#Abația de la Cârța

[rudyroth79]

Mintea unui copil este ca o metaforă, iar sufletul lui este, în mod special, un cuib de vise. Copilul ne dezvăluie o lume necunoscută,  o lume plină de taine, o lume conturată de imaginaţia lui. El, copilul, construieşte universuri de care noi, adulţii ne minunăm, fiindcă imaginaţia noastră zilnică se împiedică de nevoile cotidiene. Dialogul cu doamna Adina Moldova Ţitrea, artist plastic, manager de proiecte culturale, curator, are ca punct de plecare Salonul de artă al copiilor, eveniment dedicat Zilei Internaționale a Copilului (Ziua copilului a fost menționată prima dată la Geneva la Conferința Mondială pentru Protejarea și Bunăstarea Copiilor în august 1925, la care 54 de reprezentanți din diferite țări, au adoptat Declarația pentru Protecția Copilului. După această conferință, multe guverne au introdus ”Ziua copilului”).

Adina Moldova Țitrea

Pușa Roth: Doamnă Adina Moldova Ţitrea, aș dori să începem de la această expoziție în care artiștii sunt copii, o expoziție dedicată lumii copilăriei la care sunt invitați și adulții. De la ce vârstă pot participa la Salonul de artă al copiilor?

Adina Moldova Ţitrea: În primul rând doresc să vă mulțumesc pentru interesul acordat acestui eveniment pe care îl doresc ca o bucurie de ziua internațională a copiilor. Apoi, pentru a răspunde la întrebarea dvs., voi spune că nu există o limită minimă de vârstă, important este doar talentul celor mici şi dăruirea lor.

P. R.: Este prima manifestare de acest fel pe care ați organizat-o? Care a fost motivul, să-i zicem motiv, pentru care ați luat această hotărâre de a vă implica în lumea micilor artiști?

A. M. Ț.: Da, pentru copii este primul eveniment de acest gen iar motivul mi s-a arătat într-o zi în care mi-am amintit marea mea bucurie, copil fiind prin clasa a treia, când am câştigat primul meu premiu la desen, la concursul ”Desene pe asfalt” şi am dorit să ofer ocazia şi altor copii să simtă bucuria unei frumoase realizări.

P. R.: Este adevărat că mai toți copiii desenează și desenând scriu în culori povestea lumii pe care ei o descoperă în fiecare clipă, dar pentru un asemenea eveniment părinții sunt cei care hotărăsc. Câți copii au fost înscriși? Și ce vârste au, deși toți au vârsta copilăriei?

A. M. Ț.: La Salonul de artă al copiilor din acest an, sunt înscrişi 15 copii cu vârste cuprinse între aproape 4 ani şi 17 ani. Copiii ştiu exact cum să procedeze pentru a-şi convinge părinţii atunci când îşi doresc foarte mult un lucru, iar acest eveniment nu face excepţie.

P. R.: Copiii vor fi recompensați în vreun fel sau contează participarea?

A. M. Ț.: Desigur. Copiii vor primi diplome de participare și cadouri ce vor consta în materiale de desen și pictură. Vor fi răspândite prin galerie la dispoziţia lor cărţi de colorat, blocuri de desen, creioane colorate, toate acestea pentru a-și arăta măiestria ”pe viu”, vor avea un frumos candy bar, vom avea şampanie, că doar este sărbătoarea lor dar și actori ce îi vor distra pe parcursul vernisajului.

Aș dori să scriu numele și vârsta fiecărui artist: Matei Lupu (4 ani şi jumătate), Ingrid Andra Gruber (8 ani), Diana Dimitriu (16 ani), Irene Bilius (17 ani), Elena Cătălina Stoian (7 ani), Teodora Ivan (13 ani), Miruna Calciu (17 ani), Alex Mihai Ciocău (14 ani), Sofia Maria Condurăţeanu (8 ani), Rareş Andrei Focşeneanu (5 ani), Roxana Ţoghină  (11 ani), Alexandru Cristian Popescu (13 ani şi jumătate), Daniela Alexandra Popa (10 ani), Natalia Cristina Radu (8 ani) şi Eduard Gabriel Ioniţă (4 ani), mezinul nostru.

Lucrărilor lor sunt în creion negru sau colorat, tuş, acuarelă, acril, ulei, avem lucrări de grafică digitală în sistem dual view, pasteluri.

P. R.: Citindu-vă CV-ul am ajuns iar la concluzia că ”nebănuite sunt căile Domnului” gândindu-mă că ați pornit în viață de la științele exacte și viața, destinul, v-au condus spre artă. Eu cred că fiecare are scris în cartea vieții drumul pe care va merge, deși acest drum nu se dezvăluie de la început. Să rememorăm drumul dvs. prin viață?

A. M. Ț.: Așa este. Deși ar putea părea lipsit de modestie, dezvălui că am fost o elevă foarte bună la orice materie de studiu, fiind olimpică în liceu atât la matematică cât și la limba şi literatura română, alegerea însă a unei facultăţi cu profil tehnic aș putea spune că era mai mult o ”modă” în acele vremuri, dar că niciodată nu am neglijat pasiunea mea pentru artă.

Adina Moldova Țitrea, ”Fereastra”

P. R.: În urmă cu zece ani ați schimbat prioritățile și v-ați dedicat în întregime picturii, după ce ați urmat cursurile Școlii de artă. Asta e o dovadă de curaj, mai ales în această perioadă în care cultura, arta, ocupă un loc mai puțin favorizat, considerându-se că din artă nu se scot bani. Sigur, idee falsă, pentru că aceasta constituie zestrea spirituală a unui popor. Dvs. v-ați urmat drumul, și ați trecut de la vis la realitate. Ați început să pictați. Aș dori să reamintiți pe cei care v-au îndrumat pașii, artiștii plastici care v-au învățat, care v-au deschis calea?

A. M. Ț.: Nu, nu neapărat de curaj e vorba, ci de o ambiţie, de o provocare pe care singură mi-am lansat-o. Fiind un ”eu” veritabil, ce îmi pun în minte chiar trebuie să se și împlinească și nu există nici un fel de obstacol peste care să nu se poată trece. În afară de studiul individual de multe ore pe zi, cu aprofundarea tehnicilor, cu studiul intens de istoria artei, aș mentiona cu multă caldură pe învăţătoarea Maria Rădescu, pe profesorul din clasele gimnaziale Ştefan Ştefănescu, extrem de exigent atât la istoria artei cât și la partea practică, pe Mircea Dumitrescu și Iuliana Lucan Florea din cadrul Şcolii de Artă București care ne-au împărtășit câteva secrete ale picturii, graficii și desenului.

Castelul de la Balcic

P. R.: Până astăzi, mai 2017 ați avut expoziţii personale: ”Un alt fel de amintire, alt fel de mulţumire”, Galaţi, Sediul comunităţii elene, 2012; ”Atât de simplu”, Bucureşti, Centrul Militar Naţional, Sala Foaier, 2014; ”Pictura, iubire fundamentală”, Bucureşti, Centrul Militar Naţional, 2015; ”Dialog imaginativ”, Bucureşti, Centrul Militar Naţional, 2016 şi ați participat la mai multe expoziţii de grup cu caracter naţional şi internaţional de la Bucureşti, Roma si Taranto (Italia), Balcic, Silistra şi Ruse (Bulgaria). Eu m-aș opri la prima dvs. expoziție personală, care a însemnat visul împlinit, talentul pus în valoare, emoția întâlnirii cu publicul, cu specialiștii. Primul pas spre altă cale devine în timp o poveste. Povestiți-ne acest moment, care cred că poate fi numit pasul ziditor al unui destin de artist.

A. M. Ț.: Oh! Da. Am ţinut foarte mult ca prima expoziţie să o dedic memoriei părinţilor mei, medicii Gela-Macedonia și Gheorghe Marin, fără de care nimic nu ar fi fost posibil în această viaţă a mea… Pe lângă prieteni am invitat pe foștii colegi de serviciu ai părinţilor mei care să se bucure alături de mine și să ne aducem împreună aminte de ei…de altfel, expoziţia s-a numit: ”Un alt fel de amintire, un alt fel de mulţumire”. Am fost onorată și de prezenţa medicului şi politicianului Nicolae Bacalbașa prieten și coleg al tatălui meu. A fost un eveniment special, cu o puternică încărcătură emoţională.

P. R.: În acelaşi timp ați dezvoltat şi activitatea curatorială, iniţiind proiecte şi organizând expoziţii ca ”Senzaţie şi culoare”, ”Atât de românesc”, ambele deschise la Hotelul Marshal Garden (Bucureşti) iar la Galeria Labyrinth (Bucureşti, Centrul Militar Naţional): ”România – oameni şi locuri”, ”Accente cromatice”, ”Anotimpurile României”Portativ cromatic”, ”Popas in Transilvania”, ”Carmen Moldaviae”, ”Concertul primaverii”, ”România pitorească”, ”Acuarela – pasiunea mea”, ”Identități picturale” – Galeria Occidentului, Bucureşti.

Am participat și eu la câteva vernisaje, am văzut multe lucrări, mulți oameni talentați, ați dat o șansă celor care nu aparțin unor uniuni de creație, ați deschis calea multor artiști, dintre care unii nu ar fi expus cu ușurință, ținând cont că nu au învățat exercițiul aparițiilor publice. Mulți din exces de timiditate, alții de teama de orice. Cum îi convingeți să expună, cum îi descoperiți, mai ales pe cei care nu sunt colegi de breaslă cu dvs? Ce înseamnă, în ansamblu, aceste manifestări, aceste expoziții colective și ce aduc ele în plus în paleta cromatică românească, deși talentul nu se învață, el e sau nu e?

A. M. Ț.: Am știut de la bun început că voi putea să organizez evenimente speciale, cu idei noi de fiecare dată, expoziţii care să nu se repete nici ca temă, nici ca desfăşurare a serilor de vernisaj, că voi putea oferi o împletire între arte, seri încărcate de frumos și multă emoţie. De un real ajutor sunt și reţelele de socializare pe care postez anunţul pentru chemarea artiștilor, precum și anunţul pe care îl fac în serile vernisajelor în care menţionez următoarea expoziţie și tema ei. Nu este nevoie de convingere, doar rareori de încurajare, însă se ştie deja că expoziţiile pe care le organizez sunt o rampă de lansare pentru artiştii care expun pentru prima dată (am instituit și premii speciale pentru această categorie) dar și o consolidare a activitatii celor deja consacraţi. Cred cu convingere, că există un loc sub soare pentru fiecare și că, toţi cei îndrăgostiţi de frumos, merită o şansă de afirmare. Tema mea preferată, care a ajuns un fel de brand este „România”, căreia i-am dedicat mai multe expoziţii, preferata mea fiind până acum, ”Popas în Transilvania” în care am avut reprezentări ale castelelor şi bisericilor fortificate din Transilvania. Am încercat să îmbin istoria, arhitectura zonei cu pictura, povestind în seara vernisajului despre aceste minunate biserici fortificate.

Abația de la Cârța

P. R.: Istoricul și criticul de artă Corneliu Stoica afirma că în creația dvs. predomină peisajul, deși ați abordat și portretul. Ceea ce a scris despre arta dvs., distinsul critic, este un portret al creației dvs. din care am să citez, spre a înțelege mai ușor universul creației dvs.: ”În creaţia propriu-zisă, Adina Moldova Ţitrea s-a exprimat mai cu seamă în genul peisajului, dar a abordat şi portretul, natura statică cu flori şi compoziţia. În tot ce aşterne pe pânză şi carton se simte din plin palpitul vieţii, exteriorizarea unor puternice sentimente, emoţii şi trăiri sufleteşti, plăcerea şi bucuria cu care pictează, conştientă că în artă îşi regăseşte propriul eu şi împlinirea unui ideal pe care l-a nutrit întotdeauna. Peisajele sale, fie că sunt din zone colinare, montane şi acvatice din România, de la Balcic, Veliko Târnovo (Bulgaria) sau din oricare parte a lumii pe unde şi-a purtat paşii, imortalizează cu sensibilitate privelişti şi aspecte cu largi desfăşurări spaţiale, cu o atmosferă în care chietudinea şi poezia sunt la ele acasă. Artista este preocupată să redea specificul acelor locuri, să le scoată în relief trăsăturile care le individualizează. Culorile sunt vii şi armonioase, aşezate cu un penel mânuit cu siguranţă. Se simte freamătul frunzişului copacilor, vibraţia aerului, clipocitul undelor.” E adevărat că natura este generoasă cu artistul, dar el trebuie să  vibreze cu natura, spre deosebire de ceilalți care doar privesc, se bucură și trec mai departe. Cum vă alegeți subiectele, din imensitatea de subiecte oferite de natură?

A. M.Ț.: Nu eu aleg subiectele, ci ele mă aleg pe mine. Atunci când un colţ de natură se ”doreşte” imortalizat, el îmi iese în cale şi cred că nimic nu este întâmplator.

Peisaj din deltă

P. R.: Ce loc ocupă portretul în creația dvs.?

A. M. Ț.: Nu aş putea spune că portretul este ”specialitatea mea”, încă studiez mult anatomia umană, fac foarte multe fotografii în care doresc să surprind chipuri umane cu mimică diversă şi extrem de expresivă dar nu mă simt complet pregatiăa pentru a aborda portetistica. Şi nu doresc să arăt sau să expun lucrări de care eu însămi să nu fiu mulţumită. Sunt o persoană extrem de exigentă şi severă cu mine însămi, aşadar studiul este foarte important şi perseverenţa în lucrurile bine făcute este o constantă de zi cu zi. Totuși chiar în acest moment lucrez la un portret al bunicii mele materne și sper să iasă așa cum îmi doresc.

P. R.: Un alt subiect, drag mie și multor altora, îl reprezintă caii și am să revin la domnul Corneliu Stoica care definește splendid această temă a creației dvs.: ”Caii Adinei Moldova Ţitrea sunt configuraţi cu fantezie, sunt năzdrăvani şi par coborâţi din basmele noastre populare. Artista dovedeşte şi o foarte bună cunoaştere a psihologiei animaliere.” Calul este unul dintre cele mai frumoase animale care poate fi model al creației plastice. Demnitate, frumusețe, suplețe, toate aceste calități și încă multe altele trebuie surprinse într-un tablou. Multe din basmele copilăriei aveau ca personaj salvator, ca personaj fantastic, uneori, superbul animal. Să fie oare un vis al copilăriei transferat în arta plastică sau iubirea pentru acest animal minunat?

A. M. Ț.: Mi-am dorit mereu să am în preajma mea un astfel de “camarad”… şi da, acest personaj fantastic a rămas ancorat în mintea mea încă din anii copilăriei. Am surprins ipostaze mai puţin obişnuite ale acestui minunat ”cavaler” iar lucrarea mea preferată rămâne ”Roib îndrăgostit”.

Magia Greciei

P. R.: Sigur, am pornit discuția noastră de la un proiect dedicat copiilor și copilăriei, dar sunt convinsă că în portofoliul dvs. aveți alte proiecte atât ca artist cât și ca manager cultural și curator. Cred că ați putea să ne dezvăluiți câteva manifestări pe care le veți organiza în următoarea perioadă?

A. M. Ț.: Sigur că da. După Salonul de artă al copiilor, va urma o expoziție dedicată în exclusivitate tehnicii acuarelei, la care vor participa nume de rezonanță și sunt extrem de mândră de acest proiect. Vor fi prezenți artisti nu numai din țară dar și din afara granițelor. Iar în toamnă, după începerea anului școlar și până la sărbătorile de iarnă voi mai organiza un număr de încă 3 expoziții.

P. R.: Dați-mi voie, doamnă Adina Moldova Ţitrea, să vă pun o întrebare care are o doză de nebunie, dar adresând-o unui artist, ea devine firească. Dacă ar fi să pictați lumea acestui mileniu trei, alegând ca punct de reper luna mai, ce culori ați folosi, cum ar apărea ea?

A. M. Ț.: E foarte simplu pentru mine… roz şi verde crud. Este o combinație care mă fascinează şi pe care o văd foarte potrivită…

Interviu realizat de Pușa Roth

Alte lucrări de Adina Moldova Țitrea

#gallery-0-5 { margin: auto; } #gallery-0-5 .gallery-item { float: left; margin-top: 10px; text-align: center; width: 50%; } #gallery-0-5 img { border: 2px solid #cfcfcf; } #gallery-0-5 .gallery-caption { margin-left: 0; } /* see gallery_shortcode() in wp-includes/media.php */

Cazinoul din Constanța

Drum în toamnă

Palatul Culturii din Iași

Flori de câmp în cană de cafea

Undeva pe malul Prutului

Drum spre casa din Ardeal

Foto © Adina Moldova Țitrea

Arhiva rubricii Interviurile Leviathan

Arhiva Picturae

Adina Moldova Ţitrea, lumea în roz și verde crud Mintea unui copil este ca o metaforă, iar sufletul lui este, în mod special, un cuib de vise.

[bartholomaus]

Meschen – Szászmuzsna – Moșna

O localitate în partea de nord a județul Sibiu, în Podișul Hârtibaciului, la circa 10 km sud-est de Mediaș. În timpurile medievale, era aici o zonă viticolă superbă, cu agricultură dezvoltată, cu viață socială complexă, meșteșugărit și învățământ conectat la realitatea Europei occidentale. Prosperitatea medievală a localității se poate deduce și din situația că în 1533 Moșna era în competiție cu Biertan și Mediaș pentru a deveni reședință de scaun; a câștigat Mediaș – te poți gândi că dacă era altfel, acum nimeni nu știa pe unde e locul acela, în schimb cu toții știau de Moșna; desigur, pentru naturalețea peisajului, e mai bine că nu (mai) e pe aici nici un fel de urbanizare. O monumentală biserică medievală evanghelică-luterană fortificată arată că locurile acestea au un trecut semnificativ; prezentul este cam jalnic, iar viitor… nu se știe.

Urme de locuire preistorică sunt datate în neolitic, artefacte găsite la locul numit „La Râpă”. În vecinătatea așezării, la „Via lui Rampelt” au fost găsite artefacte aparținând culturii Coțofeni. În zona „Drumul Cetății” a fost găsită o necropolă din epoca fierului, conținând fragmente de vase ceramice, o ceașcă celtică și o sabie. În zona localității au fost descoperite și seceri de bronz și fier. Din incinta fortificației medievale au fost scoase la lumină vase ceramice din epoca fierului și ceramică mai recentă din secolul 6.

Prima menționare documentară este din 1283, sub denumirea Musna. Meschen – Szászmuzsna – Moșna era inițial un sat săsesc liber, apoi orășel (în administrația maghiară categoria asta se numește mezőváros, în latină oppidum). Pare destul de incredibil pentru noi (cei de azi), dar între 1396 și 1520,  21 de tineri din localitatea asta au studiat la Viena. II. Ulászló/ Vladislaus II – Rege al Ungariei, Croației și Boemiei, în anul 1495 a permis ca la Meschen – Szászmuzsna săptămânal să se țină târg, iar de ziua Szent György/ Sf. Gheorghe să fie un târg anual. În anul 1532 recensământul a arătat existența a 232 de proprietari/ gazde. În timpul epidemiei de pestă din perioada 1709-1710 mulți locuitori ai Mediașului s-au refugiat la Moșna; aici au fost mutate chiar și birourile administrative. În 1720 populația localității a fost augmentată cu coloniști austrieci – vorbitori de germană, precum și români și țigani. Până la emigrarea sașilor din tipurile comuniste, majoritatea românilor erau la capătul sudic al localității, iar țiganii erau la nordul așezării. În 1750 erau 205 gospodării. La un mare incendiu din 1771 au ars 75 de case săsești și 25 de case ale românilor.

Biserica evanghelică-luterană fortificată actuală are o istorie lungă; este un edificiu monumental al goticului târziu. Monumentul arhitectural este format din numeroase elemente, un complex edificat de biserica evanghelică fortificată, turn-clopotniță, incintă fortificată cu turnuri, bastioane, capelă, încăperi pentru provizii, turn de poartă, zwinger.

Un document din 1283 menționează numele preotului din Moșna, un anume Petrus. Construită în secolul 14 – cu 3 săli, apoi reconstruită între 1480-1498 cu păstrarea zidurilor exterioare și transformare într-o singură sală; reconstruirea a fost făcută sub controlul lui Andreas Steinmetz/ Andreas Lapicida, un pietrar sibian renumit; de altfel, lucrările acestui pietrar sunt marcate cu însemnul ALH (Andreas Lapicida Hermannstadt) – Primăria Veche din Sibiu, catedrala evanghelică Sibiu, Abația Cisterciană Cârța șamd. Altarul poliptic, creație din 1521 a meșterului Vincentius, a fost mutat la biserica evanghelică-luterană de la Cincu. Altarul actual a fost făcut de Csűrös József, în anul 1834.

După un mare incendiu din 1640, biserica a fost restaurată în 1658. În 1780, cu prilejul unor reparații, în biserică a fost găsit un tezaur de 380 monede romane de argint, cea mai veche dintre ele fiind de pe vremea împăratului Nero. Actualmente biserica este o sală/ hală mare cu 3 nave/ regiuni, cu bolta prezentând nervuri în rețea, susținute de 8 coloane. La circa 2 metri vest de biserică se află un turn-clopotniță, masiv și înalt; a fost construit în secolul 14 și are 7 nivele plus drum de strajă. Acest turn are 3 clopote, cel mai vechi a fost turnat în 1515. Interesant cât de bine se știe momentul executării diferitelor lucrări de renovare, adăugire, transformare: 1575, 1630, 1658, 1698, 1701, 1718, 1763, 1791, 1824, 1878, 1919, 1998, 2000… Recent, prin 2013-2015, au fost alte masive lucrări de restaurare.

Fortificarea bisericii a început în 1520; zidurile au ajuns la 9 metri înălțime; azi este înconjurată de o fortificație țărănească solidă, întărită cu 5 turnuri; la nord este un turn cu 4 nivele; la sud este Turnul Slăninilor, utilizat pentru depozitarea acestui tip de provizii, plus un alt turn mai scund, cu 3 nivele; Turnul-Poartă se află la sud-est – a fost finalizat în 1589; la colțurile de nord-vest și sud-vest există câte un bastion; turnul vestic a fost finalizat în 1592; pe partea sudică există un drum de strajă; fortificația încorporează o capelă gotică probabil de secol 14. Între anii 1616 și 1641, pe partea sudică a fost construit un al doilea zid de apărare, exterior, adică un zwinger.

Clădirea parohiei a fost ridicată în 1794; în fața ei e un bust a lui Stephan Ludwig Roth, dezvelit în 1999. Interesant este că Stephan Ludwig Roth, gânditor umanist, istoric, profesor, pastor luteran sas transilvan, cu studii superioare de teologie făcute la Tübingen… după întoarcerea în Transilvania a fost marginalizat; în 1834 fiind înlăturat din învățământ pentru ideile considerate ca fiind prea radicale, a ajuns predicator/ pastor la Mediaș, apoi o vreme (1847-1849) a fost pastor la Moșna. Aici a fost arestat de autoritățile maghiare la 10 aprilie 1849, în acele vremuri revoluționare.

Poate data viitoare voi arunca o privire pe casa de la Neugasse nr. 206, o construcție ridicată în 1724.

Prima biserică ortodoxă a fost ridicată în 1784. Bisericile românești actuale, cea ortodoxă și cea greco-catolică au fost construite în 1841, două clădiri una lângă alta. Interesant ce scrie protopopul de Mediaș, Ștefan Moldovan: „Înse la an[ul] 1841 – de o dată și uniții și neuniții s-au apucat și și-au redicat biserici noue de pie[a]tră una lângă alta, și mulți din iei cu mintea liniștită și mai senato[a]să le-au zis – că o parte din doue în loc de biserică se edifice una șco[a]lă, și se o provedia cu dascăl harnic, că și într-o biserică pot încape cu toți; înse cei interesați n-au lăsat neci unul se scadia dintru ale sale. Și așia acum stau doue biserici vecine, neci una gata cum se cade, și ambele mai totdeauna – afară de Pasci – goale de oameni, căci aceștia fără neci o învățietură se mulțămesc a înnota în prostie, și se bucură că-și pot mâna animalele până la pășune în zile de duminică și serbăto[a]re.” Petru Magdău, Un manuscris al lui Ștefan Moldovan: Schițe istorice despre starea bisericească a districtului gr[eco]-cat[olic] al Mediașului în anul 1852, în: Anuarul Institutului de Istorie din Cluj, 2008, pag. 534.

La 1850 erau 1623 de locuitori, dintre care 1012 erau sași, 454 români, 155 țigani. În a doua jumătate a secolului 19 a fost un masiv val de emigrare, care a atins apogeul în 1887; la acel moment 350 locuitori erau plecați în alte țări, dintre care apoi s-au întors 170. La începutul anilor 1900 un proprietar sas deținea în medie peste 3 ori suprafața deținută de un proprietar român. La 14 ianuarie 1945, 250 de locuitori sași au fost deportați la muncă silnică în Uniunea Sovietică; au revenit în 1951, cu excepția a 8 persoane. Mare parte a sașilor au emigrat în Germania, în două valuri, între 1970-1978 și 1986-1992. Acasă în Moșna au rămas mai ales sașii care trăiau în familii mixte cu țigani. În 1996 a fost ales un primar de naționalitate maghiară. În 2002 erau 2326 de locuitori, dintre care 1667 români, 523 țigani, 71 sași și 64 maghiari. Cei care neoficial sunt considerați țigani (de către comunitate) erau în 1999 la 52%.

***

Printre nenumăratele castele, cetăți, biserici fortificate sau nefortificate, monumente arhitecturale multiseculare ale Transilvaniei fotografiate de mine, există și două serii de imagini cu biserica fortificată Moșna. Fiecare folder/ mapă are peste 200 de cadre, unul provine din 2013, celălalt din 2015. După o zi de muncă cu variate chestii legate de contracte… întrebarea este cât chef poți avea să te uiți la niște poze de acest gen. Poate ar merita să fie păstrate circa 60 de cadre. Dar pentru a decide care sunt cele bune, obligatoriu trebuie să le văd pe toate. Și nu superficial, ci analizate pe bune. Fiecare imagine de pe blog are această dublă istorie: un moment când ai decis că faci fotografia și altul când decizi că o păstrezi.

Dacă ai ocazia să treci prin aceste locuri e bine să rezervi ceva timp pentru a arunca o privire către aspectele interesante. Mă refer acum la monumente de arhitectură; indiferent care este profesia ta, nu poți să trăiești ca un ciudat care e interesant doar de ale lui… fără nici un fel de deschidere către realitatea Lumii. A vedea starea actuală a monumentelor, a percepe trecutul lor, modul în care ele au ajuns să fie ridicate și modelate de-a lungul secolelor… deloc nu e banal. Dacă le vezi la fața locului, și ai și niște poze făcute, poate găsești cândva timp și chef să citești câte ceva despre entitatea respectivă, să te documentezi, să îți conturezi o părere personală despre zona respectivă, aspecte sociale, religioase, culturale, artistice, demografice, economice, politice șamd. Nu înseamnă că ai devenit din start mare istoric, ci doar că ești cu ceva mai cult, mai înțelept poate, că ai păstrat interesul pentru a cunoaște trecutul și prezentul Transilvaniei natale.

..."indiferent care este profesia ta, nu poți să trăiești ca un ciudat care e interesant doar de ale lui… fără nici un fel de deschidere către realitatea Lumii. A vedea starea actuală a monumentelor, a percepe trecutul lor, modul în care ele au ajuns să fie ridicate și modelate de-a lungul secolelor… deloc nu e banal.

Dacă le vezi la fața locului, și ai și niște poze făcute, poate găsești cândva timp și chef să citești câte ceva despre entitatea respectivă, să te documentezi, să îți conturezi o părere personală despre zona respectivă, aspecte sociale, religioase, culturale, artistice, demografice, economice, politice șamd.

Nu înseamnă că ai devenit din start mare istoric, ci doar că ești cu ceva mai cult, mai înțelept poate, că ai păstrat interesul pentru a cunoaște trecutul și prezentul Transilvaniei natale."