#deportari | Explore Tumblr Posts and Blogs

jurnal123 · 6 years

Text

DEPĂNĂRI DE TIMPURI – Basarabia - Siberia

de Elena Pântea-Onea

Aceste rînduri le dedic părinților mei

Andrei și Nadejda Pântea

Multă literatură a apărut și apare în ultima vreme despre tragediile postbelice în țărișoara noastră, cum ar fi FOAMEA organizată (1946), apoi DEPORTĂRILE în Siberia (1949), dar fiecare familie, persoană a traversat acele vremuri grele în felul său....

În rîndurile de mai jos urmează istoria familiei noastre – a lui Andrei Eftimie Pântea din Mihaileni / Rîșcani...

Sînt Elena Onea, născuta la 1 august 1938 in s. Mihaileni, raionul Rîșcani, județul Bălți, în familia de țărani – Andrei și Nadejda Pântea. Eram 4 copii la părinți: Maria, Elizaveta, eu și Eugenia). Mie îmi plăcea să răsfoiesc cărțile surorii mai mari; la începutul lor vedeam fotografiile regelui, reginei și altor demnitari, era harta României. Cînd, însă, am plecat la școală prin 1945 deja erau alte cărți – fără regi, iar de țara României nici vorbă. Auzeam de R.S:S.M., adică Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Eram prea mică ca să-mi pun unele întrebări. Abia în anii 80 am citit in ”Literatura și Arta'' despre pactul Ribbentrop-Molotov, după care rușii și-au asumat dreptul să taie o bucată din pămînturile României situată din stînga Prutului, cum ar tăia o hrincă dintr-o pîine. Astfel noi am rămas decapitați de cîrmuire, de floarea națiunii: preoți, profesori, primari etc., care din frica rușilor s-au retras pe malul drept, dar pe acei care au mai zăbovit rușii, ajungînd la Prut, pe toți îi împușcau. Multe familii au fost despărțite, se auzeau bocete pa ambele maluri ale Prutului. Rușii s-au numit eliberatorii noștri de fasciștii români. Se stabilea rapid ideologia lor pentru toate vîrstele, mai ales pentru tineret și cei mici, care erau foarte reciptivi. Pentru cîrmuirea lor atrăgeau populația autohtonă. De aici încolo s-au început răfuielile, crimele, calvarul neamului.

În anul 1946 în Moldova nu erau kolhozuri, cîrmuirea de vîrf era filorusă, despre toate treburile se raporta la Moscova. Ca să fie binevăzută, cîrmuirea s-a lăudat că țăranii împlinesc și supraîmplinesc achitările la stat, dar ca să nu fie lauda goală au impus activiștii de prin sate să mature toata pîinica de prin podurile gospodarilor.

Tatăl meu, fiind un bun gospodar, foarte harnic și ager la minte, auzind despre aceste măsuri, a știut ce să întreprindă...; și totuși, un oboz de patru căruțe a ieșit din ograda noastră...

Am suferit foamea, dar diferite buruiene necunoscute n-am mîncat, in fiecare zi mama ne cocea pe plită cîte o palaniță mică cît palma pe toata ziua. Ne mai hrăneau vaca, oile, păsările și zestrea mamei schimbată pe pîine.

Greu le era părinților să scoată din ghearele foametei șase persoane – copiii mici și bunica batrînă!

În republică, însă, situația era îngrozitoare. Familiile vulnerabile, care o duceau și așa greluț, în perioada foametei mulți n-au rezistat. Erau nevoiți să consume orice buruiană de pe deal, ciocălăi dați prin rîșniță, etc. Prin urmare, se otrăveau, se umflau și mureau pe sub garduri, pe dealuri, pe prispele caselor lor. Preotul abia de reușea să-i îngroape în fiecare zi. Se bîntuia o vorbă că o familie cu mulți copii, ca să nu moară toți de foame, mama era nevoită să-i sacrifice cîte pe unul ca să-i hrănească pe ceilalți!... Din lipsa săpunului, lumea era plină de păduchi. Prin urmare, apăruse și tif. Umbla iutuba prin sate în care se prelucrau hainele, așternutul, la temperatură înaltă.

Vestea despre situația din Moldova a ajuns la Moscova, în special la Kosîghin, care a ordonat copiilor la școală să li se dea în fiecare zi cîte 100 g de pîine, fiecărei familii să li se dea ceva cereale, măcar să aibă de semănat. Pentru mulți, însă, ajutorul era prea tîrziu. Mult pămînt a rămas pîrlog. Tata nostru a semănat grîul, pe care anterior îl amestecase cu multă pleavă.

Dar n-am ieșit bine din acea tragedie că a venit alta – s-au început deportările în Siberia... La 6 iulie 1949, din noapte, toata Moldova era inundată de bocete, vuiet de mașini, oameni speriați care fugeau care și încotro, cîini care lătrau..! Acest nenoroc n-a trecut pe alături și de familia noastră. Tragedia era și mai și, deoarece tatăl era absent, era plecat la Lvov cu ulei și cereale de vînzare ca să ne cumpere ceva haine și cu gîndul de a termina casa. LIPSEA CAPUL FAMILIEI !!! Acasă eram 4 copilițe (cea mai mare de 14 ani, cea mica de 5 luni), mama de 34 ani cu nici un strop de pîine (tocmai plămădise) și nimic bani...

Presimțind că ne vor duce în Siberia, mama și-a luat hainele călduroase, pe Jenica de 5 luni în brațe, pe noi cele 3 fetițe mai mărișoare le adunase în jurul ei. Atît ce a putut face la acel moment...; gîndea că ne ducem la moarte. În ajutor ne-a sărit Saveta Stratin (nepoata), care, ignorînd soldatul care ne păzea, adunase în grabă cele necesare... Cineva ne-a adus pîine coaptă, sora mamei – Vera – 600 de ruble... În mașină s-au încărcat doi saci cu făina de grîu și doi de porumb, iar apoi soldatul a dat jos cu piciorul doi saci. Astfel, eram scoase din casă și închise în mașină. Sub bocetul mamei părăseam casa, satul, Moldova pe mulți ani..! Mulți consăteni ne petreceau. Printre ei era și buna mea prietenă Ploaie Cornelia, tătuca Vasile – tata mamei, care plîngea în barbă. În altă mahala îi ridicau și feciorul – Vanea Musteață cu 4 copii. Mămuca Paraschiva de scîrbă a căzut și nu s-a mai sculat...

Satul pierdea în noaptea ceea circa 70-75 de familii de țărani gospodari !!!...

Ne-au dus cu mașina la Bălți, unde am fost transferați în vagoane marfare pentru vite. Am mers 10 zile și 10 nopți; ne mai opreau pentru a ne da ceva de mîncare și sa ne facem necesitățile. Într-o noapte ploioasa și întunecoasa ne-am oprit la stația Kurgan și au început a ne încărca în mașini; mama a cerut să fim împreună cu fratele Vanea. Spre dimineață, uzi de tot, am ajuns într-un sătuc cu cîteva case și bordeie înconjurat de păduri, care se numea ''otdelenie Baiarak''. Era un sovhoz central cu mai multe sătucuri similare împrăștiate la diferite distanțe.

Am fost cazați într-un fost ambar de grîu ridicat de la pămînt, împărțit cu scînduri în celule mici cu un coridor în mijloc. Vîntul șuiera din toate parțile...

Rușii spuneau că la iarnă vom muri ca muștele de frig... Ei nu știau ce pot moldovenii: pîna la sosirea frigului ambarul a fost încălzit pe din afară pîna la geamuri cu bălegar putred, pereții dinăuntru bătuți cu ”dranka”, tincuiți și văruiți; între două cămeruțe au ridicat sobe cu plită. Rușii se mirau văzînd toate acestea (ei doar își văruiau casele lor de lemn)... Și totuși am tras mult frig. La –64°C crăpau lemnele sub geamuri, ne înghețau obrajii, nasul, în casă înghețau cartofii, apa. Pe Jenica mama o încălzea de-asupra pliții, noaptea ne mîncau ploșnițele și taracanii. În primele zile, de mîncare aveam pîinea mucezită adunată încă de pe drum. În fiecare zi ne vindeau cîte 200 grame de pîine cleioasă de suflet. Mîncam cartofi înghețați, ''turneps'' – un fel de sfeclă pentru vite... Era greu! Noroc am avut că Dumnezeu i-a dat mamei sănătate și putere, a îmbărbătat-o ca să țină piept greutăților și să îngrijească de cei 4 copii mici...

Ea, avalma cu bărbații, încărca mașini cu saci de grîu, căra lemne din pădure cînd zăpada îi era pînă la brîu. Ne-am bucurat cînd am aflat că lucrul va fi remunerat.

Tata trimitea pachete cu haine, crupe, iar apoi – peste 6 luni – a izbutit să vină și el la noi.

În vară noi și fratele mamei am început să ne construim case. În altă vară ne-am cumpărat vacă. Rînd pe rînd și alți moldoveni au început a-și înjgheba case, gospodării. La sărbători se întîlneau ba la unul ba la altul, fiecare aducea de acasă ce avea; se organiza o masa plină de bucate moldovenești însoțite și de vinul nostru. Eram mulțișori din sat – Mihail Vladanov, Costache Cepoi, Vasile Roibu și alții. Oamenii cîntau, glumeau, făceau glume si haz de modul în care vorbeau moldovenii moldorusește. Viața era aspră, dar moldovenii nu-și pierdeau spiritul. Vorba poetului: ''Moldovenii cînd se strîng la un colt de masă plîng la alt colț de masă cîntă''. DAR NE LIPSEA PATRIA!..

Între timp noi, copiii, mergeam la învățătură, depășind toate greutățile lingvistice. Eram bucuroși de sprijinul părinților, nu făceam mofturi; îmblam în cizme de kirz și în fufaici, duceam torbe cu mîncare în spate, mergînd pe jos la școală 20 km. Nu uitam de cuvintele tatălui: ''Să învățați bine și să fiți cuminți!''

Cu localnicii ne împăcam. În prima iarnă geroasă o femeie mă lua pe mine și pe Jenica micuță, ne încălzea și ne dădea lapte. Șeful tocului de grîu se făcea că-și caută de treabă pe undeva, lăsîndu-i pe moldoveni să-și umple buzunarele cu grîu, pe care acasă îl fierbeam și-l consumam. Mama lucra la viței mici. Într-o lună a supraîmplinit planul în adăugarea lor la cîntar de 2,5 ori, fapt despre care a scris și ziarul din Kurgan. Directorul general i-a înmînat mamei salariul de 1200 ruble și premiul de 500 de ruble, sărutîndu-i mîna. Moldovenii erau muncitori, și prin urmare sovhozul era în cîștig...

După moartea lui Stalin, începînd cu anul 1957, comendatura a anunțat moldovenii că sînt liberi să plece oriunde, dar numai nu in Moldova! Părinții au hotărît să se mute cu traiul în Kurgan, unde se măritase sora mai mare Maria. Acolo și-au construit o casă mare, frumoasa unde au mai stat încă 9 ani.

Eu și sora Elisaveta, după absolvirea colegiului medical, ne-am întors în Moldova. Peste 5 ani a venit la noi și Jenica. Toate trei am absolvit Institutul (acum Universitate) de Medicină din Chișinău. Pe banii părinților am contribuit la construirea unui apartament cooperatist. În 1967, după 18 ani, au revenit în Moldova și părinții. Bucuria era mare! Am depus actele pentru reședință, dar... s-a găsit un ''binevoitor'' cu care tata vorbea despre toate deschis; acela a șoptit unde trebuie cum ca am fost cea am fost..; și s-au început chinurile, drumurile prin instanțe. Nimeni nu putea să mă ajute cu nimic; un deputat la care fusesem la recepție m-a sfătuit să apelez la un tovarăș Grișin de la Ministerul de Interne, căruia îi telefonase ieșind din cabinet, răstimp în care secretara cu o ura neascunsă m-a numit ''vrag naroda''! În toți cei 10 ani ai mei petrecuți în Siberia așa ceva nici pe aproape nu am auzit în adresa noastră!

La Ministerul de Interne am fost însoțită de doi milițieni și condusă la tov. Grișin Au urmat multe întrebări, dar și mai multe învinuiri cum că am încălcat legea, că nu aveam dreptul de a reveni în Moldova și cu atît mai mult nu aveam dreptul să învățăm la institut. Ca urmare, ne-a dat ordin ca în 24 de ore să părăsim republica..!

Am îndrăznit să-i explic că în 1949 eram minoră și nu eram la evidență la comendatură și că împreună cu cele 2 surori studiem medicina și concomitent lucrăm, ba și apartament avem... Aici securistul a sărit ca fript de pe scaun țipînd că toți au pierdut vigilența! ”Apartament, facultate – totul prin șiretlicuri și amăgeli! Afară de aici și din Moldova!'' – răcnea el, facînd semn milițienilor. Aceia m-au împins afară pe scări...

La acel moment mă simțeam tulburată. M-am pomenit hoinărind pe străzile orașului fără nici un scop, cu un gol profund în suflet cu senzația că din nou totul e pierdut – prezentul la care am visat mulți ani, viitorul pentru care munceam mult. Pămîntul îmi fugea de sub picioare. Rana sufletească nu-și găsea alinare, lacrimile curgeau șiroaie, nu-mi pasa de nimeni și nimic. Acasă nu mă duceam ca să nu întristez părinții care erau gata să se întoarcă în Siberia, numai ca pe noi copiii să ne lase în pace. Pentru o clipa m-am oprit ca să înțeleg pe unde sînt. Ridicîndu-mi privirea, am citit ''ПPИЁMHAЯ BEPXOBHOГO COBETA MCCP'' (recepția Sovietului Suprem). O putere m-a împins să intru. M-a întîlnit un domn de statură mijlocie de vîrsta a doua. După aspectul meu a intuit starea mea sufleteasca. I-am povestit pe scurt ce mi se întîmplase. Dumnealui m-a sfătuit să plec liniștită acasă, căci în zilele noastre (1967) nu e posibil așa ceva, dar să revin, adăugă el, în caz dacă se va mai schimba ceva.

Seara acasă a venit un milițian după pașapoartele noastre (ale surorilor). Ale părinților erau la biroul de pașapoarte. I-am zis că sora mai mare e in concediu, dar al meu e ''la bibliotecă''. Ziua următoare din nou m-am prezentat la recepția Sovietului Suprem. I-am povestit domnului despre vizita de aseară, nu fără emoții grele. M-am referit și la Constituție, unde se menționa că copiii nu răspund pentru părinți chiar dacă ei și sînt învinuiți de ceva. Aici bărbatul mi-a întins o foaie și un pix ca să aștern pe hîrtie cele întîmplate, apoi m-a trimis acasă să aștept răspunsul.

Peste doua zile am primit invitație la recepție, unde m-am prezentat cu sora care tocmai revenise din concediu. Am fost conduse intr-un birou spațio. La masă ședea un domn solid, binevoitor, vorbea româna. După ce am fost prezentate, domnia sa ne-a întrebat despre toate: cu ce ne ocupăm, unde învățăm, de părinți. Apoi a telefonat la Ministerul de Interne, dar tov. Grișin tocmai plecase. Pe șefa de la pașapoarte o găsi pe loc. Fiind întrebată despre familia Pântea, dînsa începu cu acuzațiile de încălcare a legilor din partea noastră, dar a fost întreruptă de către domnul respectiv cu o voce fermă și categorică, îndemnînd-o să studieze Constituția și spunînd ca fetele să fie lăsate în pace să învețe și să muncească. ''Cît privește părinții, vom hotarî noi!'' – adaugă el. ''Ați înțeles fetelor? Duceți-vă cu bine acasă și să nu uitați, – adaugă zîmbind, – să ne invitați la nuntă!''

Doamne, parcă ne născusem din nou. Rîdeam, plîngeam de fericire!.. Regret că nu găsesc unde am notat numele domnilor, dar le mulțumesc mult din suflet dacă mai sînt în viață, ori îi pomenesc de bine! Între timp, și la facultate am fost încurajată de prodecanul de atunci, domnul Ghidirim, un bun pedagog, chirurg, dar si patriot! Doamne, îți mulțumesc că ai fost și ești mereu cu noi, cu fiecare dintre noi!

In continuare, totuși, a fost înfiltrat în familia noastră un KGB-ist în persoana unui coleg de facultate.

Apare întrebarea – pentru ce au fost necesare deportările? Sovieticii vroiau să construiască și la noi prin sate kolhozuri, dar știau că vor întîlni o rezistență mare, mai ales din partea țăranilor mai înstăriți De aceea, i-au și dus în Siberia, dar avuția lor a servit ca bază materială pentru kolhoz... Restul țăranilor de frică s-au înscris în kolhoz benevol. Pe de alta parte, în Siberia era nevoie mare de brațe de munca, căci acolo e pămînt mult, dar populație rară de tot...

Mai erau și alte interese, dar aceasta e o alta istorie...

Trecură anii... Viața a revenit în albia sa firească. Deja toți locuiam în Chișinău, fiecare cu familia sa. Într-o zi, profitînd de venirea Jenicăi cu mașina de la Moscova, am decis să vizitam de hram satul natal (octombrie 1987). Tata era foarte fericit și emoționat! La masa cu rudele a rostit un toast, recapitulînd viața sa: de 42 de ani a fost dus în Siberia, s-a întors de 60, recent împlinise 80, și că a iubit la nebunie munca, baștina!; cît i-a mai fi dat să trăiască, Domnul știe!.. Și Domnul i-a mai dat o lună de zile. A decedat la 24 noiembrie 1987 în drum spre lucru. Mama – Nadejda Pântea-Musteață a mai dus-o pînă la aproape de 100 de ani; iubea să glumească, să cînte. A fost lucidă pînă la urmă. La întrebarea unui ziarist: ”Care e secretul că a ajuns pînă la așa vîrsta?”, mama zîmbind a răspuns scurt: ”Greu am muncit și rău am mîncat!”...

Fiica mai mare, Maria, a decedat de cancer la vîrsta de 48 de ani, lasînd 2 fii – Valerii și Victor. Fusese măritată cu Boris Novac din Nicoreni. Elisaveta este medic biochimist, căsătorită cu Victor Cazacu din Mihaileni, fost deportat, bun economist și care cînta plăcut. Au doi fii – Adrian și Andrei. Eu sînt medic oftalmolog, căsătorită cu Pavel Onea din Baraboi, medic-sef la sanatoriul din Rîșcani, unde venea lumea din toata Uniunea la tratament, apoi a fost șef de secție la Spitalul Republican. Îi avem pe fiica Lolita și fiul Andrei. Eugenia (mezina), medic-roentgenolog, a activat la TV din Chisinau, dar din cauza biografiei a fost constrînsă să se autoconcedieze și a plecat la Moscova unde a ajuns șef al sălii de expoziție a Uniunii Arhitecților din Moscova.

Cit privește familia lui Vanea Musteata (fratele mamei), întorcîndu-se din Siberia s-au stabilit cu traiul în orașul Moghilău (Ukraina). Au fost sprijiniți de fiul mai mare Vasile, care lucra ca medic in s. Chișcăreni. El scăpase de Siberia fiind intr-o călătorie la Leningrad cu alți studenți medici. Toți cei trei frați au studii superioare, dar fratele Grigorie, absolvind facultatea agrară la Kurgan, a fost repartizat la lucru la Novosibirsk; ocupîndu-se în paralel de știință, a devenit candidat (doctor) în științe agricole, iar apoi revenit în patrie a făcut doctorantura, devenind Doctor habilitat în științe agricole. Grigore a scris multe cărți științifice, a crescut mulți discipoli, și pînă în prezent conduce laboratorul științific. E un savant recunoscut nu numai în Moldova, dar și peste hotarele ei.

Cu aceasta, închei istorioara familiei Pântea. Așa a fost sa fie. Nu țin pică pe nimeni. Să nu uităm însă trecutul, ca să știm cum sa ne construim viitorul și cum să ne alegem cîrmuirea.

Dar nu pot să trec cu vederea o crimă – ceea cum se răfuiau ”'eliberatorii” cu intelectualitatea noastră. Regretatul Gheorghe Ghimpu, care conducea Frontul Popular în anii 90 și care a gustat și el din gulagurile siberiene din cauza că le preda studenților în limba maternă. El a organizat excursia ''pe urmele KGB-ului''. La începutul parcului Valea Morilor, la stînga cinematografului ne-a arătat locul unde în trecut era o groapă mare cu var stins; aici se aruncau corpurile aproape neînsuflețite a preoților. Victima era torturată, i se tăiau organele genitale, îi impuneau sa le ia în gură, apoi le pricinuiau diferite chinuri. Un alt loc în centrul orașului, nu departe de piața centrală, între str. Alexandru cel Bun și Columna, într-un colț de ogradă era o gunoiște mică unde creșteau niște tufe sălbatice; fix acolo un lucrător s-a lunecat și a nimerit într-un tunel, care s-a dovedit a fi o ieșire a tunelului ce se începea sub clădirea KGB-ului. Acolo am văzut camere de gaz, crematorii și multe dosare ale victimelor care urmau să fie otrăvite cu gaze sau arse în cuptoare. Iată unde dispăreau fără urme multe persoane!..

După toate cele văzute și trăite, nu pot să spun ca nu port pică. Mă doare sufletul. Acesta era un sistem uriaș, puternic, criminal, împotriva umanității. Să ne ferească Dumnezeu de așa ceva!

Cu multa dragoste pentru generațiile viitoare ale acestei frumoase țări,

Elena Pântea- Onea

Ianuarie 2015

#onea #pantea #elenapantea #elenaonea #siberia #basarabia #urss #deportari #moldova #romania #calvar #rusia

0 notes