#Ăl Bătrân

[romaniasweetromania]

https://romaniasweetromania.com/2024/02/ziua-ursului-al-batran/

[pierdutaintimpsispatiu]

psst! heard you want to learn about romanian culture. how about some mythology today? did you know romanians had a bear god? still quite present, more as a motif than a deity...

MOȘ MARTIN,

a benevolent being, a protector of humans:

he has influence over Ursitoare (similar to The Faiths in greek myths - moire) and if the new born is oiled with bear's sweat they'll grow healthy and strong. also, bear's hair burned over the body was used as a cure for any disease (crema de gălbenele, varianta fum).

if a bear walks on your back, your back ach goes away, the romanians used to believe. at Priveghi (wake) bear-like masks guide the lost souls through the night. and to prepare for New Year's night, people dress in bear fur and dance and chant against evil spirits (we still do that on Christmas now).

it was common for people to name their kid Urs/Ursu (like the last name of our esc2022 guy) so that they'll be safe and watched over. there are also spells/chants to invoke the bear protection and people wore talsimans from bear teeth.

The Bear was celebrated in 1st August (Macavei) 12-14 November (Martinii de Toamna), 1-3 February (Martinii de Iarna), 2nd February (Bear Day) and the Bear Sunday (i don't know the date...). During these days people shouldn't say the word 'bear' so they came up with the name Moș Martin (other names for the bear god: The Old one - Ăl bătrân and Moșul - The old man). On Bear Day, meat was left in the woods as an offer, in thanks and gratitude.

Romanians based their weather predictions on when the bears walked out of their layers. Also, they used the bears mating and birthing seasons in agriculture, basing their calendar around it: before the Bear Day, the crops had to be harvested, for example.

[pierdutaintimpsispatiu]

Vladbruarie day 8

ziua 8: moarte (death) || dac-ar fi sa-l intalnesti in vreun fel sau altul ce lucru/fraza din ziua de azi i-ai arata/l-ai invata? (if you were to meet him one way or another, what thing/phrase of today would you show/teach him?)

O rază rătăcită. Un amalgam de nouri negri. Ploaia măruntă ș-un corb grăbit.

— Ce e moartea, tată? Întrebă Vlad o dată, pe când se întorceau de la priveghiul Vasilisei.

— Ei, băiatu' tatii, clipi Vlad ăl bătrân de-și scutură lacrimile din ochi și pe urmă răsuflă într-atât de puternic că până și vocea-i tremură. Moartea e continuarea vieții.

— Păi, cum vine asta, tată, continuarea vieții? Adică o să vină mama acasă, ca și pân-acum? Și-o să stăm împreună la masă și-o să ne pună să-nchinăm Domnului că așa e bine, chiar dacă mă chinuie stomacu' de ore bune și...

— Vlad! Puse domnitorul punct tiradei copilului, Vlad, te rog. Sunt obosit acum, înțelege. Vorbim altă dată despre asta.

Și micul Vlad tăcu, deși mai avea duium de întrebări să-i puie.

Printre crengile propriilor gene, imaginea se risipea într-un abis diluat, etern.

Cernit și plâns, cu chipul supt schimonosit de lacrimi, micul Vlad se agăța de plapuma strânsă între pumnișorii crăpați de încordare. Mama nu-i mai venise. Era dusă pe lumea ailaltă, așa-i spuneau toți care se voiau a-l consola. Alții îi trimeateau doar priviri înduioașate când lăsau apa să li se scurgă din pahare. Sau îi dădeau binețe, mereu urmată de "Gondoleanțe!" stinghere.

Moartea nu era continuarea vieții, hotără micul Vlad. Ci umbra ceea-ntunecată care așteaptă la căpătâiul patului până închide ochii. Și-atunci, cu mâna zbârcită și buzele-i întoarse într-un zâmbet crud, își apasă degetele lungi, osoase peste fruntea omului, de-l prinde cu ochii-nchiși pe vecie.

Nici un sunet nu-i trădase trupul...

Respirația se rostogolea alene pe unde putea, prin nările umflate ori ieșea zgomotos pe gât. Ochii cât cepele studiau oțelul ascuțit al armei făurită pe mărimea lui. Armă adevărată. Armă letală.

— Te temi. Constată neclintit profesorul.

— Ba nu-i adevărat, ripostă Vlad înflăcărat și dete a-i smulge sabia și a-i demonstra. Dar profesorul trase oțelul mai aproape de dânsul și-l fixă pe tânărul domn cu neclintită răbdare.

— În luptă, nu absența fricii contează, domnișorule Vlad. Ci curajul de o înfrunta. Așadar, îți mai spun o dată: te temi. Bine. Acum, spune-mi de ce.

Vlad trase cu dinții de buza de jos și, gândind, supse de ea ca pe vremea când era mic copil. Un obicei de care nu se dezvățase încă, cu toate că nu-i șade bine unui tânăr nobil.

— Nu vreau să-nvăț să lupt, zise, după secunde lungi de pondere. Profesorul săltă sprâncenele a mirare, dar rămase tăcut și lăsă băiatul să continue.

— Dacă o fac, atunci va trebui să omor sau să fiu omorât la rândul meu. Iară mie nu-mi place moartea de nici un fel. Și termină prin a-și strânge brațele peste piept.

— Ah, făcu profesorul. Acum înțeleg. Dar să știi că nu ești singurul care se teme de moarte.

Intrigat, Vlad se trase mai aproape, așteptând să afle răspunsul la întrebarea-i nerostită.

— Da, tinere Vlad. Și eu mă tem de moarte. E tare urâtă, crezi?

Băiatul scutură energic din cap.

— Ia, mai gândește-te. Profesorul trebui să se oprească să-și înăbușe râsul și-și întoarse privirea de la chipul contorsionat de confuzie a copilului.

— E un lucru natural, băiete. Dacă e să vie, vie. Când pornești în luptă pentru țara ta, onoarea ta, atunci are și un scop. Iară dacă o aduci cu mâna ta, atunci să fie asupra inamicului, al celuia din afara legii care primejduie viața semenilor tăi.

Ș-atunci, moartea prinse forma Imperiului. Un scut ș-o sabie de-opotrivă împotriva-i.

... ci numai un oftat prelung răsuna în mintea-i.

Roșu și alb se împleteau ironic pe mâna prințișorului. Pumnul încleștat pălise în putearea strângerii, sângele răzbea prin crăpături. Lovise podeaua camerei de îmbăiere, singurul loc din palat în carea putea fi singur. Solul plecase, dar vestea adusă era un ecou continuu pe pereții urechilor sale.

Răscoală. Trădare. Moartea tatălui și-a fratelui împărțită de mână românească, de boieri fără neam sau patrie. Un foc s-aprinse mocnind și prinse-a crește degrabă în spatele ochilor domniei sale de departe. Așa mare se făcu, încât roșu, portocaliu, galben, dispărură toate.

În locul lor, un alb strident orbi pe tânărul prinț. Moartea albă, moartea răzbunării i se arătă pentru prima oară. Cu tot cu setea sa nebună.

Firicele subțiri de mărțișor pe jumătate se scurgeau din colțurile încleștate tremurând ale gurii-i. Pământul se îmbiba nesătul. Se înnegrea țărâna cu viața scurgându-se din însăși inima Valahiei.

— Ce e moartea, tată? Se trezi Vlad întrebând.

— Nimic, fiule, nimic.

Și totuși, e totul, răsări gândul răzleț în timp ce trupul obosit se răsturna greoi. Totul. Căci nu poți scăpa de ea, se încâlceau cuvintele sub pleoapele închise. Totul și nimic. Se întinse sub soare și luă o ultimă gură de aer sub priviri trădătoare. La fel ca viața.

@vladbruarie