Marele jurnalist Robert Kaplan despre România de azi. Dacă nu stii cine este cauta pe Wiki. Iată ce spune despre motivele si traditia coruptiei (si a instutiilor slabe) la noi :
R.K.: Romania are, din acest punct de vedere, un trecut foarte dificil. Inainte de toate, pentru ca a avut o clasa de mijloc foarte redusa. Nu a fost ca in Polonia, Germania sau fosta Cehoslovacie, care aveau o burghezie plina de energie si foarte numeroasa in secolul al 19-lea si inceputul secolului trecut. Aceasta a fost o tara de tarani, in foarte mare masura. Si nu poti avea institutii guvernamentale puternice, daca nu ai o clasa de mijloc cu stiinta de carte. Oameni care stiu sa citeasca. Multa vreme nu ati avut asa ceva. Apoi, ati trecut prin aproape jumatate de veac nu doar de comunism, ci de stalinism. Gheorghiu-Dej, Ceausescu - acestia au reprezentat un regim mult mai rau decat oricare alt regim din Pactul de la Varsovia. Asadar, combinatia de stalinism pe parcursul razboiului rece si o lipsa a unei clase de mijloc solide inainte de razboiul rece a lasat aceasta tara la mana unor institutii foarte slabe. Lucrurile se faceau dupa tipar bizantin, otoman. Si ia mult timp sa te lepezi de astfel de obiceiuri. Dar cred ca e bine ca publicul constientizeaza situatia, ca isi exprima dorinta de a nu mai inghiti astfel de lucruri.
Păi stii de ce? Fiindcă tot naționalismul de extremă dreaptă interbelic preluat partial si de Ceausescu a glorificat la modul stupid viața țăranului prin tot felul de curente pășuniste. Și dispretuind liberalismul burghez si urban, singurul capabil să construiască o civilizatie, o cultură si o democratie functională care să ducă la prosperitate reală. Inclusiv a fermierului (nu zic țăran)
Ai auzit de extremismul de dreapta si purificarea etnică din perioada interbelică? Dar de vanzarea nemtilor si incurajarea plecării evreilor? Nationalismul ne-a învățat că în țara asta trebuie să stea numai români puri etnic, de preferință ortodocși (Nae Ionescu spunea că un român nu e decât ortodox). Nu contează că românii puri etnic erau niște țărani inculți iar elita economică a țării și mare parte din burghezia orăsenească era formață 80 % (suta la sută in Ardeal) din ne-români. Ne-a plăcut mai mult ideologia decît prosperitatea...
Foarte corect; cu excepția Transilvaniei care a avut un statut puțin mai aparte, restul s-a desfășurat după bunul plac, iar generațiile care s-au succedat nu au avut timp și energie să consolideze. Mă bucur că, autorul Răzbunării geografiei privește lucrurile global și obiectiv. Noi, de fapt am învățat istoria patriei pe fragmente și acelea convenabile. A se citi neapărat pentru înțelegerea istoriei moderne Amintirile lui Radu Rossetti, vă asigur ca înveți mult mai mult decât în 10 manuale de istorie; au fost reeditate în editura Humanitas. Amintirile lui Radu Rosetti vorbe3sc despre o lume foarte diferită de cea promovată de ”mitul național”
0 notes
Viaţa şi moartea în continuumul existenţial
Viața și moartea sunt cei mai buni prieteni ai omului, pe care el încă nu-i cunoaște. Viața credem că o stăpânim destul de bine, dar moartea este un mister total de care nici măcar nu vrem să vorbim. La o primă vedere dacă aș întreba pe cineva ce înțelege prin aceste două cuvinte, sigur aș primi un răspuns de genul: ”Viața exprimă ceva pozitiv iar moartea exprimă ceva negativ.” Serios? Nu înțeleg de ce oamenii intenționează să se înspăimânte cât mai des și cât mai mult. Se zice că trece timpul. Timpul nu trece. Timpul nu trece niciodată; noi trecem prin timp. După cum unui călător din tren i se pare că trec arborii din câmpie, așa și nouă ni se pare că trece timpul. În realitate nici arborii, nici timpul nu trece, noi suntem acei ce trecem. Timpul e veșnic același, asemenea lui și în repaos etern ca și spațiul.
Viața (respectiv nașterea) este pragul de trecere din lumea spirituală în lumea materială iar moartea este pragul de trecere din lumea materială în lumea spirituală. A trăi este a te feri de moarte. Nimic din activitatea noastră și chiar din sensibilitatea noastră nu are alt scop și altă cauză. Cred cu tărie în această afirmație. Practic, viața și moartea au o strânsă legătură. Nu ar exista una fără cealaltă. Ambele sunt fețe ale aceleiaşi existențe continue.
Mă uimește numărul oamenilor care vor, chiar se roagă să trăiască cât mai mult posibil. Mă întreb dacă ei se gândesc că acei ani mulți pe care vor să-i trăiască, pot fi numai boală, numai suferință, singurătate, fără nicio satisfacție. Poți trăi o sută de ani și dacă ești grav bolnav sau sărac. La fel, poți trăi treizeci de ani și să te bucuri de toate minunățiile pe care lumea materială le oferă. Pot să-l dau ca exemplu pe Ahile, care a avut de ales între o viață scurtă și plină de glorie și o viață lungă fără prea mare însemnătate. El a ales prima variantă. Pentru omul de rând este mai importantă cantitatea decât calitatea, care de cele mai multe ori aduce şi nefericirea.
Nu există viață fără moarte și nici invers. Murim în fiecare clipă pentru a putea trăi în continuare, ceea ce este evidențiat de procesul de exfoliere al celulelor corpului. Este un secret, este ceva ascuns parcă în dosul aparențelor, pe care nu-l înțelegem, dar îl simțim. Este, în pregătirea împrejurărilor dinainte de izbucnirea fatalității, o tensiune, este ceva care trebuie să eclateze -- și atunci, fatalitatea, acel cineva rău și „ironic", își trimite agentul și nenorocirea s-a produs. Am citit mai demult o carte a lui Deepak Chopra, un indian cunoscut în domeniul vindecării minte-corp (”Cartea secretelor”,Editura ”For You” 2008, ediția tradusa în limba română) care dădea un exemplu foarte frumos în legătură cu ceea ce poate însemna moartea. Când tu, omule, ai șaizeci de ani, înseamnă că nu mai ești persoana care erai la zece ani. Gândurile, mintea, gusturile, celulele și corpul tău s-au modificat. Au trecut printr-o schimbare. Așadar, înseamnă că acel copil de zece ani care ai fost cândva, este mort. Doar Sinele este cel care nu se schimbă și căruia i se întâmplă toate experiențele. Acest Sine este cel care se ”plimbă” prin continuumul existențial, experimentând aceste două fețe ale lui. Viața și moartea. Imaginați-vă existența ca fiind un băț foarte lung, iar viața și moartea sub forma unei sfori care se încolăcește în jurul bățului.
Viața presupune un scenariu prestabilit, același pentru toată lumea. Odată ce te-ai născut, trebuie să și mori. Nu există altă cale de ieșire. Făt-Frumos, oricât a încercat să găsească tinerețea veșnică, dorind să se ferească de acest proces de trecere, a sfârșit tot prin moarte. ”O palmă-i trase MOARTEA LUI şi îndată se și făcu țărână,” zice cunoscutul basm românesc „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”. Aici expresia ”moartea lui” vrea să scoată în evidență propria moarte, a fiecăruia, cu care ne încheiem drumul inițiatic prin viaţă.
Cert este că omul poartă în subconștientul său ideea că este nemuritor, doar că la încarnarea pe pământ el a uitat acest lucru și din acest motiv are această sete de nemurire. Așa a procedat și Ghilgameș: nemulțumit fiind de condiția sa de muritor, a pornit în căutarea nemuririi.
Viața începe prin naștere. Să analizăm puțin ce înseamnă nașterea pentru oamenii secolului XXI. Bucurie imensă, doi oameni devin părinți și toată familia sărbătorește evenimentul. Pare foarte frumos, nu? Dar dacă nu e chiar așa? Pe vremuri, Geții plângeau la nașterea unui copil, deoarece știau că avea să înfrunte greutățile vieții și râdeau la moartea unui om, pentru că acesta s-a întors înapoi ”acasă”, respectiv la zeul lor, Zamolxis. Faceți un exercițiu de imaginație. Cum ar fi să mergi în zilele noastre la o înmormântare și să râzi, să sărbătorești, iar când se naște un copil să începi să-i plângi de milă?
V-ați pus vreodată întrebarea de ce plâng copiii la naștere? De ce nu râd, de exemplu? Ar fi simplu. Copilul plânge când se naște deoarece el simte că se rupe de lumea spirituală. Practic, el ”pleacă” de acasă, fapt care îi întristează Sinele, el fiind în armonie perfectă cu Totul, în acea dimensiune. Naşterea înseamnă „în-trupare”,o ivire în trup, adică în ceva material, vizbil.
”Miracolul morții nu constă în ceea ce sfârșește ea, ci în ceea ce începe.”(Mircea Eliade,”Oceanografie”, Humanitas, 1991). Iată că din cuvintele lui Eliade, se poate înțelege că moartea nu e așa de ”moarte” precum pare. Aici ea este văzută nu doar ca un sfârșit, ci și ca un început. Deocamdată știm că moartea sfârșește viața, dar oare ce începe?
Această trecere presupune pierderea corpului. Acest lucru este perceput a fi o întrerupere și o pierdere a propriei persoane. Această frică pornește de la Ego. ”Scopul morții este să te imaginezi pe tine într-o nouă formă, cu o nouă locație în spațiu și timp.” (Deepak Chopra, ”Cartea secretelor” editura ”For You”, 2008, ediția în limba română)
Vreau să vă împărtăşesc încă ceva din ceea ce am citit. Voi da un exemplu asemănător. Dacă pui oamenilor o întrebare simplă, de exemplu: ”La ce oră te-ai culcat aseară?” Ei raspund: ”La ora zece și treizeci de minute, sau la ora nouă.” ”Și unde era această amintire înainte ca eu să vă întreb?” Aceasta este doar o reactualizare a unui eveniment. Vedeți? Cam așa este și cu procesul de trecere numit „moarte.”
De ce nu ne facem griji când cineva doarme? Doar pentru că știm că dimineața se va trezi? Și daca nu o va face? Asta nu înseamnă că nu mai există. Există în continuare, dar sub altă formă, timp și spațiu. Același Suflet, se poate întoarce chiar pe pământ, dar cu un alt trup și cu o altă misiune.
Mircea Eliade are o altă formulare extraordinar de sugestivă: ”Toți suntem nemuritori, dar trebuie să murim întâi.” (Mircea Eliade,”Noaptea de sânziene”, Editura Humanitas, 1971). Consider că este mai mult decât adevărat. Nemurirea aparține lumii spirituale. Noi nu putem fi nemuritori într-o lume materială, prinși în spațiu și timp. Mai întâi trebuie să ieșim din acest labirint, pentru a putea fi liberi cu adevărat.
Filosoful Emil Cioran spune:”Moartea este o stare de perfectiune, singura la îndemâna unui muritor.”( E. Cioran, Amurgul gândurilor, Humanitas, 1994) Să înțeleg că moartea este singura poartă de scăpare din locul acesta în care suntem prinși odată ce ne-am născut, așa cum menționam mai sus. Moartea în viața unui om, este precum o cascadă în mijlocul deșertului în care rătăcește o ființă.
Cred că oamenii sunt ca niște bebeluși când vine vorba de ce este dincolo de moarte. De câte ori nu auzim expresia: ”Există viață după moarte?” Se potrivește perfect cu povestea pe care o voi relata în următoarele rânduri și vreau să trageți singuri concluziile.
A fost odată o femeie care a rămas însărcinată. Timp de nouă luni, cei doi copii gemeni din burtica ei, discutau. Unul era credincios, celălalt era sceptic. Cel sceptic îl întreabă pe celălalt dacă crede că există viață după naștere. Răspunsul este afirmativ și începe să-i explice celuilalt că viața întrauterină îi pregătește pentru ce va urma. Crede că poate vor putea umbla în picioare, vor putea mânca cu gura și o vor putea vedea pe mama lor. Scepticul nu poate fi de acord cu așa ceva și se întreabă cum ar fi posibil să mănânce cu gura când au doar un cordon ombilical scurt, să meargă în picioare când ei abia au loc acolo,… mai ales să o vadă pe mama. Mama nu există pentru el, deoarece nu a văzut-o niciodată.
Pentru noi, cei care ne-am născut deja, această întrebare, ”dacă există viață după naștere” pare de-a dreptul stupidă.
Iată cât de mult ne asemănăm noi oamenii, cu acești embrioni, când ne întrebăm dacă există viață după moarte. Poate și întrebarea noastră pare fără sens pentru cei care sunt deja dincolo, în lumea spirituală.
Existența, acest fir continuu de actualizari ale Sinelui este așa numita ”viață veșnică”, restul este doar un joc, un drum plin cu labirinturi, dorințe, întrebări și frici ale omului care și-a uitat esența divină. Îți poți trăi viața cu adevărat doar atunci când te poți detașa de sentimentul fricii de pieire. Noaptea, dacă soarele nu mai luminează nu înseamnă că a pierit. El doar s-a actualizat în altă parte, pentru că asta este misiunea lui. ”Nimic nu se pierde, totul se transformă!” (Antoine Laurent de Lavoisier,”Considerații generale asupra naturii acizilor”,1778)
Poate că vă întrebaţi ce legatură au toate astea cu banda lui Mobius? Eu mă gândesc că ea ar putea reprezenta de fapt continuumul existențial, iar viața și moartea cele două fețe care nu pot fi despărţite. Prin confecționarea unei asemenea benzi din hârtie, am putea avea o dovadă palpabilă a existenței cu tot ceea ce cuprinde ea. Am putea ține întregul Univers în mână, doar jucându-ne cu o bucată de hartie! Și iată cum de multe ori, nici nu știm cu ce ne jucăm…
18 notes
·
View notes