#chateau de freyr | Explore Tumblr posts and blogs

barsand · 8 years ago

Text

trofeul Cerbul de Aur Brasov

“Cerbul de Aur” pentru România este marca unui festival, este un brand, pe care Braşovul ca şi oraş gazdă l-a promovat pe parcursul timpului cu vârf şi îndesat. Cu toate acestea Bucureștiul, sau mai precis Televiziunea Română cunoscută ca şi TVR deţine toate drepturile, cu privire la acest festival. Propuneri de relansare şi finanţare au tot fost prezentate celor de la TVR însă ceva acolo nu funcţionează, şi nimeni nu mişcă un deget fără acceptul acestora. Pentru cei care nu ştiu, „Cerbul de Aur” este un spectacol-concurs de interpretare ce urmărește promovarea talentelor din România și de peste hotare. Până în prezent au avut loc 17 ediții, festivalul fiind întrerupt și reluat de mai multe ori de-a lungul anilor. Ultima ediție a avut loc în 2009, ulterior Televiziunea Română declarând că nu dispune de fondurile necesare organizării altor ediții. Ce păcat şi ce ruşine în acelaş timp!

Nu ştiu cum să numesc acest comportament al TVR dacă nu egoism. Încercând să aflu despre poziţia oficială a autorităţilor am căutat informaţia pe siteul oficial cerbuldeaur.ro. Din păcate acesta nu poate fi accesat. Mesajul pe care-l citesc pe pagina de web este: “Pagina web http://cerbuldeaur.ro/ este temporar indisponibilă sau posibil mutată permanent la o nouă adresă.” Aşadar pe lângă egoismul de a nu lăsa pe altcineva să organizeze festivalul mai avem şi nepăsarea, indiferenţa celor care ar trebui să se ocupe de o simplă pagină de web ca să fie funcţională.

Citind câte ceva din mitologie despre “Cerbul de Aur” am încercat să aflu totuşi în ce fel este valorificat acest tezaur naţional. Din păcate nu am găsit nimic substanţial. Măcar o referinţă sau o trimitere către legendă, basm sau fie şi o notă referitoare la importanţa acestui simbol ancestral. M-am gândit atunci că poate cei de la TVR nici măcar nu şi-au pus problema să cultive acest simbol sub multiplele lui valenţe. Probabil că ignoranţa aceasta este o binecuvântare pentru TVR căci ceea ce nu cunosc nu are cum să-i afecteze. Pentru ţară însă acest comportament al televiziunii naţionale este catastrofal. Asemeni industriei Braşovene pusă pe butuci, festivalul “Cerbul de Aur” este încet, încet scos din conştiinţa publică, marginalizat şi împins către uitare.

Constantin Brâncuși făcea următoarea remarcă: „Există un scop în toate lucrurile. Pentru a ajunge acolo, trebuie să te desparți de egoism.” TVR trebuie să înţeleagă un lucru elementar şi anume că acest festival nu este un bun propriu pe care are dreptul să-l bastardizeze sau să-l ucidă. Ei nu au voie să dispună de acest festival după bunul lor plac sau să-l izoleze din prea multă “dragoste” sau supra-protecţie. “Cerbul de Aur” asemenea coloanei infinitului este un simbol naţional este o încununare a efortului mai multor generaţii de buni români în promovarea culturii şi valorile noastre naţionale. Festivalul trebuie să producă punţi de legătură culturale, să atragă participanţi din cât mai multe ţări şi să ne reprezinte în lume prin valoare, profesionalism şi prestigiu.

Pentru mine acest comportament al TVR este anti-naţional iar autorităţiile române ar trebui să se autosesizeze. Nu ştiu dacă există o lege împotriva vandalizării bunului naţional, dar dacă există, TVR ar trebui cât mai urgent amendată şi obligată să cedeze drepturile de organizare celor în măsură să le pună în practică şi să le ducă la împlinire cu succes.

Pentru a înţelege mai bine bogăţia folclorică şi culturală pe care o reprezintă “Cerbul de Aur”, am extras din mitologia noastră şi a mai multor alte popoare pasaje referitoare la semnificaţia mitului cerbului. Totodată am încercat să localizez arealul în care acest mit este identificat şi felul în care el este perceput de către diferite culturi.

Galerie de imaginie:

Copacul vietii si cei patru cerbi

Actaeon din mitologia Elenă

Acteon ucis de Artemis

pocalul de la Agighiol şi cerbul saraba

Apollo Artmeis si caprioara 490 îH

Artemis si ciuta

cerbul Sarabha cu opt picioare si coarnele sub forma de cosoroaba

cernunnos regele cerb de aur

Cernunnos simbol Celtic zeu al fertilitati

Cernunnos

Chateau d Anet Fontaine de Diane

Ciuta capturat din muncile lui Herakles

Dain Duneyr Durathror Dvalin cei patru cerbi mitici

Dain Duneyr Durathror Dvalin Yggdrasil

Diana expusa la Versialles

Placă aurita cerb Scitic sec 6-5 î.H

Herakles capturarea ciutei Cerynitiană

Herakles capturarea ciutei albe Cerynitiană

Hittite dKAL bronze 2200 iH Museul Anatolian al Civilizatilor din Ankara

Hunor şi Magor vânează cerbul mitic

Legenda sfântului Eustache

motivul cerbului de pe coiful dacic

Naphtali căprioara din biblie

Pazyryk caprioara Scită

riton de aur tezaurul de la panaghiuriste

Riton Hitit de argint cu incrustari de aur

royal hart sceptre Sutton Hoo

sigiliul orasului Baia sec xiv

Statue Hercules Telephus si caprioara

fibula aurită – szkita aranyszarvas kisebb

Telephus fiul lui Hercules sugând lapte de la caprioara

zeita Diana si cerbul

Elada şi Roma antică

Diana de la Versailles, Heracles, Telephus şi căprioara (Muzeul Luvru)

În mitologia ateniană, căprioara este asociată cu Artemis în rolul său de fecioară, virgina vânătoriţă. Acteon, după ce a surpins imaginea nudă a lui Artemis care se îmbăia, a fost transformat de aceasta într-un cerb pe care însăşi câinii ei l-au sfâşiat în bucăţi. Callimachus, în lucrarea sa atotcuprinzătoare “Al treilea imn dedicat zeiţei Artemis”, menţionează de asemenea căprioara cu coarne care trăgea carul de luptă a lui Artemis.

Una din muncile lui Heracles (Hercules la romani) a fost aceea de a captura ciuta Ceryniană, sacră pentru Artemis, să o predea pentru scurt timp stăpânului său după care să o restituie lui Artemis. Deoarece o cuită cu coarne era necunoscută până atunci în Grecia antică, povestea sugerează că ar fi fost vorba despre o căprioră cu coarne care ar fi trăit în ţinuturile nordice, în Hyperborea care reprezenta habitatul natural pentru căprioarele cu coarne. De asemenea în mitologie fiul lui Heracles a fost abandonat copil fiind în văile din Tegea, acesta fiind îngrijit de o ciută.

Egypt Satet, zeiţa vânătorii, a fost ilustrată purtând coarnele unei căprioare uneori având chiar trăsăturile feţei pictate în chip de caprioară.

Germanic Pe un sceptru regal Anglo-Saxon găsit în necropola de la Sutton Hoo din Anglia, este reprezentat un cerb stând în picioare. În vechiul poemul englezesc Beowulf, o bună parte din prima porţiune a povestirii este axată pe hala mare a eroilor numită Heorot, însemnând “Hala Cerbului”.

În poemul “Grímnismál” din colecţia de mituri nordice “Poetic Edda” cei patru cerbi (Dain, Duneyr, Durathror şi Dvalin) din Yggdrasil sunt descrişi ca mâncând din copacul vieţii. Poemul Yggdrasil de asemenea menţionează că cerbul Eikþyrnir locuieşte în Valhala. În proza Edda cartea Gylfaginning, zeul Freyr îl ucide pe Beli cu un corn de cerb. În Þiðrekssaga sau Thidreksaga, Sigurd este prezentat ca fiind îngrijit de o căprioară.

Andy Orchard propune o conexiune între cerbul Eikþyrnir din Valhalla, ca imagine a cerbului ce este asociat cu hala (eroilor) Heorot, şi sceptrul Sutton Hoo. Sam Newton identifică ambele simboluri sceptrul Sutton Hoo şi hala Heorot ca şi simboluri timpurii ale regalităţii Englezeşti. Rudolf Simek spune că “nu este foarte clar ce rol a jucat cerbul în religia germanică insă teoretizează că, “cultul cerbului este pus în legătură întronarea lui Odin în deminitatea de rege al regilor”.

Hitiţi Cerbul a fost identificat alături de taur la Alaca Höyük şi conţinut în mitologia Hitită ca şi zeitate protectoare al cărui nume este înregistrat ca şi dKAL. Alţi zei Hitiţi au fost adesea zugrăviţi ca şi călărind pe spatele unui cerb.

Ungaria În mitologia ungară, Hunor şi Magor, fondatorii poporului Maghiar, au urmărit un cerb alb într-o vânătoare. Cerbul i-a condus într-o ţară necunoscută pe care au numit-o Scitia. Hunor şi Magor au populat Scitia cu descendenţii lor Hunii şi Maghiarii. Până în prezent, o emblemă importantă în Ungaria este cerbul cu multe coarne cu capul întors privind peste umăr.

Posibil în secolul al 11-lea, potrivit unei legende, o căprioară cu coarne apare din nou în legendele creştine. Chronicon Pictum conţine o povestire unde viitorul rege Sfântul Ladislaus I al ungariei şi fratele său Regele Géza I al ungariei vânau într-o pădure, şi o căprioară cu numeroase lumânări aprinse în coarnele ei le-a apărut. Sfântul Ladislaus ia spus atunci fratelui său ca nu este o căprioară ci un înger a li Dumnezeu, iar coarnele sale erau aripi iar lumânările erau pene strălucitoare. El a afirmat atunci intenţia de a construi o catedrală în cinstea Maicii Domnului în locul în care le-a apărut căprioara.

Iudaism Tribul Naftali are încrustat un cerb pe stindardul lor tribal, şi a fost descris poetic ca şi o ciută binecuvântată de Jacob. În vechiul testament apar următoarele: “49:1 Apoi a chemat Iacov pe fiii săi şi le-a zis: Adunaţi-vă, ca să vă spun ce are să fie cu voi în zilele cele de apoi. … 49:21 Neftali, cerboaică slobodă: el rosteşte graiuri minunate.”

În mitologia Evreiască – aşa cum este discutat în talmud (חולין נט ע”ב) – există un fel de cerb uriaş pe nume “Keresh”. El se povesteşte că trăieşte în pădurea mitică numită “Bei Ilai”.

Celţi Cernunnos este o figură mitologică în cultul mitologic continental celtic şi posibil una dintre figurile ilustrate pe “Gundestrup cauldron”. Acesta are coarne de cerb deasupra capului. Rolul sau în mitologie este neclar neregăsind poveşti specifice despre acesta.

Mitologia românească Motivul cerbului de pe coiful dacic de la Agighiol, Ritonul de aur de la Poroina Mare sau sigiliul oraşului Baia de secol XIV, prima capitală a Moldovei, sunt doar câteva repere de foarte mare valoare şi importanţă care atestă fără putere de tăgadă autenticitatea acestui simbol ancestral.

După cum arată Romulus Vulcănescu, şi în tradiţiile noastre „cerbul poartă în coarne un brad, simbol carpatic al Arborelui Cosmic. Din scrierile lui Romulus Vulcănescu despre mitologia pre-dacică, extragem cateva idei. Cercetătorul susţine că: „În seria presupuselor zoototemuri sălbatice trebuie să menţionăm şi pe cel al cerbului. S-au descoperit pe teritoriul României figurile zoomorfe care închipuie imaginea cerbului. Dintre legendele consemnate de scriitorii greci antici, poeţii Pisandru şi Pindar, istoricul Pherechidis, toţi se referă la o cerboaică de aur care apăra gurile Dunării. După această legendă, socotită geto-scitică, nimfa Taigeta, iubita lui Zeus, închinase zeiţei Ortaisa (un fel de Artemidă), în oraşul Istria de la gurile Dunării, o cerboaică cu coarnele de aur ca să apere Delta. Cerboaica cu coarnele de aur avea calităţi excepţionale, fapt care îl determină pe regele Teseu al Atenei să pornească la vânătoare. Cerboaica aceasta din descrierile mitografilor antici era probabil reprezentarea totemică a regelui faunei deltei străvechi.”

Cristina Pănculescu în lucrarea “Taina Kogaionului” face următoarele asocieri: “În unele tradiţii cerbul apare ca „vestitor al luminii […] iar în alte tradiţii acest simbolism îşi dobândeşte întreaga sa valoare cosmică şi spirituală. Cerbul apare ca mediator între Cer şi Pământ, ca simbol al Soarelui în ascensiune. Ulterior o cruce va apărea între coarnele sale şi el va deveni imagine a lui Christos, simbol al harului revelaţiei salvifice. Mesager al divinului, cerbul aparţine unui lanţ de simboluri, asociat fiind: Arborelui Vieţii, coarnelor şi crucii […].”

Un colind de Anul Nou reflectă, într-o formă inedită, imaginea cerbului purtând un brad între coarne:

«Leru-i Ler de Domn, cerbuţul păştea, în ramuri purta un mic de brăduţ, cu stea în creştet. Cerbuţul păştea, brăduţul creştea, mare şi fălos într-un brad frumos. Pe unde călca, noaptea lumina ceru-ntunecat, cerbul îmbrădat.»

Amintind de colinde nu putem să nu ne referim la Moş Crăciun, care după cum arată Nicolae Densuşianu, îl reactualizează pe Bătrânul Saturn, regentul Vârstei de Aur când Arborele Vieţii îşi dăruia oamenilor fructele miraculoase. De aceea, în amintirea acelui Timp fericit, şi ca o promisiune a celui ce va să vină, în noaptea naşterii Pruncului Iisus – Promisiunea întrupată – Bătrânul Saturn, sub chipul lui Moş Crăciun, vine în sania trasă de cerbi, aducând bradul încărcat de daruri şi lumini – imagine a Arborelui Vieţii.

Revenind oarecum cu “picioarele pe pământ” şi colindând munţii Bucegii, valea adâncă ce coboară de la Vârful Ocolit (Bucura Dumbravă) şi vârful Omu – mărginită la nord de Colţii Morarului şi la sud de muntele Coştila – este numită Valea Cerbului. Această denumire spune multe, căci nu despre valea unui cerb oarecare este vorba, ci chiar despre valea Cerbului fermecat ce poartă în frunte nemaivăzuta piatră preţioasă pe care Harap-Alb o cucereşte – la porunca Spânului – pentru Verde-împărat. Exista o carte de poveşti intitulată chiar Zânele din Valea Cerbului, poveşti culese din zona Bucegilor de Nestor Urechia. Din folclorul românesc redăm versurile de mai jos:

Pe platou în nopţi cu lună plină, Şi pe culmile Bucşoiului, Vin scăldate parcă în lumină Zânele din Valea Cerbului. Au pe cap cununi de campanula Şi în plete flori de colţ de argint, Capre negre în vârf de piatră sură Străjuiesc în taină locul sfânt.

Un arhicunoscut colind românesc ne vorbeşte despre cerbul fermecat transformat în vătaf al oilor, probabil al caprelor negre, din vârful munţilor care este înzestrat cu darul vorbiri şi care-l înduplecă pe vânător ca să-i cruţe viaţa.

Colindul Cerbului

Mândru-şi cântă-un cerb în codru Haida ler, leru-i ler Mândru-şi cântă de nu-i modru

Vânătoru s-o sculatu’ Haida ler, leru-i ler Puşca-n mână şi-o luatu’

După cerb o alergatu’ Haida ler, leru-i ler Sus în munte l-o aflatu’

Stai, fârtat, nu mă-mpuşca Haida ler, leru-i ler Lasă-mi mie viaţa

Că nu-s fiara fiarelor Haida ler, leru-i ler Ci-s vătafu’ oilor

Oilor, cornutelor Haida ler, leru-i ler Din vârfuţu’ munţâlor

Munţâlor, cărunţâlor Haida ler, leru-i ler Munţâlor, cărunţâlor

Colind popular

Cerbul de aur – Basme, culese din popor de Dumitru Stăncescu

Dumitru Stancescu

Acest portret a lui Dumitru Stăncescu a fost publicat în volumul La Gura Sobei – Snoave și Basme, culese din popor, colecția BPT – Editura Librăriei Leon Alcalay, București, 1908. Dumitru Stăncescu, născut la 20 decembrie 1866 , București şi decedat la 12 iulie 1899 la Brunnen Elveția, la doar 32 de ani, a fost un folclorist și publicist român. Părinții săi erau intelectuali, tatăl său fiind C.I. Stăncescu, fost director al Teatrului Național.

Studiile primare le-a absolvit la colegiul Sf. Sava, unde l-a avut ca profesor pe Gheorghe Dem Theodorescu. Dumitru Stăncescu și-a urmat studiile universitare în țară, iar doctoratul în științe sociale, științe politice și administrative, l-a obținut în 1890 la Liège, în Belgia.

În perioada 1885-1895 a cules și a prelucrat folclor muntenesc după metoda numită „a lui Petre Ispirescu“. S-a preocupat să adune texte de mare expresivitate și să păstreze oralitatea poveștilor, conciziunea și claritatea lor, precum și modul alert de expunere specific povestitorilor din Muntenia.

Dumitru Stăncescu a publicat folclor cules de el în “Revista Nouă”, înființată de Bogdan Petriceicu Haşdeu. A colaborat și la revista Literatorul. În 1892 a inițiat colecția „Biblioteca pentru toți”, în care s-au tipărit operele a numeroși scriitori români și străini, al cărei director a fost în perioada 1896-1899. A tradus din Hans Christian Andersen, F. Coppée, Bernardin de Saint-Pierre și Herbert Spencer.

Cerbul de aur – Basme, culese din popor de Dumitru Stăncescu

A fost odată un unchiaş ş-o mătuşă. Unchiaşul avea de la nevasta dintâi doi copii:un băiat ş-o fată; şi p-ăştia copii mătuşa, muma a vitregă, nu-i putea suferi, îi ţinea nemâncaţi, îi bătea de le învineţea carnea pe ei – bătaie de mumă vitregă, când e vorba. În sfârşit, vai de mămuşoara lor ce viaţă duceau bieţii copii, c-avea zgripţuroaica o inimă neagră de o ştiau şapte sate primprejur, şi era şi prefăcută.

Într-o zi, ce i se năzări ei, nu, că ea nu mai mănâncă pâine şi sare cu moşul, de n-o prăpădi copiii; să-i ducă în ce pădure o şti şi să-i omoare, or să se piarză de ei, or ce le-o lumina Dumnezeu să facă, numai cu ochii de ei să nu mai dea, că s-a isprăvit.

Încercă unchieşul s-o înduplece, o întoarse, o mai suci c-aşa, că pe dincolo… aş! Baba o ţinea întruna pe-a ei.

N-a putut ieşi cu ea la căpătâi. Deci, fiindcă era slab de inimă şi o iubea prea mult (vezi cum îl orbise pe el Dumnezeu la bătrâneţe), se hotărî moşul să-i facă pe voie.

Într-o zi zise el copiilor:

– Hai, taică, hai cu mine la pădure să aducem niscai crăci să avem cu ce momi ăl foc.

Copii taman se jucau prin bătătură. Cum auziră că trebuie să meargă la pădure, se bucurară şi porniră.

Dar vezi dumneata, când vrea Cel-de-Sus cu omul: copii se jucaseră cu nişte cenuşă, iar sânul băiatului era plin; pe drum a tot curs cenuşă pe toate potecile pe unde trecuseră.

Şi când se piti moşul de ei, ca să se piarză, bieţii copii se aşeză pe o buturugă şi începură să plângă că se vedeau singuri în desiş. Deodată, fata dădu cu ochii de urma de cenuşă şi tot într-o fugă se duseră după ea până acasă.

Ajunseră, dar nu îndrăzni să intre în bordei, c-o ştiau pe mama vitregă rea şi se temeau să nu-i ia la bătaie învinuindu-i că s-au pierdut de tatăl lor.

Se lăsase frig, căci era cam pe înnoptate. Se urcară atunci pe din dosul bordeiului – că era bordei făcut în pământ – şi şedeau acolo, lipiţi de coşul vetrei.

Unchieşul şi baba se aşezaseră să mănânce; se auzeau lingurile cum se loveau de bliduri.

După ce sfârşiră de mâncat, baba, de-a dracului, ca să-l amărască şi mai mult pe unchiaş, zise cu glas prefăcut:

– Aoleo, unchiaşule, unde sunt bieţii copilaşii tăi, să ronţăie şi ei aste uscături?

Copiii, de sus, auzind glasul ei mieros, strigară pe coş:

– Aici suntem, mamă.

Şi dădură fuga în bordei.

Baba să crape de necaz şi mai multe nu! După ce adormiră copiii, îl ocărî pe moş şi-l batjocori cum îi veni la gură, că n-a putut nici atâta lucru să facă şi el!

Aşadar, se văzu silit a-i făgădui că i-o duce a doua zi la pădure şi acum i-o duce aşa departe, că n-or şti să mai vină înapoi.

Şi aşa, a doua zi, băgă moşul de seamă, deschise ochii în patru, şi cum îi pierdu pe copii, îi pierdu de-a binelea, că n-au mai ştiut să se întoarcă. Au rămas în pădure.

Au stat ei, bieţii, cât au stat, cu frică, tremurând vargă că urlau şi răgeau fiarele de ţi se făcea părul măciucă pe cap, plângând de să fi muiat inima cuiva, de cremene să fi fost. Dar ce să facă? Ei au plâns, ei au tăcut. Porniră şi ei, cu inima în dinţi, când i-a răzbit foamea, să caute ceva d-ale mâncării. Ce să găsească? Rădăcini, altceva ce? După foame îi apăci şi setea, apă nicăieri… Se stingeau bieţii copilaşi, săracii, şi mai ales băiatul, că lui îi era mai sete, fetei nu prea îi era aşa mult.

Taman într-un târziu, dădură de o urmă de vulpe, plină cu apă de ploaie.Băiatul se repezi atunci să-şi mai potolească setea niţel. Dar când să-şi atingă buzele de apă, fata îl opri:

– Nu bea, frăţiorule, că te faci vulpe şi nu mai are cine mă păzi!

Bietul băiat îşi iubea sora mult. Se gândi niţel şi nu bău, deşi murea de sete.

Mai încolo dădură de o urmă de urs, tot cu apă de ploaie.

– Nu bea, frăţiorule, zise fata, că te faci urs şi mă omori…

Nu bău băiatul nici de astă dată, dar se pârpălea de sete să moară şi mai multe nu.

Tocmai spre seară iaca şi o urmă de cerb.

Îl rugă să nu bea, că se face cerb şi o împunge, ci să mai aştepte c-or da de vreun izvor, dar el nu mai putu răbda şi bău.

Dacă bău, se făcu cerb, dar aşa frumuseţe de cerb, că s-ar fi oprit vântul din adiere, ar fi încetat păsările să ciripească şi s-ar fi oprit norii pe cer ca să se minuneze cu toţii şi cu toatele de aşa nemaipomenit de cerb.

Trupul lui, cât era de mare, era numai şi numai de aur şi strălucea de-ţi lua vederea. Soarele rămase pe lângă el ca stelele cele mici pe lângă soare, iar coarnele cică i-ar fi fost lungi şi pline de ramuri, şi pe ele erau semănate pietre nestemate ce scânteiau; iar de la vârful unui corn la celălalt s-ar fi cumpănit încetişor de colo până colo un leagăn împletit numai din fire de mătase.

Se uită cerbul, când se pomeni aşa, la soră-sa care rămase încremenită, şi din ochii lui mari şi vorbitori începură a se rostogoli lacrimi din belşug. Apoi îngenunche în faţa fetei şi o îndemnă să se urce sus, în leagănul dintre coarne. Fata se sui şi cerbul plecă prin desiş. La fiecare pas ce-l făcea, leagănul se mişca uşurel când înainte, când înapoi lin şi, când i se făcea fetei somn, ea adormea copilăreşte, legănată încetişor.

Şi trăiră ei aşa în pădure, multă vreme. Fata îşi făcuse un culcuş într-un copac înalt, şi aşa-l făcuse de bine, că nu era cu putinţă omului or vreunei fiare să-i facă vreun rău.

Într-o zi, după ce trecuseră ani la mijloc, de se făcuse fata mare, iaca se întâmplă de trecu un fecior de împărat prin pădure, umblând la vânătoare. Uitându-se pe sus după păsări, numai ce dădu cu ochii de fată în copac. Cum o văzu, îi căzu dragă, că nici nu mai ştia pe ce lume e.

Într-adevăr, se şi făcuse fată frumoasă de pica; avea nişte ochi mari, mari şi negri, un trup subţirel şi o gură… arăta ca o zână, ce mai încoa’ şi încolo; zână ca zâna a mai frumoasă ş-a mai fără cusur, ca zâna zânelor.

Lăsă feciorul de împărat pustiului şi vânătoare şi tot şi se întoarse acasă. Trimise apoi sfetnici la toate peţitoarele din împărăţie cu vorbă că cine i-o aduce la palat pe fata de stă într-un copac în pădurea cutare, se pricopseşte pe vecie, ea şi tot neamul ei.

Una, bătrână, dibace, se prinse că o aduce ea. Se duse în pădure, căută până dădu cu ochii de fată şi se ascunse în apropiere să vază cum şi în ce fel merg lucrurile.

Văzu şi se cruci. Văzu cum veni cerbul de aur cu rădăcini de da fetei să mănânce, cum o ajuta să se dea jos şi o însoţea să se plimbe, cum o îngrijea, în sfârşit, şi cum îl săruta ea şi cum pe urmă, când era să plece cerbul, ea se suia în copac spre a nu întâmpina vreo primejdie.

Cugetă baba bine. De peţitorie nici nu putea fi vorba; cui s-o ceară? Cerbului? Cum era să se înţeleagă cu el? Ce, ştia ea limba cerbilor? „Mai nimerit ar fi, îşi spuse ea, s-o ademenesc pe fată cu ceva şi s-o răpesc; altminteri nu e nimic de făcut.”

Se întoarse acasă, ceru împăratului doi cai buni de-i puse la o căruţă, luă în căruţă ce-i trebuia şi porni în pădure. Intră şi lăsă căruţa într-un loc în seama unui argat de la curtea împărătească. Pe urmă, în mână cu nişte pirostii, cu o căldare şi cu o donicioară cu apă, se duse tocmai sub copacul unde era fata.

Făcu un focşor şi puse pirostiile pe foc d-a-ndoaselea.

Fata de sus vedea. Îi strigă de acolo:

– Nu aşa, mătuşică, nu se pun aşa pirostiile pe foc.

– Dar cum, măiculiţă? întrebă baba uitându-se în sus şi prefăcându-se mirată că o vede acolo.

– Întoarce-le altminteri.

– Iaca le întorc.

– Nici aşa.

– Dar cum, fata mamii?

– Cu picioarele pe cărbuni, cum?

Le puse baba.

Când să puie căldarea, o puse cu gura în jos şi turnă niţică apă pe fund, de curse pe foc.

– Nu aşa, mătuşică, zise fata iar.

Baba o puse pe o lature.

– Nici aşa; măre, femeie bătrână să nu ştie ea să puie o căldare pe foc!

– Nu ştiu, măiculiţă, nu ştiu, vai de păcatele mele, că uite, am stat şi eu bine, am avut slugi, n-am pus căldare pe pirostii de când mama m-a născut, dar acum m-a ars focul, măiculiţă, şi iaca sunt nevoită să stau în pădure, că nu mi se mai vede din case şi din acareturi nici cenuşa, şi pe ea a luat-o vântul…

Şi începu baba a se văita şi a plânge, că era prefăcută… ca o peţitoare, de!…

Fata, înduioşată. zise:

– Lasă, mătuşică, nu mai plânge! Uite, mă dau eu jos să-ţi aşez căldarea.

Şi se dădu.

Doar ce ajunsese fata pe pământ, că afurisita de babă îi puse un căluş în gură, îl strigă pe argat şi, urcând-o amândoi în căruţă, dădu bice şi intrară în goana cailor cu ea în curtea palatului împărătesc.

Feciorul de împărat, când o văzu, doar că nu sărea ca nebunii în sus, de părere de bine.

Făcură logodna chiar în seara aceea şi plănuiră şi nunta curând.

În vremea asta răsuna şi urla pădurea de zbieretele cerbului, şi aşa îi era de mare jalea că pierduse pe soră-sa, încât le era milă tuturor vietăţilor pădurii de el:

Be-a, be-a!

Surioara mea,

Be-a!

Tot aşa se tânguia.

Tocmai într-un târziu îi veni în minte să se uite pe jos şi, cum se uită, dădu de urmele de paşi care mergeau până unde poposise căruţa, şi de aci se vedeau urmele roţilor, că se-n-tâmplase de plouase şi era pământul moale.

Se duse după urmele lăsate de roţi până la poarta palatului şi acolo începu să zbiere:

Be-a, be-a!

Surioara mea,

Be-a!

Soră-sa, cum îl auzi, cum îi spuse feciorului de împărat că acel cerb este fratele ei, şi-l rugă să-l primească.

Feciorul de împărat îl primi cu dragă inimă, puse de-i auri un grajd de o minune de frumos şi dădu poruncă să-i dea de mâncare iarba cea mai bună din împărăţie.

Mergeau lucrurile strună; feciorul de împărat era fericit, fata la fel, că se iubeau, cerbul, şi el, nu mai putea de bucurie… Numai o ţigancă roabă, ce-l iubea pe feciorul de împărat, mocnea în ea, vrând s-o prăpădească pe biata fată, sora cerbului, de necaz că din pricina ei nici nu se mai uita feciorul de împărat la dânsa.

Într-o zi, cerbul plecase să se plimbe prin pădure, iar feciorul de împărat nu era nici el acasă.

Hoaţa de roabă nu scăpă prilejul, se duse la sora cerbului şi o întrebă dacă nu merge cu ea la pădure să culeagă flori? Că „taman e o vreme, de mai rar aşa frumuseţe”, zise ţiganca.

Ea vru şi plecară. Culese ele flori ce culeseră şi nevestei feciorului de împărat i se făcu sete; atunci îi ceru ţigăncii apă, iar aceasta, care era pregătită cu de toate, puse pe furiş în cană nişte prafuri şi, îndată ce bău, sora cerbului căzu pe spate galbenă ca şofranul la faţă.

Pasămite, prafurile acelea aduceau somnul şi ţiganca se gândi că, lăsând-o pe fată în pădure, aşa adormită cum era, repede o vor sfâşia fiarele.

O dezbrăcă pe urmă de hainele ei frumoase, se îmbrăcă ea cu ele, se boi la obraz şi se duse la palat ca şi cum ar fi fost nevasta feciorului de împărat.

Se boise cu aşa meşteşug şi-şi schimbase glasul într-atăt de bine, că feciorul de împărat nici nu bănui ce se întâmplase: putea ţiganca să se bucure mult şi bine de nelegiurea ce săvârşise.

Dar cerbul simţi îndată. Începu a se tângui şi a zbiera:

Be-a, be-a!

Surioara mea,

Be-a!

[contextly_auto_sidebar]

Şi bătea din picioare, şi văzând-o pe ţigancă, se repezea s-o împungă. Ţiganca, nu, că are ceva cerbul, e bolnav de boală rea, dacă dă el s-o împungă pe ea şi sfătui pe feciorul de împărat să-l omoare.

Până să se hotărască el să-l omoare, că nu-i venea, îi era milă de aşa frumuseţe de cerb, cerbul pieri, nu se mai văzu vreo două zile, iar a treia zi numai se pomeni feciorul de împărat cu el că intră în curte tot într-o fugă şi iar pleacă şi iar se întoarce şi iar se duce mugind şi dând din picioare şi uitându-se cu ochii de parcă l-ar fi rugat să meargă cu el unde l-o duce.

Se luă feciorul de împărat după el, însoţit de câţiva slujitori, şi ajunse în pădurea unde sta întinsă biata fată adormită.

Să-i vie nebunie feciorului de împărat când o văzu, să se omoare singur de jale şi mai multe nu… Făcură slujitorii o targă de crăci, puseră cu grijă fata pe targă, apoi o luară spre palat.

Cum ajunseră, feciorul de împărat chemă pe toţi doftorii şi pe toţi vracii din împărăţie, să vie să vază dacă nu e chip s-o deştepte.

Veniră toţi, şi unul băgă de seamă că nu era moartă, iar după ce văzu aşa, lesne îi fu să o deştepte.

Când se deşteptă, spuse sora cerbului cum şi ce fel se întâmplase, iar feciorul de împărat porunci ca ţiganca să fie omorâtă în bătaie.

De atunci au trăit în pace şi fericire, iar cerbul de aur a rămas pentru totdeauna la palatul lor.

Text cules şi îngrijit de Dan Bârsan

Cerbul de Aur un simbol autentic naţional "Cerbul de Aur" pentru România este marca unui festival, este un brand, pe care Braşovul ca şi oraş gazdă l-a promovat pe parcursul timpului cu vârf şi îndesat.

#Cerbul de Aur #Cernunnos #Colindul Cerbului #Dain #dKAL #Dumitru Stăncescu #Duneyr #Durathror #Dvalin

1 note · View note