#alegeri Serbia | Explore Tumblr posts and blogs

politicaastazi · 7 years ago

Text

“Germany First”. Paradoxal, ce ar însemna un guvern Merkel IV fragil?

Puncte cheie:

Când Donald Trump și-a anunțat, în discursul inaugural, Doctrina care-i poartă numele, sub semnul unui teribil de populist slogan America First, am înțeles imediat că, pentru puterea americană asupra lumii și pentru ordinea liberală globală, se pregătește exact contrariul, adică un declin al influenței și autorității politice și morale cu care Statele Unite își inspirau aliații și partenerii după 1945, o întoarcere a Americii cu fața spre interior, spre propriile probleme, o dezangajare parțială din Europa și o răcire a relațiilor politice transatlantice, o încurajare indirectă a rivalilor mai mari sau mai mici ai Americii de a o sfida (astăzi le vedem pe toate ca realități ale acestei doctrine cu substrat izolaționist);

Pe Angela Merkel nu am auzit-o niciodată până acum spunând Germania înainte de orice, nu pentru că nu și-ar iubi țara, ci, evident, pentru că întreaga cultură politică postbelică a Germaniei a fost corectă și atentă să nu reia, sub o formă sau alta, formula Deutschland über alles, compromisă de naziști pentru totdeauna, deși probabil puțini știu că versurile imnului, scrise de von Fallersleben în 1841, nu aveau nimic de a face nici cu războiul, nici cu ocuparea altor țări, ci cu unificarea statelor și națiunii germane divizate, fiind, ca și Deșteaptă-te române, de exemplu, o expresie a romantismului și spiritului național de la mijlocul secolului al XIX-lea. Dacă vreodată vom auzi un astfel de discurs în Bundestag, de tipul Germany First, la cel mai înalt nivel al guvernului de la Berlin, să știm că, de fapt, acesta ar fi un semn de slăbiciune și de destructurare a ordinii europene, nu de putere, stabilitate și optimism;

Acum, odată confirmate previziunile privind victoria clară a CDU/CSU în alegerile generale, se pune problema formării coaliției de guvernare, o chestiune esențială atât pentru modul în care va arăta politica Germaniei în următorii patru ani, cât și pentru forța sau direcția pe care se va derula (sau nu) mult așteptata reformă a Uniunii Europene, respectiv pentru definirea abordării generale cu care Berlinul se va raporta politic la flancul estic al Uniunii și, în particular, la România;

Toate acestea vor depinde în mare măsură de autoritatea politică internă a cancelarului și de susținerea pe care Angela Merkel o va avea în primul rând în Parlamentul Germaniei, de deciziile pe care va trebui să le adopte pe plan intern pentru a putea menține coaliția unită și pentru a conduce țara, și abia apoi de considerentele legate de necesara reformă a instituțiilor și politicilor europene;

Primele trei guverne Merkel au fost puternice și stabile (2005-2009 cu social-democrații, 2009-2013 cu liberalii și 2013-2017 din nou cu social-democrații), cu o susținere parlamentară oscilând între 54-70% și fără mari dezacorduri strategice, politice și ideologice între creștin-democrați și partenerii lor de guvernare, ceea ce a ajutat Germania să treacă cu bine peste crizele care au zdruncinat Europa iar pe Angela Merkel să se impună, în opinia majorității, ca garant al democrației liberale, stabilității și prosperității, atât în Germania cât și în Uniunea Europeană;

Pentru prima dată după unificarea Germaniei, a apărut posibilitatea ca guvernul de la Berlin să nu se sprijine pe o majoritate solidă și funcțională, practic niciuna din cele două variante ale Angelei Merkel din prezent (revenirea liberalilor –FDP- în coaliția de guvernare sau refacerea Marii Coaliții cu social-democrații) nefiind în măsură să dea garanții că Guvernul Merkel IV va fi puternic și stabil pe toată durata mandatului;

Dacă merge cu liberalii, Angela Merkel va avea nevoie și de Verzi, aceștia din urmă (în eventualitatea că vor accepta să intre la guvernare) putându-se dovedi un partener mic dar dificil, nu numai fiindcă sunt, în esență, un partid de stânga, uneori mai la stânga decât social-democrații, dar și pentru că ideile lor radicale din politicile industriale ar putea intra curând în conflict cu interesele marilor companii germane, generând crize interne care s-ar putea solda cu ieșirea de la guvernare a Verzilor în timpul mandatului și cu apariția unui guvern minoritar;

Dacă merge cu social-democrații, este de presupus că noua conducere a SPD (plecarea lui Martin Schulz este inevitabilă) va dori să se afirme printr-o relansare spectaculoasă a partidului, ceea ce presupune întărirea identității de stânga și o agendă care să se deosebească substanțial de cea a CDU, făcând astfel coabitarea extrem de dificilă pentru ambele formațiuni;

Un guvern instabil la Berlin ar însemna ca Uniunea Europeană să piardă unul din motoarele tandemului franco-german, ar însemna un cancelar care privește mai mult spre interior și spre politica Germaniei, spre interesele germanilor, preocupându-se de negocieri continue în cadrul coaliției și neglijând aspectele europene sau, mai grav, începând să promoveze politici protecționiste, evident din rațiuni politice interne, caz în care reforma Uniunii Europene ar fi compromisă. Pentru a da doar un exemplu, un eventual alt caz precum al Greciei, pe fondul unui guvern fragil Merkel IV, s-ar finaliza cu falimentul cert al statului respectiv, nemaiexistând voința politică de a (re)împrumuta, de a (re)eșalona, de a reduce datoria și a salva, a câta oară?, pe banii contribuabililor germani, o economie care merge în pierdere;

Dacă adunăm AfD și Die Linke, înțelegem că aproape 23-24% din electoratul german a votat pentru partide radicale, de extremă-dreapta și de extremă-stânga, ceea ce înseamnă acumularea unei mase importante de nemulțumiți față de Sistemul politic și economic în care evoluează Germania. Guvernarea va trebui să țină cont și de acești alegători;

O eventuală fragilitate a Guvernului Merkel IV ar fi o mare amenințare pentru Uniunea Europeană și, în particular, pentru România, dând speranțe naționaliștilor și euroscepticilor de peste tot sau, de la caz la caz, partidelor din Europa Centrală care vor să slăbească statul de drept (în Polonia, Ungaria, România etc.), generând totodată ideea că aceștia din urmă au, în sfârșit, mână liberă să facă ce vor și să se îndepărteze de valorile europene consacrate, atâta vreme cât nu mai are cine să-i “țină în frâu”. Dezinteresul european al Germaniei și întoarcerea la protecționism ar putea îngropa definitiv Uniunea Europeană, lăsând țări precum România suspendate într-o zonă gri, din care mai fac parte, vedem cu ce rezultate, vecinele noastre Serbia, Ucraina și Republica Moldova.

Avem așadar rezultatele. Cu excepția lui Martin Schulz și a SPD, toată lumea este (relativ) mulțumită cu ceea ce a obținut, de la extrema stângă la extrema dreaptă.

Nicio surpriză majoră față de ce era deja previzibil de câteva luni. Tabloul final arată totuși unele nuanțe și tendințe interesante, care ne spun mai multe lucruri despre cum s-ar putea contura politica Germaniei și a Uniunii Europene în legislatura care urmează. Partidele tradiționale sunt în scădere (de la un total de peste 67% în 2013, creștin-democrații și social-democrații au ajuns să reprezinte împreună doar 53% din societatea germană), la fel ca în Franța, Austria și Olanda în ultimele luni.

Tot la fel ca în aceste trei țări vest-europene, în care au avut loc recent alegeri prezidențiale sau parlamentare (Le Pen, Hofer, Wilders), extrema-dreaptă are șansa să devină principala forță a opoziției -dacă se reface Marea Coaliție de guvernare din ultimii patru ani- ceea ce nu s-a mai întâmplat în Germania din 1932. Este motivul pentru care cred că SPD ar trebui să fac un gest înțelept și să-și asume rolul de lider al opoziției, din care are posibilitatea să se refacă, să crească și mai ales să umbrească AfD (Alternativa pentru Germania), pentru a nu ne trezi cu un cutremur devastator la alegerile de peste patru ani.

Angela Merkel și CDU/CSU au obținut un scor bun (circa 33%, media exit-pollurilor), dar nu entuziasmant pentru perspectivele noii coaliții (deși, ca să fim realiști, este a patra victorie consecutivă în alegerile generale, adică o performanță uriașă!), ce-i drept cu aproape opt-nouă puncte procentuale mai puțin decât cu patru ani în urmă. Scăderea creștin-democraților față de 2013 este însă una moderată iar pentru un cancelar care conduce de 12 ani cea mai mare putere politică și economică a Europei și care a trecut prin atâtea crize, rezultatul este fără îndoială un succes istoric. Social-democrații sunt, în schimb, la pământ, cu cel mai mic scor al lor din istoria postbelică a Germaniei (20-21%), iar SPD trebuie să intre urgent în “revizie generală”.

Încă patru partide vor completa Bundestagul, așa cum ne-am așteptat. AfD (Alternativa pentru Germania), considerat de extremă-dreapta, un partid naționalist, anti-imigrație și care se opune continuării integrării europene, intră pentru prima dată în legislativul german, devenind a treia forță politică a țării, cu 13-14%. Rezultatul înseamnă mai mult decât un scor neglijabil pentru democrația germană, dar, față de previziunile din 2015, când se atingea vârful crizei migranților, este categoric mai puțin decât au sperat cei mai virulenți critici ai Angelei Merkel din societatea germană. Este însă o premieră pentru AfD, este un succes dar și un semi-eșec în același timp, depinde cum privim lucrurile. Dacă SPD intră la guvernare, AfD ar putea deveni liderul opoziției din Bundestag, ceea ce ar fi un semnal tare prost pentru perspectivele democrației germane și ale Uniunii Europene.

Liberalii (FDP) și revenirea lor cu 10,5% în Parlament sunt vestea bună a acestor alegeri, fiindcă este posibil ca cele circa 70 de mandate pe care spun exit-pollurile că le vor obține să ajute la formarea noii coaliții de centru.

Die Linke, stânga radicală, moștenitoarea comuniștilor est-germani de dinainte de 1990, a obținut un rezultat foarte bun (circa 9%) pentru condiția lor de partid neglijat de mass-media. Ca și în Franța, succesul stângii radicale se datorează declinului partidului de centru-stânga tradițional (în Franța Partidul Socialist, în Germania SPD) și reflexului contestatar al electoratului de stânga, care dorește instinctiv să dea o replică dură Sistemului, de aceeași intensitate ca cea pe care o dă extrema-dreaptă.

Așa cum Mélenchon este reflexul în oglindă, aproape simteric cu platforma lui Marine Le Pen, al segmentului de stânga al societății franceze, Die Linke este răspunsul stângii germane radicalizate, în oglindă cu AfD. Tonurile în politica europeană devin din ce în ce mai tari iar apele par că au început să se separe. Dar despre noua axă a politicii în democrațiile occidentale, centrism vs. extremism (altfel spus, liberalism vs. populism iliberal), care înlocuiește vechea axă ideologică stânga-dreapta și lasă pe dinafară partidele tradiționale și candidații de centru-dreapta și de centru-stânga, am mai scris. Merkel însăși a înțeles această tendință și a ocupat, de fapt, zona de centru a politicii germane.

În fine, Verzii obțin și ei intrarea în Bundestag, cu un scor de asemenea bun pentru un partid mic (8,9%), bazându-se pe un electorat dedicat cauzei mediului, format în general din tineri de stânga, cu niveluri educaționale peste medie dar cu poziționări sociale și profesionale aflate încă la periferia sistemului instituțional ori cu venituri provenind din alte surse decât salariile (artiști, liber profesioniști, activiști din zona societății civile etc.). În mod particular pentru electoratul “verde” din Germania, o parte semnificativă o constituie alegătorii de origine turcă, având în vedere că liderul și candidatul Die Grünen la funcția de cancelar, Cem Őzdemir, este de etnie turcă.

Cum s-ar putea face deci o majoritate puternică și stabilă din această structură a noului Bundestag? Răspunsurile teoretice pot fi două: în formula de până acum, adică Marea Coaliție, Negru-Roșu, sau în Coaliția “Jamaica”, Negru-Galben-Verde. Altă variantă nu există, având în vedere că Angela Merkel nu va coopta la guvernare nici extrema stângă, nici extrema dreaptă, iar formula cea mai firească de guvernare, CDU/CSU+FDP, este sub 50% din mandate.

Să le luăm pe rând. Marea Coaliție ar avea avantajul masivității și al numărului minim de partide. Circa 53-54% dintre parlamentarii din Bundestag, reprezentând cele două mari blocuri politice ale Germaniei, ar fi o garanție pentru trecerea oricărei legi negociate în coaliție. Pe de altă parte, SPD pare să refuze intrarea la guvernare și, în opinia mea, bine ar face să se îndepărteze de CDU, ocupând astfel locul de lider al opoziției și blocând ascensiunea extremei drepte anti-europene.

Coaliția „Jamaica” (negru-galben-verde) se profilează tot mai mult ca varianta cea mai bună pentru legislatura care începe. Chiar dacă ar fi formată din trei partide în loc de două și ar conține un partid de stânga, în ansamblu ar putea fi o majoritate funcțională decentă, cu riscul ca Verzii să aibă pe parcursul mandatului, din considerente de imagine (au electoratul cel mai sensibil) “crize de personalitate”, culminând chiar cu posibilitatea ieșirii de la guvernare, dacă CDU nu le va da satisfacție pe anumite puncte din platforma lor electorală.

Nu e o concluzie ceea ce spun acum, pentru că, în fond, analizele și evaluările post-electorale abia încep, dar identific un risc de fragilitate (instabilitate) a Guvernului Merkel IV, indiferent că va fi sub forma Coaliției “Jamaica” (opțiunea nr. 1, în opinia mea) sau a Marii Coaliții, tot mai puțin probabilă. Paradoxal, un guvern vulnerabil la Berlin ar însemna un accent protecționist mai apăsat pe plan extern și infinit mai multe dificultăți pentru Uniunea Europeană, decât în situația unei majorități confortabile în favoarea cancelarului. Astfel încât nu e imposibil ca, în viitoarea legislatură de la Berlin, să auzim pentru prima dată versiunea germană a Doctrinei Trump. Mulți spun că Angela Merkel nu va schimba direcția politică niciodată și, cât timp este cancelar al Germaniei, putem sta liniștiți, toți cei care susținem continuarea proiectului Uniunii Europene.

Dar după Merkel? “Germany First” ar fi, desigur, începutul sfârșitului pentru Uniunea Europeană.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

vezi sursa: http://ift.tt/2fiMJk3 from Blogger http://ift.tt/2jUGGHH via IFTTT Like: My Library

#IFTTT #Blogger

0 notes

jurnalbucuresti-blog · 7 years ago

Text

New Post has been published on JurnalulBucurestiului.Ro

New Post has been published on http://bit.ly/2svvAcf

contributors.ro : Aleksandar Vučić își preia mandatul prezidențial.

Serbia, încotro… ?

Alin Cristian Stanescu

Alegerile prezidențiale din Serbia, din data de 2 aprilie 2017, au fost câștigate de Aleksandar Vučić, prim-ministrul în exercițiu la acea vreme. Lider al partidului de centru-dreapta, Partidului Progresist din Serbia (SNS), reușește sa câștige alegerile din primul tur cu un scor de 55.1 %, al doilea candidat, independentul Saša Janković, obținând 16.36 %.[1] Un om politic fără adversar în această cursă a prezidențialelor, adversarii acestuia venind din partide de mici dimensiuni, ori diferiți independenți. Nici radicalistul Vojislav Šešelj nu mai reușește să renască Partidul Radical din Serbia (SRS), partidul care i-a creat pe Tomislav Nikolić și Aleksandar Vučić.

Vučić, de la Partidul Radical la Partidul Progresist

Aleksandar Vučić nu este o figura nouă pe scena politică din Serbia. Din 1993 a fost membru în Partidul Radical din Serbia, ministru al informațiilor (1998-2000) în timpul guvernării radicaliștilor, Vučić ocupându-se cu propaganda guvernului sârb în timpul războiului din Kosovo.

Odată cu plecarea lui Nikolić, în 2008, din SRS, Vučić, fiind unul din politicienii cu potențial din partid, este cooptat pentru a se alătura noului Partid Progresist (SNS), format din foști membri ai SRS. Această ruptură în interiorul SRS a provocat mai târziu intrarea partidului în moarte clinică, Partidul Progresist preluând aproape toată masa electorală a radicaliștilor. La aceste alegeri electorale, partidul lui Šešelj a obținut doar 4.50 %, față de perioada de vârf a partidului când obținea în jur de 30 %.

Din 2012 până în 2014 a fost numit ministru al Apărării, sub guvernarea socialiștilor lui Ivica Dačić, iar după plecarea lui Dačić din fruntea Guvernului de la Belgrad, Vučić este propus de președintele Nikolić, prim-ministru.

Troika Nikolić -Vučić-Dačić

Sub sloganul „pleacă-ai noștri, vin ai noștri”, nu prea găsim diferențe legate de structurile de partid din politica internă a statelor din Balcani. În statele din fosta Iugoslavie, climatul politic intern este asemănător, principalii lideri politici reușind să-și păstreze locurile de mai bine de 10 ani. Statele care au înțeles ce înseamnă reforma pentru progresul lor către o perspectivă europeană, au fost Croația și Slovenia, singurele state din fosta Iugoslavie, care au reușit să adere la structurile euro-atlantice. Se vorbește chiar de apariția unor derapaje autocrate ale liderilor politici din spațiul balcanic în ceea ce privește abordarea politică internă, controlul asupra mass-mediei sau diminuarea procesului de combatere împotriva corupției.[2]

În Serbia, partidul dominant la acest moment este Partidul Progresist (SNS), în coaliție cu Partidul Socialiștilor (PS), condus de Ivica Dačić. Avem două partide ai căror lideri au fost foarte apropiați de Slobodan Milošević, având doctrine politice extremiste, iar peste noapte au devenit reformiști. Pasul făcut de Tomislav Nikolić de a crea în 2008 un partid nou, reformist, pe scena politică din Serbia a fost un real succes. După plecarea pro-europeanului Boris Tadić, Nikolić îl numește pe Dačić în fruntea guvernului de la Belgrad, până la alegerile legislative din 2014, când s-a realizat coaliția dintre SNS și PS.

După câștigarea alegerilor prezidențiale de către Vučić, Dačić preia interimatul guvernului. Există diferite scenarii privind numirea unui nou prim-ministru. Analiștii politici din Serbia spun că numirea lui Dačić ca premier ar fi una realistă, dat fiind faptul că el a preluat interimatul, dar nici o eventuală numire a lui Nikolić nu este exclusă. În orice caz, misiunea lui Vučić este deja trasată, el o să păstreze establishmentul politic intern creat de Tomislav Nikolić.

,, Poporul a votat pentru continuarea reformelor, integrarea Serbiei în Uniunea Europeană și menținerea prieteniei tradiționale cu Rusia și China”

Această frază a fost rostită de Vučić în discursul lui după aflarea rezultatelor. Da, este adevărat că societatea sârbă își dorește acest lucru. Conform sondajelor de opinie, 47 % dintre sârbi doresc intrarea Serbiei în UE, 29 % sunt împotrivă, 15 % nu vor vota acest lucru, iar 9 % sunt indeciși.[3] Dar simpatiile sârbilor pentru Rusia, rămân puternice. Urmele războiului din 1999 nu s-au șters, iar o bună parte din societatea sârbă consideră Occidentul un asupritor în cazul condamnărilor criminalilor de război în procesele de la Haga. Opinia publică din Serbia consideră că trebuiau judecați de tribunalele sârbești, nu de Occident.

A doua problemă este Kosovo. În nenumăratele declarații ale lui Nikolić, cât și ale lui Vučić, Kosovo și Metohia reprezintă o provincie administrativă și istorică a Serbiei. Statutul provinciei a rămas neschimbat în Constituția Serbiei, după aproape 10 ani de la independența micului stat din Balcani. Problema kosovară nu este rezolvată și nici nu se va rezolva prea curând. În luna ianuarie 2017, au reapărut tensiuni între Priștina și Belgrad, după ce a fost reintrodus în circulație un tren de călători pe ruta Belgrad-Kosovska Mitrovica. Trenul era vopsit în drapelul Serbiei, pe care era aplicat mesajul naționalist ,,Kosovo e Serbia!”. Premierul Vučić, anunța, victorios, oprirea trenului la granița dintre state, deoarece trenul era așteptat de poliția kosovară. Atunci Vučić a acuzat Priștina că are o atitudine ostilă, dorind să deschidă un conflict cu Serbia. Pentru a menține pacea în regiune, Uniunea Europeană a decis deschiderea unui dialog între cele două state. Bineînțeles că această acțiune, de a trimite un tren vopsit în culorile Serbiei, purtând mesajul naționalist, a fost o acțiune mai degrabă electorală din partea guvernului sârb, Vučić apărând în fața națiunii drept un lider providențial.

Ambii lideri, atât Nikolić cât și Vučić, au declarat că Serbia va adera la UE ca întreg, nu separat de Kosovo, altfel o să refuze aderarea la UE.[4] În ceea ce privește relația cu NATO , rămâne una ostilă pentru guvernanții sârbi cât și din partea societății civile. În același timp, poporul sârb asociază, deseori Europa de Vest ca parteneri ai Statelor Unite, implicit cu NATO. Fapt ce reamintește de problema kosovară.

Rusia își menține poziția față de Kosovo, refuzând să-i recunoască independența sau să-i acorde statutul de membru ONU. Pentru acest fapt, pe lângă legăturile culturale pe care le are cu Serbia, Rusia beneficiază de un val de simpatie din partea populației sârbești. Dacă Rusia nu a susținut, independența Kosovo, Serbia a refuzat să se alinieze la frontul european comun, privind sancțiunile economice împotriva Rusiei. În schimb a acordat suport logistic militar în regiunile Donbass și Luhansk, iar recent Kremlinul a livrat gratuit echipament militar Serbiei, în valoare de 600 de milioane de euro.[5] Trebuie menționat faptul ca în sudul Serbiei există o bază umanitară instalată de Rusia. Este clar, faptul că Rusia dorește să-și extindă influența în Balcani prin intermediul Serbiei, implantând diferite parteneriate militare cu această țară. Din punct de vedere economic conform statisticilor din anul 2016, Rusia era principalul exportator de gaze naturale pentru Serbia (70-80 %), exporturile Rusiei au fost de 10.2 % către Serbia, în timp ce Serbia a avut exporturi de numai 7,6 %.[6]

China partener tradițional? La fel ca Rusia, China a susținut financiar la sfârșitul anilor `90 regimul Milošević, în ciuda embargoului internațional impus de ONU. În perioada respectivă, Milošević era văzut, de către Beijing, o victimă în fața Occidentalilor. În 2008, China și-a menținut poziția de a nu recunoaște independența Kosovo. După lansarea noului ,,Drum al mătăsii”, Serbia va profita de acest lucru pentru a atrage investitorii chinezi. Pentru sârbi, China poate fi o soluție pe termen scurt în ceea ce privește deblocarea economiei interne, prin intermediul unor investiții de reconstrucție și dezvoltare.[7] Însă, UE rămâne la momentul actual cel mai mare investitor pentru Serbia, dar și cea mai profitabilă piață pentru exporturi și importuri.

În momentul de față, Serbia merge pe trei drumuri comerciale: UE, Rusia și China, iar în plan militar cu Rusia. Cum vor gestiona liderii politici de la Belgrad această situație, care pe termen lung nu o să fie viabilă? O asociere cu UE și Rusia în același timp este imposibilă. Concomitent, impulsurile comerciale și militare date de Rusia, trezesc simpatiile rusofile societății sârbe.

Chiar dacă, rolul președintelui în Serbia este unul ceremonial, puterea legislativă și puterea executivă se află în mâinile coaliției SNS-PS, iar venirea lui Vučić la putere, după votul popular pe care l-a obținut, ar putea redefini statutul președintelui în Serbia.

NOTE _____________________

[1] http://www.rik.parlament.gov.rs/english/aktivnosti-konferencije.php#a12

[2] http://foreignpolicy.com/2016/04/15/the-budding-autocrats-of-the-balkans-serbia-macedonia-montenegro/

[3] http://www.seio.gov.rs/eng/news/357/189/335/details/47-of-citizens-support-serbian-membership-to-the-eu/

[4] http://www.hotnews.ro/stiri-international-20985316-tomislav-nikolic-serbia-adera-uniunea-europeana-intreg-sau-deloc.htm

[5] http://www.huffingtonpost.com/samuel-ramani/why-russia-is-tightening-_b_9218306.html

[6] http://www.ecfr.eu/article/essay_eurasian_integration_serbia

[7] http://thediplomat.com/2016/02/chinas-growing-ties-with-serbia/serbia incotro

#Aleksandar Vučić #contributors.ro #preia mandatul prezidențial.#serbia incotro

0 notes

news24hrou · 8 years ago

Text

Alegeri prezidențiale în Serbia; favorit este actualul premier

http://ift.tt/1M7xEuY http://ift.tt/2n0jDMC

0 notes

stiri-noi · 4 years ago

Text

Alegeri legislative în Muntenegru, cu rezultat probabil foarte strâns

#Alegeri legislative în Muntenegru #cu rezultat probabil foarte strâns

0 notes

stiri-noi · 8 years ago

Text

Alegeri prezidențiale în Serbia. Actualul premier, mare favorit. Surpriza de pe locul doi - Realitatea

#internationale

1 note · View note

jurnaldeoltenia · 4 years ago

Text

Primele alegeri in Europa dupa iesirea din izolare! 5,5 milioane de sarbi isi aleg astazi Parlamentul

Sunt alegeri astazi in Serbia, primele din Europa dupa momentul iesirii din izolare. Partidul presedintelui Aleksandar Vučić ar obtine 50% din voturile pentru locurile din Parlament, arata ultimele sondaje, pentru ca sarbii aproba modul in care Guvernul a gestionat pandemia.

Cei 5,5 milioane de sarbi cu drept de vot sunt convocati duminica la urne pentru a-si alege noul Parlament in primele…

View On WordPress

#Alegeri #Aleksandar Vučić #Europa #izolare #Parlament #Partidul Sarb al Progresului #Partidul Socialist #Serbia

0 notes

stiri-noi · 8 years ago

Text

Alegeri prezidenţiale, în Serbia. Candidatul surpriză, care ironizează ... - RFI ROMÂNIA

#politica

0 notes

stiri-noi · 8 years ago

Text

Sârbii îşi aleg preşedintele, într-un scrutin în care Vucici este favoritul detaşat - Adevărul

#internationale

0 notes

news24hrou · 8 years ago

Text

Avize pozitive pe bandă rulantă pentru miniștrii propuși în Guvernul Grindeanu – LIVE UPDATE

Ministerul Economiei Viitorul ministru al Economiei, Alexandru Petrescu, a declarat, în timpul audierilor în comisiile parlamentare reunite pentru industrii şi servicii şi pentru politică economică, reformă şi privatizare, că ar dori să restructureze complexurile energetice Oltenia şi Hunedoara, companii care nu se află în subordinea Ministerului Economiei, ci la Ministerul Energiei. Petrescu a primit aviz pozitiv miercuri de la comisiile parlamentare, cu 40 de voturi pentru, 17 împotrivă şi o abţinere. Petrescu, propus de PSD pentru funcţia de ministru al Economiei, a fost întrebat, în cadrul comisiei de industrii şi servicii, ce planuri va demara în calitate de ministru. ”Companiile aflate în dificultate, printre care şi complexurile energetice Oltenia şi Hunedoara, nu vor fi închise, ci vor trece printr-un proces de restructurare. Vom constitui un fond suveran de investiţii care să administreze activele statului. Vom acoda facilităţi firmelor cu probleme pentru a le ajuta să iasă din impas”, a spus Petrescu. Viitorul ministru, în prezent director al Poştei Române, a declarat că va demara şi un plan de valorificare a resurselor minerale şi energetice ale României. Petrescu a fost aprobat apoi în funcţie, nu înainte de a se atrage atenţia, de către un parlamentar, că cele două complexuri sunt în subordinea Ministerului Energiei. Ministerul Fondurilor Europene Mihaela Toader, propus ministru delegat pentru fonduri europene, a primit miercuri aviz pozitiv din partea comisiilor de specialitate ale Parlamentului, ea declarând că are obiective simple şi puţine pentru ministerul pe care urmează să îl conducă, printre care atingerea unei rate de absorbţie a fondurilor europene de 72,5% până în 2020. ”În ceea ce priveşte obiectivele mele la Ministerul Fondurilor Europene, ele sunt destul de simple şi puţine. Simple de înţeles, nu neapărat de realizat. Ne-am stabilit în programul de guvernare să ajungem la un grad de absorbţie de 72,5% la sfârşitul anului 2020 şi 100% la sfârşitul exerciţiului financiar, în 2023 (...) Pentru a putea realiza acest obiectiv avem câteva măsuri care trebuie luate urgent, în prima jumătate a anului 2017: lansarea call-urilor gradual, acolo unde ele sunt pregătite (...) Este imperios necesar să ne punem la punct sistemul de evaluare şi selecţie a proiectelor (…) Nu putem uita despre acreditarea autorităţilor de management, este un pas extrem de important”, a declarat Mihaela Toader în faţa comisiilor parlamentare. Toader a mai spus că absorbţia fondurilor europene este un obiectiv naţional, care trebuie să fie dincolo de discuţii politice, de neînţelegeri şi de diferenţe de abordare. ”Avem nevoie cu toţii nu doar de cele 32 de miliarde de care facem vorbire când vorbim de fondurile europene structurale şi de investiţii, dar avem nevoie de suflul pe care aceste fonduri şi modul în care aceste fonduri ne pot schimba nouă mentalitatea şi reformele pe care le putem implementa”, a mai spus ea. Mihaela Toader a primit aviz pozitiv din partea comisiilor, cu 18 voturi ”pentru” şi opt voturi ”împotrivă”. Deputaţii şi senatorii PNL, USR şi PMP au votat împotriva avizării Mihaelei Toader pentru funcţia de ministru delegat pentru fonduri europene. Ministerul Afacerilor Externe Teodor Meleşcanu, propus ministru de Externe, a primit avizul favorabil din partea comisiilor parlamentare reunite de politică externă şi pentru românii de pretutindeni, el fiind avizat cu 29 de voturi “pentru” şi 11 „împotrivă”. În timpul audierii, Meleşcanu a precizat că, la alegerile prezidenţiale din 2014 din Diaspora, a făcut tot ceea ce i-a stat în putinţă, fără a încălca legea, pentru ca numărul de români care au participat la vot să crească. Meleşcanu a afirmat că scopul Ministerului de Externe îl reprezintă promovarea intereselor fundamentale ale României, în contextul participării la NATO şi UE. “Din punctul meu de vedere, această audiere e mult mai simplă pentru toţi ceilalţi colegi. În materie de politică externă e vorba de o politică de consens naţional care trebuie să aibă continuitate şi coerenţă, scopul fiind promovarea intereselor fundamentale ale României în contextul participării la NATO şi UE”, a afirmat Teodor Meleşcanu. El a subliniat că principalele patru priorităţi ale mandatului său sunt: pregătirea Preşedinţiei României a Consiliului UE în 2019; revigorarea diplomaţiei tradiţionale bilaterale; reformarea şi modernizarea sistemului de protecţie a cetăţenilor români din străinătate şi implicarea mult mai directă şi mai completă a MAE în diplomaţia economică. “Pentru mine politica externă a României, eu o concep sub aspectul unor cercuri concentrice. Prima prioritate pentru mine sunt ţările vecine. Din păcate, la ora actuală relaţiile noastre cu vecinii nu sunt relaţii foarte bune sau aşa cum le-am dori noi. Până acum aveam o zicală: cel mai bun vecin al României este Marea Neagră. Nici măcar Marea Neagră nu mai este un bun vecin, prin militarizarea Crimeei şi prin schimbarea dramatică a echilibrului strategic în această zonă. În aceeaşi primă zonă intră Ungaria, Bulgaria, Serbia, Moldova şi Ucraina. Deci, sunt ţări vecine. Pentru toate avem în programul de guvernare prevăzute foarte multe lucruri”, a subliniat el. În ceea ce priveşte relaţia cu Ungaria, Teodor Meleşcanu a spus: “E adevărat, eu am o obligaţie morală pentru dezvoltarea acestor relaţii, căci în 1996 am negociat şi semnat la Timişoara Tratatul de bază între România şi Ungaria. Parteneriatul strategic, care a fost unul dintre documentele importante, a rămas din păcate la nivel de documente. Printre primele acţiuni pe care le voi face vor fi cele legate de ţările vecine, evident, Ungaria fiind una dintre ele”. Referitor la alegerile prezidenţiale din 2014 din Diaspora, când a fost pentru opt zile ministru de Externe, între cele două tururi de scrutin, a spus că a făcut ”tot ceea ce i-a stat în putinţă”, ca numărul de români care au participat la vot să crească. ”Am făcut tot ceea ce mi-a stat în putinţă, fără a încălca în niciun fel legea, ca numărul de români care participă la alegeri să crească pentru a avea o idee foarte clară. În primul tur au votat la alegerile prezidenţiale 165.000 de oameni în secţiile din străinătate. În turul doi, şi datorită măsurilor pe care le-am luat, au votat 325.000 de români, ceea ce înseamnă o creştere”, a precizat Teodor Meleşcanu. El a arătat că una dintre soluţiile pentru o mai bună conlucrare cu românii din străinătate va fi adoptarea unei legi privind Diaspora, care să conţină mecanisme de sprijin pentru aceştia. Ministerul Energiei Posibil viitor ministru al Energiei, Toma Petcu a declarat miercuri, în cadrul audierilor în comisiile parlamentare reunite pentru industrii şi servicii şi pentru politică economică, reformă şi privatizare, că Strategia energetică va fi revizuită, la fiecare capitol, proiectul având nevoie de aviz de mediu, iar ulterior va fi supusă aprobării în Guvern şi în Parlament. Petcu a primit aviz pozitiv miercuri de la comisiile parlamentare, cu 40 de voturi pentru, 17 împotrivă şi o abţinere. În ceea ce priveşte informaţiile apărute în CV-ul publicat pe site-ul Camerei Deputaţilor, aceasta spune că a fost făcut în urmă cu zece ani de secretara sa, iar acum a foat publicat de colegii săi de la ALDE fără a i se cere să îl mai verifice. ”E foarte simplu, nu am acordat, din păcate - şi îmi asum acest lucru. Am lăsat membrilor grupului ALDE posibilitatea de a-mi distribui CV-ul. Ei au luat un CV mult mai vechi de al meu. Eu în acel moment eram propus pentru o funcţie tehnică, cred că e de acum aproape zece ani de zile, nu am avut pregătirea ulterioară”, spune Petcu. El susţine că, ulterior, a condus două companii private şi ”a căpătat experienţa necesară”. Deputatul ALDE Toma-Florin Petcu, propus pentru conducerea Ministerului Energiei, menţionează în CV că se consideră un "bun coordonator, calitate dobîndită prin funcţiile deţinute şi bun orgnizator, calitate dobîndită prin anumite funcţii administrative si politice deţinute". "Pot asigura managementul oricarui compartiment din cadrul unei compani cu exceptia celui economic", este scris în CV-ul său. De asemenea, Petcu a spus, în cadrul audierilor din Parlament, că Strategia Energetică a României 2016-2030, lansată de Ministerul Energiei în dezbatere publică luna trecută, va fi revizuită şi, în plus, are nevoie de aviz de mediu. ”Şi dacă ar fi fost supusă avizării la Ministerul Mediului tot ar fi durat şase luni de zile. Vrem să facem o revizuire pe fiecare capitol şi să adăugăm ce considerăm că este de adăugat. Ulterior, o vom depunde la Ministerul Mediului, pentru avizare şi pe urmă sperăm să o adoptăm în Guvern şi în Parlament”, a afirmat Petcu. Petcu a precizat că va demara un program de restructurare în domeniul energetic, inclusiv în ceea ce priveşte industria minieră şi complexurile energetice Oltenia şi Hunedoara. ”Pe zona de cărbune putem să fim competitivi”, a precizat Petcu. În opinia sa, partea nucleară reprezintă o componentă energetică importantă a mixului energetic, la fel şi cărbunele. În ceea ce priveşte energia verde, acest domeniu s-a dezvoltat foarte mult, ”dar, din păcate, în ultimii ani s-a stopat această activitate”. Petcu afirmă că trebuie găsită o strategie pe acest segment, întrucât acest sector, al energiei regenerabile, poate fi îmbunătăţit. Ministerul pentru IMM-uri și Antreprenori Florin Jianu, propus din partea PSD la conducerea Ministerului IMM-urilor şi antreprenorilor, a declarat, în timpul audierilor în comisiile parlamentare reunite pentru industrii şi servicii şi pentru politică economică, reformă şi privatizare, că vrea să creeze un departament, la nivelul ministerului, care să vină trimestrial cu o propunere de debirocratizare, şi consideră că toate primăriile din ţară ar trebui să vină cu programe de atragere a investitorilor. Jianu a primit aviz pozitiv miercuri de la comisiile parlamentare, cu 42 de voturi pentru şi 8 împotrivă. Jianu a făcut parte din Guvernul Ponta, ocupând poziţia de ministru delegat pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii, Mediu de Afaceri şi Turism în perioada martie-decembrie 2014. În timpul audierilor, el a amintit că a propus, în acel mandat, măsuri care să-i ajute pe întreprinzătorii debutanţi. În actualul mandat, principalele provocări sunt reprezentate de birocraţie şi lipsa forţei de muncă. ”Provocările mandatului fac referire la birocraţie, lipsa de finanţare şi lipsa forţei de muncă, În minister trebuie să existe un departament de debirocratizare. O dată la trei luni, să iasă cu măsuri care să ducă la scăderea birocraţiei”, a spus Jianu. Ministrul propus consideră că firmele mici trebuie să fie susţinute pentru a fi mai prezente pe plan internaţional, iar antreprenorii trebuie să aibă un contact cât mai direct cu investitorii din ţară sau din străinătate, în cadrul evenimentelor organizate de minister. http://ift.tt/1Kfa8Mf http://ift.tt/2iH2wfP

0 notes

jurnalbucuresti-blog · 8 years ago

Text

New Post has been published on JurnalulBucurestiului.Ro

New Post has been published on http://jurnalulbucurestiului.ro/nu-ne-aflam-ntr-un-razboi-rece-ci-n-razboiul-popoarelor-mpotriva-ocultei/

Nu ne aflăm într-un război rece, ci în Războiul Popoarelor împotriva Ocultei

de Eugen Zainea

Evenimentele spectaculoase care s-au petrecut sub ochii noştri în anul de care ne pregătim să ne despărţim demonstrează că s-a petrecut la scară mondială un fenomen extraordinar, pe care puţini ar fi îndrăznit să-l anticipeze, pe care numai cei mai optimişti dintre analişti ar mai fi sperat să-l mai poată consemna vreodată. După 70 de ani de la începutul aplicării proiectului globalizării, în prima fază experimental şi timid, pentru a nu fi sesizat de cei care urmau să-i fie cobai şi victime, apoi din ce în ce mai accelerat după 1980, sub conducerea tandemului Thatcher-Reagan şi de-a dreptul brutal după 1989, când a fost îndepărtată şi ultima barieră (sistemul mondial socialist) care îi putea pune piedici în extindere şi impune limitări naţionale, în faţa catastrofalelor consecinţe ale modului de aplicare a globalizării (care înţeleasă şi promovată raţional ar fi putut fi un model de joc „toată lumea câştigă”) pe fondul modelării capitalismului sub influenţa neoliberalismului extremist şi ucigaş elaborat de şcoala economică de la Chicago, avînd drept forţe şi instrumente de acţiune tirania capitalului în faţa muncii, lăcomia fără margini, financiarizarea extremă şi dispreţul suveran faţă de mase, care a dus la monstruoasele inechităţi din lumea de astăzi, popoarele s-au revoltat. Oculta mondială, în planurile ei nebuneşti de prefacere a acestora (folosind diversiunea, dezinformarea, manipularea prin presă şi prin industria de divertisment, marginalizarea până la lichidare a religiei creştine, schimbarea radicală a sistemului de învăţământ, pentru a susţine teza mincinoasă a „sfârşitului istoriei” şi a distruge sentimentul identitar) şi transformare în mase informe, care să fie împinse ca nişte turme docile în sordidul staul al Noii Ordini Mondiale, aflată sub oblăduirea Guvernului Mondial nu şi-a putut imagina că astfel de gânduri şi intenţii s-ar putea dovedi vreodată a fi fost ridicole himere.

Şi, totuşi, popoarele s-au trezit! În anul de care vorbeam, rând pe rând, naţiuni atât de diverse, de diferite în foarte multe privinţe, s-au dovedit capabile să aleagă fără greş între adevăr şi minciună, între internaţionalismul globalist şi naţionalismul în cea mai nobilă expresie a lui, între o religie unică, satanică, falsă, (fiind de tip sintetic, precum drogurile sau insecticidele, dar în acest caz menite să ucidă ceea ce Papa Ioan Paul al II-lea numea, tocmai în combaterea de către Sanctitatea Sa a globalizării dezumanizante, „sentimental absolutului”), dar propovăduită de însuşi primul papă iezuit din istorie, Francisc, şi religia creştină originară, neecumenistă, care a însoţit şi s-a împletit cu ceea ce obişnuim să numim cultura şi civilizaţia de tip european. Într-un interval atât de scurt, popoarele britanic, american, italian, român, simţindu-se ameninţate nu numai în fibra lor naţională, dar batjocorite, spoliate până la a ajunge să fie, la un moment dat, lipsite de întreaga lor avuţie, deopotrivă materială si spirituală, antrenate deliberat într-un adevărat „ochi al ciclonului”, au pus, fiecare, un pumn hotărât în pieptul celor care îi împingeau către sărăcie şi sclavie, către un din ce în ce mai previzibil război care ar fi pus capăt civilizaţiei umane, aşa cum o cunoaştem.

După primul semn îngrijorător pentru ea, Brexit-ul, Oculta nu a economisit câtuşi de puţin mijloace, începând cu cele financiare, de ordinul zecilor de miliarde de dolari şi euro, pentru a frâna şi sugruma acest curent. Presa corporatistă controlată de şase megatrusturi mondiale, mincinoasă până la a provoca dezgustul celor pe care trebuia să-i manipuleze, a încercat cu disperare să-i diabolizeze pe toţi cei care se manifestau ca vectori ai renaşterii sentimentelor de demnitate şi mândrie naţională. Indiferent dacă ei veneau de la stânga care nu se lepădase încă, total sau parţial, de convingerile ei tradiţionale precum Podemos în Spania, mişcarea însufleţită în Grecia de Tsipras, laburiştii britanici şi liderul lor, Jeremy Corbyn, stânga suedeză, social democraţia română sau bulgară sau de la dreapta, mişcări de orientări diverse, ca cele reprezentate în Franţa de Marine Le Pen şi chiar de Fillon, în Marea Britanie de Nigel Farade, în Austria de Hofer, în Italia de Matteo Salvini şi chiar de Beppo Grilo, în Ungaria de Viktor Orban, în Slovacia de Robert Fiko, în Grecia de mişcarea Golden Dawn, în Germania şi ţările nordice, ameninţate de pericolul de a vedea populaţia autohtonă devenită foarte curând minoritară de Frauke Petry în Germania, Geert Wilders în Olanda, Kristian Thulese Dahl în Danemarca etc., mişcările naţionaliste şi liderii lor erau descrise ca antiliberale (în accepţiunea pe care o dau liberalismului slugile ocultei, Obama, Cameron, Clinton, Hollande, Merkel, şi alţii, avînd drept vârf de lance pe odiosul rotschild-ian Soroş) sau chiar fasciste. Nu mai conta, în confuzia şi disperarea lor că instalaseră prin voinţa Statelor Unite şi cu mâna sinistrei Victoria Kagan Nuland „Fuck European Union” în Ucraina un guvern oligarhic şi tolerând şi încurajând vădite simpatii naziste. Şi, crezând, în deruta lor inconştientă că asta ar fi lovitura de graţie pe care o pot aplica naţionalismelor europene şi mondiale, acuzând orice mişcare de acest tip şi orice lider reprezentativ al ei că este aservit Rusiei şi lui Putin!

O adevărată lovitură de măciucă în moalele capului a reprezentat-o pentru Ocultă victoria spectaculoasă, neaşteptată pentru ea, a lui Donald Trump în alegerile prezidenţiale din Statele Unite în faţa favoritei lor şi a oligarhiei financiare mondiale, Hillary („Killary”) Clinton, Marea Preoteasă a Iluminaţilor, după cum a demonstrat prin scrisoarea sa, hacker-ul român Guccifer (cel care a spart site-urile americane, inclusiv cele ale Partidului Democrat şi cele folosite-autorizat sau nu-de Killary), trimisă din închisoarea americană în care este încarcerat către Fox News, publicată de acest post de televiziune pe site-ul propriu (după unele zvonuri, ar fi fost „sinucis” în celula sa – n.r.). Imediat, în încercarea de a fura poporului american victoria pe care tocmai o obţinuse împotriva conspiratorilor mondiali şi de a răsturna, conform obiceiului, un regim şi un guvern democratic ales (de această dată, chiar înainte de instalare!), a intrat în acţiune George Soroş, cu fundaţiile lui promotoare de subversiune globală, sperând să provoace şi în Statele Unite o „revoluţie colorată” (patent propriu, cu care a cules în numele patronilor lui oculţi atâtea victorii, din Serbia în Georgia, din Ucraina în două rânduri, în România în 2014 şi 2015, din Venezuela-doar parţial- în Argentina şi Brazilia). Numai că, de la o vreme, lui Soroş nu-i mai reuşesc „mânăriile”, indiferent de câte sute de milioane sau miliarde de dolari investesc stăpânii lui din umbră în ele. De această dată însă, „mlaştina”, cum inspirat şi bine a numit-o Donald Trump, alături de arme şi de haos şi distrugere, unicul produs de succes exportat de Statele Unite, a eşuat lamentabil în primul rând în ţara care a inventat-o, patentat-o şi adus-o la o adevărată perfecţiune. Au fost ignorate de majoritatea covârşitoare a poporului american, scârbit de cloaca în care a fost aruncat de cei doi Bush, de cei doi Clinton, atât debilele proteste de stradă, cât şi apelurile publice disperate la membrii Colegiului Electoral de a vota împotriva mandatului popular. Nu a contat nici jalnica-şi, în fond, umilitoarea pentru Statele Unite-diversiune de ultim moment a C.I.A., care a sperat să creeze un şoc prin afirmaţiile făcute-fără nicio probă, într-un raport, deopotrivă secret şi anonim!-cum că alegerile americane au fost furate de Rusia şi Putin personal, ca să-l aducă pe Trump preşedinte!

Două lucruri petrecute în ultimele zile sunt cât se poate de semnificative în privinţa eşecului total şi al dispreţului provocat Americii profunde de Ocultă. În primul rand, este vorba de reacţia inteligentă, demnă şi usturătoare a lui Donald Trump. Replicând la afirmaţiile evident mincinoase ale C.I.A., el a amintit, sarcastic, că ele provin de la aceeaşi structură care, în 2003, ca să antreneze Statele Unite în războiul-ilegal, nefiind autorizat de Consiliul de Securitate al O.N.U.! – din Irak, vorbiseră de „armele de distrugere în masă ale lui Saddam Hussein” – dovedite a fi inexistente. Totodată, în acest context, trebuie spus că în Statele Unite, există obligaţia ca, după alegeri, preşedintele şi vicepreşedintele care au învins, trebuie să primească de la serviciile secrete aceleaşi informări la care au acces preşedintele şi vicepreşedintele în funcţie. În mod demonstrativ, pentru a arăta totala lipsă de încredere a sa faţă de credibilitatea acestor documente, dl Trump a refuzat să le primească, afirmând că nu are nevoie de ele!

În al doilea rand, reacţia membrilor Colegiului Electoral american la campania isterică menită să-i convingă să voteze altfel decât au fost mandataţi de popor a avut, şi de această dată, un efect pervers. Din cei 306 electori ai lui Trump, 304 au votat pentru el. În schimb, tocmai electori ai lui Killary au votat altfel. Din cei 232 de electori democraţi, cinci nu au au votat-o pe Killary. Trei au votat cu generalul, fost secretar de stat-republican!-Colin Powell, unul cu Bernie Sanders şi unul cu un cunoscut lider al populaţiei indigene americane, militant pentru mediu. Mai trebuie spus că votul pentru Sanders a venit din Hawaii, reprezentat în senat de o minunată şi demnă adevărată doamnă, membră a Partidului Democrat, tânăra-35 de ani-veterană a armatei americane din războiul din Irak Tulsi Gabbard, o oponentă fermă a liniei politice Obama-Clinton. Mai trebuie spus că madam Killary a mai avut probleme şi cu alţi trei electori, care nu au vrut să voteze cu ea. Doi au fost înlocuiţi, potrivit legislaţiei statelor pe care le reprezentau, iar unul a fost, până la urmă, convins să voteze cu Killary! Viaţa a demonstrat că istoria nu s-a sfârşit încă, aşa cum credea încă din 1989, într-un prim articol de 18 pagini, înainte de a-şi publica în 1992 opiniile într-un întreg volum, Francis Fukuyama. Ea există prin popoarele lumii, care nu mai acceptă dictatul celor care, din adâncurile urât mirositoare ale „mlaştinii” le doresc în sclavie. Şi am convingerea fermă că acest curs al istoriei este ireversibil. De aceea, din 2017, lumea va arăta substanţial diferit de cum arată de 30 de ani. Inclusiv pentru România! Iar asta nu mai depinde de Junker, de Tusk, de cine va mai fi preşedintele Parlamentului European, de Merkel sau de ambasadorii la Bucureşti ai marilor puteri. Şi cu atât mai puţin de Cioloş şi Iohannis!

P. S. Se pare că unii n-au înţeles pe fond şi deplin mesajul clar transmis de poporul român, în acord perfect cu cel al altor popoare ale lumii, inclusiv cel american. O dovedeşte o afirmaţie parţial neinspirată făcută de domnul Eduard Hellvig. Este salutar că prin cele spuse cu ocazia Zilei Luptătorului Antiterorist, la Monumentul închinat echipei Trosca, victimă a diversiunilor din zilele Revoluţiei, domnia sa aduce o meritată reparaţie oficială acelor luptători care şi-au slujit ţara şi poporul. Şi nu pot decât să-l felicit că tocmai domnia sa a făcut acest gest. Nu mai pot, însă, să-l felicit pentru nefericita inspiraţie de a aminti tocmai dumnealui-ţinând cont de instituţia pe care o reprezintă şi de funcţia dumisale-în acest context de „dosarele Revoluţiei”. Oare nu s-a gândit niciun moment că prin asta, pare a confirma că încă şi în aceste zile şi după votul popular din 11 decembrie, pare a sugera că justiţia face parte în continuare din „câmpul tactic” al S.R.I.? M-aş bucura să realizeze şi să remedieze această gafă…

Grafica – I.M.

#ci în Războiul Popoarelor împotriva Ocultei #Nu ne aflăm într-un război rece

0 notes