mai știe nimic de soarta a 1.150 de copii adoptați în străinatate după 1997. Cei mai mulți dintre acești copii fuseseră înfiați în SUA.

Oportuniștii care s-au îmbogățit din tranzacțiile cu copii, „baby brokeri”, translatori, patroni de fundații, avocați, judecători, dar și procurori, ce acționau împreună ca un grup infracțional organizat, n-au fost niciodată cercetați penal pentru faptele lor.

Ȋn martie 2009, legislația a permis adopția internațională tuturor rudelor până la gradul al III-lea (inclusiv) cu copilul, iar din februarie 2014 – rudelor până la gradul al patrulea (inclusiv), dar și tuturor cetățenilor români cu domiciliul în străinătate.

Deși presiunile pentru ca România să reia adopțiile internaționale n-au încetat niciodată, nimeni nu și-a permis să inițieze vreun proiect pentru modificarea legii, în acest sens. Nimeni, până acum.

„A fost o greșeală oprirea adopțiilor internaționale”

Zilele trecute, deputatul USR Iulian Bulai anunța lansarea în dezbatere publică a unei „noi legi a adopției”. Ȋn mass-media, inițiativa a apărut cu eticheta: „ar putea reduce termenul de adopție la 90 de zile”.

[stiri-noi]

Ziua Copilului: de ce e pe 1 iunie în România și cum a ajuns pe Google