paula-elena-sarbusca

[paula-elena-sarbusca]

Dedic această carte tuturor celor care caută rădăcinile sufletului lor.

Este o călătorie prin amintiri, emoții și tradiții, o explorare a ceea ce înseamnă familia, identitatea și legătura noastră cu trecutul.

Născută pe 26 septembrie 1986, în Bârlad, județul Vaslui, și copilărind în satul Bulboaca, am învățat să prețuiesc rădăcinile mele și să caut în ele răspunsuri despre cine sunt.

Această carte este o invitație la introspecție, vindecare și celebrarea tradițiilor care ne unesc. Fie ca fiecare cititor să găsească în aceste pagini o oglindă a propriului suflet și o punte spre rădăcinile care îl definesc.

[paula-elena-sarbusca]

Această carte este mai mult decât o colecție de poezii și povești – este o călătorie spre sufletul meu, spre rădăcinile mele familiale și spre identitatea care m-a format. În paginile ei se împletesc vise, amintiri, reflecții și dorul de România, de tradiții și de tot ceea ce ne leagă de trecut.

Prin poezii, povești de viață și lecții de vindecare, împărtășesc o parte din drumul meu spre regăsire, iubire și conexiunea cu moștenirea mea spirituală și culturală. Această carte este o invitație pentru cititori de a-și redescoperi rădăcinile și de a îmbrățișa ceea ce îi definește.

[paula-elena-sarbusca]

Rădăcinile Dorului

[paula-elena-sarbusca]

Această carte este o călătorie emoționantă prin rădăcinile sufletului meu și ale familiei mele. Poezii, povești, reflecții și vise se împletesc într-o explorare profundă a identității, a rădăcinilor familiale și a tradițiilor românești. Născută într-un sat din Moldova, la Bulboaca, și formată de frumusețea și simplitatea vieții de la țară, am pornit într-o căutare personală pentru a înțelege moștenirea lăsată de generațiile anterioare.

În paginile acestei cărți vei descoperi povestea mea despre vindecare, regăsire și iubire pentru rădăcini, dar și o celebrare a țării noastre, România. Este o invitație la introspecție, vindecare și reconectare cu ceea ce contează cu adevărat.

[paula-elena-sarbusca]

Această carte aduce laolaltă poezii și povești care explorează dorul, iubirea, amintirile și legătura cu rădăcinile. Fiecare pagină dezvăluie frânturi de suflet, momente care trezesc emoții profunde și gânduri despre trecut, prezent și viitor. Inspirată din viață, tradiție și trăirile cotidiene, această colecție este o invitație la introspecție și regăsire.

[paula-elena-sarbusca]

[paula-elena-sarbusca]

5 posts!

[paula-elena-sarbusca]

Mamaia Mea, Rădăcina Dorului ,

Ori de câte ori o sunam pe mamaia, simțeam cum dorul își găsește un colț de alinare. Răspundea mereu cu aceeași căldură:

„Mamaie, ce faci? Ești bine?”

„Mamaie, ești tu, Paula? Vai, mamă, tare mă gândeam la tine…”

Era ca și cum, de fiecare dată, își simțea sufletul mai ușor doar auzindu-mi glasul. Mă întreba ce fac, cum îmi este, dar întotdeauna întorcea discuția spre dorul ei:

„Hai, mamaie, vino acasă. Fac mămăligă, să mâncăm amândouă… Hai, fata mea, că tare mi-e dor de tine.”

Îi răspundeam cu greutate:

„Mamaie, aș veni… aș veni chiar acum, dar sunt departe.”

La celălalt capăt al firului, vocea ei căpăta o notă de tristețe, una pe care nu o putea ascunde.

„Tare te-ai înstrăinat, mamă… Vino acasă, că zilele trec, și cine știe cât mai pot să te aștept. Of, mamă, o să mor și nu te mai văd…”

Cuvintele ei îmi sfâșiau sufletul, dar știam că nu pot schimba distanța care ne despărțea. Încercam să o liniștesc, să-i spun că o iubesc și că gândul meu e mereu la ea. Și totuși, în vocea ei rămânea o umbră de dor, una pe care nimeni și nimic nu o putea șterge.

De fiecare dată, după ce închideam telefonul, rămâneam cu un gol în suflet. Îmi lipsea tot: mirosul mămăligii, râsul ei cald, masa la care stăteam împreună, poveștile ei. Mamaia nu era doar bunica mea; era casa mea, rădăcina mea, locul unde găseam mereu liniște.

Și, chiar dacă distanța nu îmi permitea să fiu acolo mereu, amintirea ei rămâne vie în inima mea. Glasul ei dulce, vorbele ei simple și dorul care ne unea sunt o parte din mine. Mamaia va fi mereu acasă, oriunde m-aș afla.

[paula-elena-sarbusca]

4/01/2025

Două luni fără tine, mamaie😞

Două luni fără tine, mamaie

Astăzi sunt două luni de când ai plecat,

Lăsând un gol adânc, nesecat,

În tăceri și umbre te regăsesc,

Mamaie, ești dorul meu ceresc.

Vasilica, nume de poveste,

Ai fost stâlpul familiei, făr’ de veste,

Cu vorba blândă și ochi senini,

Ai țesut iubire din zile și ani.

Sub clarviziuni ce-mi străbat ființa,

Te simt aproape, îți aud prezența,

O șoaptă caldă, o mângâiere,

O flacără vie, o adiere.

În numele tău port dor și lumină,

Un legământ de neuitat se-nclină,

Mamaie, povestea ta va trăi,

Prin gânduri, prin vers, prin tot ce va fi.

Astăzi privesc spre cerul tău lin,

Între stele, mamaie, să fii divin,

Cuvintele-mi sunt fereastră spre tine,

În amintiri, tu ești mereu cu mine.

[paula-elena-sarbusca]

Tătaia, rădăcina mea,

Tataia, rădăcina ce-mi ține pământul,

Din vorbele tale am învățat cântul,

Povestea vieții tale, ca o comoară,

E în sufletul meu, luminând a doua oară.

Cu mâini muncite și suflet curat,

Ai fost omul simplu, dar minunat,

Sub soare și vânt, sub cer înstelat,

Tataia, pe tine nu te-am uitat.

Când mă strângeai în brațe, totul tăcea,

În lumea ta simplă era doar steaua mea,

Cu zâmbetul blând, cu pașii ușori,

Tu m-ai învățat să iubesc visători.

Astăzi mă uit spre cerul senin,

Știu că acolo ești, bunicul divin,

Constantin, un nume ce strălucește,

În inima mea, mereu povestește.

În fiecare cuvânt ce-l rostesc acum,

Tataia trăiești, în liniștea din drum,

Tu ești rădăcina ce-mi ține ființa,

Tataia, te port în mine ca biruința.

[paula-elena-sarbusca]

România la răscruce! 🇷🇴

[paula-elena-sarbusca]

Lumina din casa bunicilor mei

Când am venit pe lume, viața era grea,

Mama și tata nu știau ce-i de făcut,

Dar Tataia meu, cu inima deschisă,

M-a luat acasă, la ei, și m-a crescut.

Am locuit cu ei, în casa cea veche,

Unde iubirea lor era comoara cea mai mare,

Mamaia, cu pași mici și mâini trudite,

Mă creștea cu drag, ca pe copilul ei din zare.

Diminețile, când trebuia să plec la școală,

Tataia striga, cu glas răspicat:

„Paula, hai, e vremea de carte!”

Iar eu mai visam și mă întorceam în pat.

Mamaia venea încet, mă mângâia pe spate,

„Hai, copilă dragă, e timpul să pleci!”

Și-n atingerea ei simțeam căldura,

Care alunga somnul și visurile reci.

Seara, dormeam cu Mamaia lângă mine,

Lipită de spatele ei, ca să simt iubirea.

După rugăciunea ce mă-nvăța în șoaptă,

Povesteam până târziu, legănând amintirea.

Tataia, om harnic, avea o stână,

Cu oi multe ce-i urmau fiecare pas,

Îmi spunea mereu să vin la masă,

„Paula, mănâncă, să fii tare în ceas!”

Mă hrăneau cu dragoste, cu pâine caldă,

Cu lapte proaspăt și mâncare din suflet,

Iar azi, când dorul mă arde-n piept,

Plâng de dragul lor, de zilele pierdute.

Când lumea mă rănea, când loviturile dor,

Mamaia mă strângea la piept, îmi șoptea ușor:

“Tu ești lumina mea, un dar din cer,

Să nu uiți niciodată că meriți mai mult decât durere.”

Anii au trecut, drumurile ne-au despărțit,

Dar casa lor e vie, în suflet, neclintit.

Pe Tataia nu l-am mai văzut, n-am apucat,

Dar chipul lui mi-l port în inimă, mereu curat.

Iar Mamaia, când am revăzut-o-n tăcere,

Am simțit că încă mă veghează, cu aceeași putere.

Acum, când privesc stelele, aud vocea lor,

Citesc cuvintele ce mi le-au spus cândva:

„Să nu uiți niciodată, copilă dragă,

Că Tataia și Mamaia te iubesc și dincolo de viața asta grea.”

Iar casa lor, deși se clatină sub ani,

Va trăi în amintiri, în iubirea din sânge,

Tataia și Mamaia sunt parte din mine,

Iar eu sunt rădăcina lor ce mereu se strânge.

[paula-elena-sarbusca]

Casa bunicilor

Într-o zonă, printre umbre și tăceri,

Stă casa veche, cu ziduri de povești,

Ridicată cu trudă, cu suflete pline,

Lăsată moștenire din vremi străvechi.

Din vorbă dată, nu pe hârtie,

Strămoșii-au lăsat-o cu drag în urmă,

Un loc unde viața a curs grea și lină,

Dar azi, frații se ceartă de cum o răpurnă.

Bunicii-au plecat pe drumul lor,

Lăsând în urmă dor și durere,

Copiii au rămas doar trei acum,

Dar unul a plecat, prea tânăr, spre stele.

Și cei rămași, cu suflet gol,

Se ceartă pe ce-a fost al mamei,

Pe munca bunicii, pe zilele grele,

Pe sângele ei curs prin palmele moalei.

Când era vie, niciunul n-a venit,

Să-i dea o cană, să bată un cui,

Dar azi, ca ulii, pe moștenire,

Se bat pentru tot ce-a rămas sub văzduh.

Vecinii privesc cu ochi lacomi,

Pe bucata de pământ ce-o mai e,

Se-ntind pe două benzi și șușotesc,

De parcă-ar fi fost casa lor, nu a ei.

Mamaia mea, un suflet curat,

M-a iubit ca din trupul ei născut,

Și mi-a lăsat drept moștenire iubirea,

Nu banii, nu zidurile ce stau la trecut.

Dar azi, când casa se prăbușește,

Și visele-s doar o ruină,

Mi-e dor să-i mai simt palma obosită,

Să-i mai aduc un zâmbet pe colț de lumină.

O, mamaie, casa ta trăiește,

În inimi, chiar dacă se vinde,

Dar ce-a fost al tău, ce-a fost al nostru,

Nu se va stinge, nici când viața se desprinde.