#Aida Perego | Explore Tumblr Posts and Blogs

giancarlonicoli · 1 year

Text

25 lug 2023 16:21

“CORRADO MI DISSE: “CONTINUI A FARE LA SCEMA CHE SARÀ IL SUO SUCCESSO” – I PRIMI 60 ANNI DI ANTONELLA ELIA: “ALLA FINE MI FA GIOCO PASSARE PER OCA DISTRATTA, SONO FUORI DAL MONDO” - LA LITE CON BONGIORNO: "QUANDO APPLAUDII LA SIGNORA CHE AVEVA RIFIUTATO LA PELLICCIA, MIKE MI ASFALTÒ: ANCHE SE SEI ANIMALISTA, LO SPONSOR È SACRO. ME NE DISSE DI TUTTI I COLORI E MI MISI A PIANGERE. POI MI ABBRACCIÒ: “NON FARE COSÌ SOLO PERCHÉ TI HO DETTO CHE SEI RINCOGLIONITA” – E SU RAIMONDO VIANELLO... - VIDEO -

Estratto dell’articolo di Silvia Fumarola per repubblica.it

Ride: «Lo so, lo so, la gente si chiede sempre se ci sono o ci faccio. È il destino delle bionde, che per definizione sono senza cervello. Ma io in realtà sono mora».

Antonella Elia, una vita in tv — al fianco di Corrado, Mike Bongiorno, Raimondo Vianello — due volte all’Isola dei famosi, una da vincitrice nel 2012 e una passata alla storia per la rissa con Aida Yespica, è molto simpatica. Gioca a fare la svampita e le riesce benissimo. «Ho fatto l’ultima Isola in onda sulla Rai e Aida era tra i finalisti, sembrava diventata santa, santa Aida, una trasfigurazione come nei quadri di Raffaello».

Però nel 2004 vi siete prese per i capelli, non bellissimo.

«Sì, ma a riguardare quel filmato fa ridere. Anche perché lei era il doppio di me, mi poteva sbriciolare».

Da settembre sarà presenza fissa su Rai 2: con Diaco a “BellaMa’” e con la coppia Perego- Ventura a “Citofonare Rai 2”.

«Pierluigi è una persona colta, libera. Con Paola e Simona mi trovo benissimo, sono donne generose, amorevoli, mi sostengono. In tutti gli ambienti deve prevalere l’umanità».

A novembre compirà 60 anni: Dna, ginnastica, dieta?

«Tengo molto al fisico, amo fare sport, mi muovo per produrre le endorfine è importantissimo. Poi ho la paranoia dei rumori, se sento Pietro (Delle Piane, il fidanzato ndr) respirare, mi disturba. Sto diventando isterica».

(...)

Corrado la scelse per “La corrida”. Cosa lo colpì?

«Al provino scoppiò a ridere. Corrado era un essere umano con valori profondi, affettuoso, ci davamo del lei è diventato un punto di riferimento nella mia vita. Non avevo nessuno, mi accompagnava anche dal dottore. Era un papà».

Raimondo Vianello la strapazzava, e Sandra Mondaini?

«Mi volevano bene, Sandra con me era materna, dolce. Raimondo mi prendeva in giro. Siccome facevamo Pressing e io di sport sapevo poco, gli chiesi: studio le squadre? “Per carità non perda tempo”. Lasciava tutto all’improvvisazione, e il gioco era quello. Ripeteva: “Lei non si preoccupi, si faccia le unghie”. E infatti avevo mani perfette».

Mike si arrabbiò davvero con lei per la pelliccia?

«Eccome. Anche lui è stato una figura paterna, quando applaudii la signora che aveva rifiutato la pelliccia fu un gesto spontaneo. Mike mi asfaltò: anche se sei animalista, lo sponsor è sacro. Me ne disse di tutti i colori e mi misi a piangere. Poi mi abbracciò: “Non fare così solo perché ti ho detto che sei rincoglionita”».

Allora: lei fa l’oca e poi si è trovata comoda nel ruolo? Spieghi.

«Io c’ero: stordita svampita oca distratta. Alla fine mi fa gioco, mi trovo bene a fare la scema, sono fuori dal mondo, il mio è “il favoloso mondo di Antonellie”. Corrado mi disse: “Continui a fare la scema che sarà il suo successo”».

Ma questo nasconde altro.

«Un’enorme malinconia, una voragine di dolore e solitudine. Sono inadeguata, c’è un mondo che non voglio esternare e magari esce fuori in un’intervista. Odio fare pena».

Rimpianti?

«Sul lavoro è andata come doveva andare, mi sono pentita di aver lasciato la tv per fare La bella e la bestia, forse se fossi stata più coerente oggi sarei una conduttrice canonica. Nel privato, ho il rimpianto di non avere avuto un figlio, con Pietro mi sarebbe piaciuto. Non ho grande istinto materno ma una cosa l’ho capita: le donne scelgono il compagno per costruirsi una famiglia».

0 notes

rudyroth79 · 5 years

Text

Giuseppe Verdi a fost, este și va rămâne per sempre regele operei italiene. Acordurile sale extrem de melodioase, ariile de tip ”șlagăr”, duetele, scenele ce rămân mult timp în sufletul și mintea ascultătorilor, fragmentele dansante – toate acestea au făcut din maestrul de la Busetto cel mai iubit compozitor de operă din toate timpurile. Bineînțeles, nimic nu se compară cu ”triada” de aur a carierei sale: ”La Traviata”, ”Rigoletto” și ”Il Trovatore” (”Trubadurul”). Dar asta nu înseamnă că alte titluri nu au rămas în posteritate și nu sunt iubite cel puțin la fel de mult (uneori poate chiar mai mult) decât cele trei. ”Otello”, ”Aida”, ”Falstaff”, ”Don Carlo” sau ”Un Ballo in maschera” (”Bal mascat”) sunt opere care, de-a lungul istoriei, au făcut fericiți mulți pasionați de muzică și, de asemenea, au lansat multe voci de valoare.

Opera Națională București este una din scenele pe care Verdi a fost prezent încă de la început. Chiar dacă nu toate operele sale au fost reprezentate aici, o bună parte din creația sa a fost reprezentată în acest teatru liric. Astăzi, îmi îndrept atenția spre ”Un Ballo in maschera” (”Bal mascat”) și spectacolul ce a avut loc pe 17 aprilie 2019.

Este a doua montare cu ”Bal mascat” din ultimii ani și pot spune că, din cele două văzute la București până acum, aceasta este preferata a mea și este cu mult mai valabilă artistic decât cea precedentă. Deși mulți cârcotași ar putea să întrebe: ”Ce legătură are Verdi cu perioada anilor ’20?”, eu le răspund că atâta timp cât subiectul unei opere nu este schimbat și atâta timp cât acesta este universal-valabil și permite plasarea lui în orice epocă și orice spațiu cultural și, de asemenea, atâta timp cât există un discurs și un parcurs regizoral liniar, unitar și coerent, aceste întrebări nu-și au rostul. Am văzut montări așa-zis clasice, fără absolut nicio idee regizorală, în care se făcea doar paradă de voci și costume, însă acțiunea era uitată undeva pe planul x. Așadar, dragi contestatari ai inovației în operă, prefer un ”Trovatore” cu extratereștri decât o Traviată care nu știe ce face cu mâinile și care stă doar în centru înțepenită și cântă, pentru că domnul regizor nu a știut ce altă indicație să-i dea.

Așadar, actuala montare cu ”Un Ballo in maschera” se poate mândri că are și coerență și frumusețe, respectând, în același timp, și subiectul creat de Antonio Somma. Grischa Asagaroff a dat culoare și un nou sens capodoperei verdiene, mutând acțiunea în America anilor ’20, dar modelând totul astfel încât libretul original să nu sufere nicio modificare. În sprijinul său au venit Luigi Perego (care a creat o scenografie luxuriantă, cu accente de albastru închis, violet și tonuri de gri, parcă subliniind nenumăratele schimbări din psihologia personajelor), Gigi Saccomandi (light designer-ul, lumina fiind un personaj de sine stătător în acest spectacol) și Renato Zanella (care a creat coregrafia divertismentului din ultimul tablou, cel al balului). În ansamblu, s-a creat un spectacol multi-fațetat, care reușește să pună în valoare subiectul elegant, dar tragic, precum și pe soliști.

Distribuția din 17 aprilie a constituit un adevărat succes de public. Riccardo, guvernatorul britanic, a fost interpretat cu măiestrie de tenorul Daniel Magdal, un obișnuit al scenei bucureștene. Prin vocea sa de tenor lirico-dramatic, artistul a îmbrăcat sala Operei în sunete catifelate și puternice și a îngemănat tehnica vocală cu naturalețea jocului scenic, rezultând un personaj bine conturat, cu spaimele, emoțiile și defectele sale. Alături de el s-a aflat soprana Bianca Mărgean care nu încetează a mă uimi cu fiecare apariție a sa. De o frumusețe fizică izbitoare, artista deține și o voce de o uimitoare căldură, cu un ambitus la fel de uimitor, în care gravele se ridică deasupra forței orchestrei și în care acutele în pianissimo sunt asemenea unei dantele rafinate. În plus, Bianca Mărgean este una dintre acele soprane care chiar știe ce să facă cu mâinile. Cu alte cuvinte, este și actriță, nu doar cântăreață și este conștientă că opera nu este un concert, ci un spectacol în care nu doar vocea contează (chiar dacă aceasta primează). Apoi, mezzo-soprana Sorana Negrea dă din nou dovadă că este una dintre vocile de valoare pe care Opera bucureșteană le deține în prezent. Ulrica a ei este înfricoșătoare, datorită culorilor întunecate ale vocii, dar are și o latură umană, grație prezenței scenice a cântăreței. De la gesturi până la priviri, totul vorbește despre supranatural și despre moarte – un rol care i se potrivește de minune Soranei Negrea. Lucian Petrean, proaspăt întors de la Tel Aviv unde a repurtat un fulminant succes în rolul Scarpia din ”Tosca” de Giacomo Puccini, se ridică, din nou, la așteptările cele mai înalte. Un bariton nobil, cu o expresivitate aparte, un timbru unic, oricând recognoscibil, Lucian Petrean se înscrie în galeria marilor baritoni ce au dus faima României dincolo de hotare. Renato al său capătă dimensiuni titanice, aproape, și nu doar datorită vocii impresionante și pătrunzătoare, ci și unui joc scenic bine gândit și echilibrat. Ultima, dar nici pe departe cea din urmă, Veronica Anușca a reușit, ca de fiecare dată, să lase publicul fără glas prin trilurile excepționale, prin căldura și claritatea vocii, caracteristici ce o recomandă ca una dintre stelele operei bucureștene și naționale. Agilitățile vocale și ușurința cu care le realizează îi permit să abordeze roluri ca Lucia, Gilda și, iată, Oscar (pajul) și să o așeze între cele mai de seamă interprete din lume. Alături de toți aceștia, demni de amintit sunt și Filip Panait (Tom), Iustinian Zetea (Samuel), Florin Simionca (Silvano), Ciprian Pahonea (Primul judecător), Narcis Brebeanu (Servitorul Ameliei).

Las la sfârșit corul Operei bucureștene, pentru a-i aduce, ca de fiecare dată, laudele binemeritate. Rămâne unul dintre cele mai bune coruri de operă de pe mapamond și, astfel, aduc un omagiu celui care a condus cu brio ansamblul de-a lungul timpului, maestrul Stelian Olariu, dar și felicitări către învățăcelul său și actualul dirijor, Daniel Jinga. Orchestra a sunat bine, ca de fiecare dată, dirijorul Iurie Florea reușind să pună în valoare vocile soliștilor și menținând sub control sonoritățile ce riscau să iasă din matca fosei.

Vezi arhiva rubricii Cronica muzicală

”Viva Verdi!” de Tudor Sicomaș Giuseppe Verdi a fost, este și va rămâne per sempre regele operei italiene. Acordurile sale extrem de melodioase, ariile de tip ”șlagăr”, duetele, scenele ce rămân mult timp în sufletul și mintea ascultătorilor, fragmentele dansante – toate acestea au făcut din maestrul de la Busetto cel mai iubit compozitor de operă din toate timpurile.

#Bianca Mărgean #București #cronica muzicală leviathan.ro #cultură #Daniel Magdal #Giuseppe Verdi #Iurie Florea #Lucian Petrean #muzică clasică #muzică de operă #Opera Națională București #Sorana Negrea #teatru #Veronica Anușca #”Un ballo in maschera”

0 notes