#Mod Cerbie | Explore Tumblr posts and blogs

ask-nico-sdv · 1 month ago

Text

Late nights and Midnight snacks!

AKA mod's attempt at writing fanfiction! No real content warnings, just some self indulgent fluffy shit that my sleep deprived brain cooked up. Words: 1136!

Tick, tock.

The clock on the nightstand seemed to glare at me with an annoyance only inanimate objects could have, the face reading 9:30 pm. Yoba, he had been gone for hours…

I knew as well as anyone how busy the small shop could get, between deliveries, appointments, paperwork, clientele work… But even then, he was almost always back home by 8, at the latest.

The lantern by the door was familiar in my hands as I tugged it off the hook, the soft noise enough to stir the fluffy mounds of our dogs on the couch. A quiet awouf came from the one dog that woke up enough to complain, Ammit making a rather sleepy attempt to climb over her two brothers. “It’s alright Ammit, I’m just checking on Neeks. I’ll be back, ‘kay?” That seemed to be enough to settle Ammit, and even though she settled back down while halfway on top of Cerbie, she did settle back down.

Luckily, the night hadn’t gotten too cold as I walked across the old farmland, and Nico left the porch light of the shop on. The battered sign swung and swayed with the summer breeze, the layers of paint catching the light from the porch like a scene from an old Noir film.

‘In Memoriam Mortuary.’

The quiet sounds of folders shuffling and pen on paper came from the back office, as well as something quiet playing from the desk radio. It sounded like some sort of movie soundtrack, or maybe a videogame backing track. That dork… I couldn’t help but roll my eyes, even as the smile found its way onto my face.

“Hun… it’s past 9:30, you’ve been working for hours. You need to call it for the night, or you’ll never get any sleep.”

He hummed to himself as he turned to face me, the slight creak of the spinning chair following the motion. And just as I knew it would, his expression changed instantly as he saw me. His cheeks dimpled in a smile, the corners of his baby-blues crinkled up, and if I could hear his internal monologue, I wouldn’t have been surprised if Cascada had started playing.

“Sorry darlin’, I guess time just got away from me there. Have you eaten anything yet?”

The wheels of the chair slid against the ground as he pushed himself towards me, his arms looping around me instinctively. His head tucked itself against my chest as he looked up towards me, clearly expecting an answer.

“Mhm, I had some of the leftovers in the fridge. Though it was around dinner time, so a few hours ago-”

Well, that seemed to be enough to get him up and moving.

“Nope, nope. That just means we both need to eat, which means it’s dinner time. Second dinner? Bonus dinner..?”

He was already looping his arm with mine as he stood, bracing against me for balance as his other hand pushed him up from the chair. The piles of paperwork had luckily been forgotten for the moment, or at the very least, pushed to the back burner of his mind. The back burner that never seemed to let go of anything, it seemed like.

The walk back to the farmhouse seemed a lot shorter now that I wasn’t walking it alone, the quiet click of the key in the lock as satisfying as the day I first heard it. The next noise that came from the house was the sound of three very large dogs all climbing off the couch with the grace of a drunken deer, and the sound of something being knocked off the end-table by a wagging tail.

“Down guys, four paws on the floor.”

He tried, but that didn’t really work. Admittedly, it never worked and one of us always ended up having to nudge the dogs by their noses until they gave us enough room to walk without tripping over them. Get big dogs, they said. They’re good for security and helping around the house, they said.

Though in reality, these guys were definitely good for cuddles, as they were more than willing to prove as soon as I sat back down on the couch. I barely had time to settle in before I was quite literally dog-piled, watching as Nico hung his jacket on the coathook by the door. Somehow I always managed to forget how much that jacket always hid, though admittedly, I wasn’t quite sure why. He regularly lifted and maneuvered hundreds of pounds just to keep the shop running, as well as handling all sorts of deliveries on his own. It must have been the combination of his jacket and chronic baby-face.

“Hun, what are you hungry for? Anything in particular?” Oh, right. Dinner 2.0.

“Just whatever you feel like cooking, you know what I like.” He smiled at that, that same goofy smile that lit up his whole face. Even the dogs seemed to perk up at the sound of dinner plans, though that may have been because Nico always slipped them bits and pieces while he was cooking. All with the same excuse of ‘they’re good boys and girls!’, which he did have a point with. They really were good dogs. Even if they did squish me into the couch while he made his way to the kitchen, though I knew I wouldn’t be allowed to help with cooking anyway. Last time I tried to stir something for him, I ended up getting bopped in the hand with a spatula, which was enough warning for me. The kitchen was his space, and I got to enjoy the aftermath regardless.

Luckily, the aftermath of the cooking came pretty quickly. It was only a few minutes before I was pushing one of the dogs aside to make room for him, taking a bowl of what looked to be paella before I was pulled against his side. Oh, how the cuddlebug continued to strike. Not like I could ever complain, it was too comfy to even think about getting up or moving. The fireplace was lit and crackling, the paella was hot and filling, there were not one, not two, but three dogs lounging across the couch with us, the fireflies were just starting to rise up out of the bushes around the house…

By the time I realized I was starting to fall asleep, I could already feel blankets being pulled up and over me on the couch, a pillow being tucked somewhat haphazardly behind my head.

The bowl of paella had been set on the coffee table at some point, and even partly asleep I knew what the gentle press on my forehead was, the slight stickiness of chapstick enough to give it away.

“Good night darlin’, I love you.”

#mod shitposting #mod fic #or at least an attempt at it #i might do a rewrite or rework of this concept once im not so tired but we'll see #yes the formatting might be weird i had to transfer it over and no i dont care

6 notes · View notes

jurnalbucuresti-blog · 8 years ago

Text

New Post has been published on JurnalulBucurestiului.Ro

New Post has been published on http://bit.ly/2iqXNLm

Corespondenta din SUA : 167 DE ANI DE LA NAȘTEREA POETULUI NOSTRU NAȚIONAL

„Suntem români, vrem să răm��nem români și cerem egală îndreptățire a națiunii noastre.”

– M. Eminescu

15 ianuarie este ziua de naștere a marelui poet care a bucurat nația noastră cu doar 39 ani de viață, dar cu o imensă activitate literară. 46 de volume, aproximativ 14.000 de file au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu în 1902.

A fost poet, prozator și jurnalist, cea mai importantă voce poetică din literatura română.

Ion Caraion scria: „Eminescu este imponderabil și muzică”. Ion Luca Caragiale spunea că „avea un temperament de o excesivă inegalitate, oscilând între atitudini introvertite și extravertite: când vesel, când trist; când comunicativ, când ursuz; când blând și când aspru; mulțumindu-se uneori cu mai nimica și nemulțumit alteori de toate… Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!” Titu Maiorescu i-a promovat imaginea unui „visător cu o extraordinară inteligență, ajutată de o foarte bună memorie”. Constantin Noica îl considera etalonul poeziei românești spunând că „Arborii nu cresc până în cer. Nici noi nu putem crește dincolo de măsura noastră. Și măsura noastră este Eminescu. Dacă nu ne vom hrăni cu Eminescu, vom rămâne în cultură mai departe înfometați.”

Mihai Eminescu (Mihail Eminovici) s-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botoșani și a decedat la 15 iunie 1889 la București. A fost al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai căminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de țărani români din nordul Moldovei, coborând (pe linie paternă) din Transilvania, de unde familia a emigrat în Bucovina, din cauza exploatării iobăgești și a persecuțiilor religioase.

A urmat școala primară la Cernăuți, primele două clase probabil într-un pension particular. Apoi a fost înscris la liceul german din Cernăuți, singura instituție de învățământ liceal la acea dată în Bucovina anexată de Imperiul Habsburgic. Când s-a înființat catedra de limba română, ea a fost ocupată de profesorul Aron Pumnul – cărturarul ardelean care a făcut parte din conducerea Revoluției Române de la 1848 din Transilvania, cel care a redactat programul revoluției lui Avram Iancu și care s-a refugiat în final la Cernăuți. La moartea acestuia, Eminescu a publicat poemul, „La moartea lui Aron Pumnul”, semnat Mihail Eminoviciu; avea 16 ani. Debutul a fost în revista „Familia” din Pesta, înființată de Iosif Vulcan (jurist și scriitor din Ardeal), cu poezia „De-aș avea”. Iosif Vulcan l-a convins să-și schimbe numele în Eminescu, adoptat mai târziu și de alți membri ai familiei sale.

Între 16-19 ani a călătorit din Cernăuți la Blaj, Sibiu, Giurgiu, oprindu-se la București, luând astfel contact cu realitățile românești din diverse locuri. În această perioadă s-a angajat ca sufleor și copist la teatru, unde l-a cunoscut pe Ion Luca Caragiale.

Între 19-22 ani a fost student la Viena, la Facultatea de Filozofie și Drept, ca „auditor extraordinar”. A audiat cursuri ale diferitelor facultăți, a frecventat cu mult interes biblioteca Universității, având o sete nepotolită de lectură. În acest oraș s-a împrietenit cu Ioan Slavici și a cunoscut-o pe Veronica Micle. S-a întors în țară și s-a înscris la Universitatea din Berlin (22-24 ani). În acea perioadă a avut o bogată corespondență cu Titu Maiorescu care, îi propunea să-și obțină de urgență doctoratul în filozofie, pentru a fi numit profesor la Universitatea din Iași. Junimea i-a acordat o bursă cu condiția să-și ia doctoratul în filozofie. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la examene. Poetul a început să sufere de o inflamație a încheieturii piciorului; s-au îmbolnăvit și trei dintre frații săi; invoca totodată lipsuri materiale. S-a întors în țară. La acei 24 ani a fost numit director al Bibliotecii Centrale din Iași. Trei ani, cei mai frumoși ani ai vieții lui a fost bibliotecar, revizor școlar, redactor la „Curierul de Iași”. A făcut ordine în Bibliotecă și a îmbogățit-o cu manuscrise și cărți vechi românești. În această perioadă a fost bun prieten cu Ion Creangă, pe care l-a îndemnat să scrie, l-a introdus la „Junimea”, asociație culturală înființată la Iași și a fost mereu în prezența muzei sale – Veronica Micle, scriind multe poezii.

La vârsta de 27 ani i s-a propus postul de redactor, apoi redactor șef la ziarul „Timpul” din București. După 6 ani, în 1883, s-a îmbolnăvit. În mod brutal, în iunie 1883, munca sa a fost întreruptă fiind introdus cu forța în sanatoriul doctorului Șuțu. A plecat la tratament la Viena, în Italia, a revenit la București, a plecat la Iași, la băi lângă Odessa, a revenit în țară lucrând la Bibliotecă câtva timp. S-a reîmbolnăvit, s-a internat la ospiciul de la Mănăstirea Neamț. În decembrie 1888 a plecat la Botoșani, unde a fost îngrijit de sora sa Henrieta. Acolo a fost vizitat de Veronica, de unde au plecat amândoi la București. S-a bucurat de o scurtă activitate ziaristică și în februarie 1889 s-a îmbolnăvit din nou și a fost internat la București. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, a murit în sanatoriul „Caritatea” al doctorului Șuțu, iar în 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu, în București. Un cor a interpretat litania „Mai am un singur dor”.

Vorbind despre poezia de dragoste a lui Eminescu, trebuie să începem cu copilăria pe care a petrecut-o la Botoșani și Ipotești, în casa părintească și prin împrejurimi, într-o totală libertate prin frumoasele păduri ale Bucovinei, numele de „Bucovina” provenind din cuvântul slav pentru fag („buk”), astfel termenul se poate traduce prin „Țara fagilor”. Nostalgia copilăriei este evocată în poezia de mai târziu „O, rămâi” scrisă în 1979, în care poetul aude glasul pădurii care-i șoptește: „O, rămâi, rămâi la mine,/ Te iubesc atât de mult!/ Ale tale doruri toate/ numai eu știu să le-ascult./ În al umbrei întuneric/ te asemăn unui prinț. Ce se uit- adânc în ape/ cu ochi negri și cuminți/ Și prin vuietul de valuri,/ Prin mișcarea naltei ierbi,/ Eu te fac s-auzi în taină/ Mersul cârdului de cerbi…” Copilăria s-a pierdut undeva în ceață și poetul constată cu durere: „Astăzi chiar de m-aș întoarce/ a-nțelege n-o mai pot…/ Unde ești copilărie,/ cu pădurea ta cu tot?”

Întâmplarea care i-a marcat ciclul poeziilor de dragoste a fost întâlnirea cu Veronica Micle, întâlnire pasională dintre doi poeți; unul dintre ei trebuia să strălucească! Iubirea pentru femeie și natură, în poezia lui Eminescu, luminează și tulbură totodată, cele două sentimente însumându-se ajung să aibă o energie cosmică care, până la urmă, pare să scape de sub imperiul voinței, plecând într-o sferă nelumească și determinând un destin tragic.

La începuturile vieții dragostea lui este senină, frumoasă, împlinită cel mai adesea într-un cadru feeric al naturii, ca în poeziile „Dorința”, „Atât de fragedă”, „Freamăt de codru”, „Somnoroase păsărele”, „La mijloc de codru des” și altele. Plenitudinea sentimentului iubirii este redată însă, în poeziile „Lacul”: „Lacul codrilor albastru/ Nuferi galbeni îl încarcă;/ Tresărind în cercuri albe/ El cutremură o barcă./ Și eu trec de-a lung de maluri,/ Parc-ascult și parc-aștept/ Ea din trestii să răsară/ Și să-mi cadă lin pe piept…” și în poezia „Lasă-ți lumea”, în care natura se însuflețește alături de cei doi îndrăgostiți (dragoste în mijlocul naturii… minunat!): „Lasă-ți lumea ta uitată,/ Mi te dă cu totul mie,/ De ți-ai da viața toată,/ Nime-n lume nu ne știe./ Vin’ cu mine, rătăcește/ Pe cărări cu cotituri,/ Unde noaptea se trezește/ Glasul vechilor păduri./ Printre crengi scânteie stele,/ Farmec dând cărării strâmte,/ Și afară doar de ele/ Nime-n lume nu ne simte./ Părul tău ți se desprinde/ Și frumos ți se mai șede,/ Nu zi ba de te-oi cuprinde,/ Nime-n lume nu ne vede./ Tânguiosul bucium sună,/ L-ascultăm cu-atâta drag,/ Pe când iese dulcea luna/ Dintr-o rariște de fag./ Îi răspunde codrul verde/ Fermecat şi dureros,/ Iară sufletu-mi se pierde/ După chipul tău frumos […] Înălțimile albastre/ Pleacă zarea lor pe dealuri,/ Arătând privirii noastre/ Stele-n ceruri, stele-n valuri./ E-un miros de tei în crânguri./ Dulce-i umbra de răchiți/ Și suntem atât de singuri!/ Și atât de fericiți!/ Numai luna printre ceață/ Varsă apelor văpaie,/ Și te află strânsă-n brațe/ Dulce dragoste bălaie.”

Mai târziu, dezamăgit de loviturile vieții, de lipsa de înțelegere a contemporanilor săi, strâmtorat din punct de vedere material, conștient de societatea nedreaptă în care trăia, Eminescu creează poezii profunde, din ce în ce mai triste și pline de renunțări. Codrul nu mai are bogăția frunzișului verde, culoarea, lumina, aerul pur din prima parte a tinereții, este văzut în alte culori, cineva parcă stinge încet lumina, culorile devin din ce în ce mai pale, poetul începe să-și pună întrebări, încearcă să definească amorul în poezia „Ce e amorul”: „Ce e amorul? E un lung prilej pentru durere/, Căci mii de lacrimi nu-i ajung/ Și tot mai multe cere./ De-un semn în treacăt de la ea/ El sufletul ți-l leagă,/ Încât să n-o mai poți uita/ Viața ta întreagă.[…] Dispar și ceruri și pământ/ Și pieptul tău se bate,/ Și totu- atârnă de-un cuvânt/ Șoptit pe jumătate./ Te urmărește săptămâni/ Un pas făcut alene,/ O dulce strângere de mâini,/ Un tremurat de gene…”

Poetul simte că iubirea pentru ființa dragă pleacă, neputând fi înlocuită cu alta și regretul este redat cu sfâșierea ființei, în poezia „S-a dus amorul…”: „S-a dus amorul, un amic/ Supus amândurora,/ Deci cânturilor mele zic/ Adio tuturora/ Uitarea le închide- n scrin/ Cu mâna ei cea rece,/ Și nici pe buze nu-mi mai vin,/ Și nici prin gând mi-or trece./ Atâta murmur de izvor,/ Atât senin de stele,/ Și un atât de trist amor/ Am îngropat în ele!/ Din ce noian îndepărtat/ Au răsărit în mine!/ Cu câte lacrimi le-am udat,/ Iubito, pentru tine!/ Cum străbăteau atât de greu/ Din jalea mea adâncă,/ Și cât de mult îmi pare rău/ Că nu mai sufăr încă! […] Și poate că nici este loc pe-o lume de mizerii/ pentr-un atât de sfânt noroc/ străbătător durerii.”

Poetul devine dezamăgit și acest sentiment – dezamăgirea – a dat limbii românești o capodoperă – „Luceafărul”, poezie în care e mistuit de iubire, gata să-i jertfească iubitei nemurirea, dar, în cele din urmă renunță, alegând izolarea: „Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece”, versurile sugerând destinul omului de geniu.

În Grădina Copou din Iași se află Teiul lui Eminescu, numit și „Copacul îndrăgostiților”, lângă el fiind scrise, pe o placă, versurile de mai sus. Marele poet a căutat adesea inspirația la umbra ramurilor acestui tei, bătrân de aproape 250 de ani. Sub crengile teiului au avut loc discuții între marele poet și prietenul său Ion Creangă. Tot aici Mihai Eminescu o aducea pe iubita sa Veronica Micle, ființa care a influențat puternic opera poetului.

Eminescu a scris și Rugăciuni închinate Fecioarei Maria. Amintim Rugăciunea: „Crăiasă alegându-te/ Îngenunchem rugându-te,/ Înalță-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie,/ Fii scut de întărire/ Și zid de mântuire,/ Privirea-ți adorată/ asupră-ne coboară,/ O, maică prea curată/ Și pururea fecioară/ Marie!” Se spune că Eminescu a adus rugăciunea în închisorile comuniste, deoarece deținuții politici recitau această Rugăciune, punând accentul pe versurile: „Înalță-ne, ne mântuie / Din valul ce ne bântuie”.

S-a consemnat că Eminescu a fost una dintre „personalitățile hibride, filozof-poet”. Opera sa poetică a fost influențată de marile sisteme filozofice ale epocii sale, de filozofia antică, dar și de gândirea romantică a lui Arthur Schopenhauer, precum și de filosofia lui Immanuel Kant (Eminescu a lucrat totuși o vreme la traducerea „Criticii rațiunii pure”, la îndemnul lui Titu Maiorescu.

Să amintim filosofia din poezia „La steaua”, care trebuie înțeleasă ca o metaforă a călătoriei luminii. Viteza luminii era deja calculată cu aproximație înainte de 1889, prima determinare experimentală a vitezei luminii din sec. XVII datorându-se unui astronom danez care a stabilit la acel moment valoarea constantei c de 213 000 km/s. Eminescu era la curent cu datele științifice și filozofice. Ulterior, Einstein care avea vârsta de zece ani la moartea lui Eminescu, în 1905 a demonstrat că cel mai rapid lucru din Univers este lumina (aprox. 298.000 km/s); a explicat de asemenea că lumina Soarelui ajunge pe suprafața planetei noastre în aprox. 8 minute, iar lumina reflectată de Lună în aproximativ 30 de secunde. În aceeași teorie spune că dacă lumina Soarelui ar dispărea brusc, noi abia peste 8 minute am observa întunericul, deci anumite stele de pe cer care se află la distanțe foarte mari, de milioane de ani lumină, deși ele ar putea să fie de mult stinse, noi încă le putem percepem lumina. Frumusețea este și a ultimei strofe a poeziei, în care Eminescu a proiectat superb imaginea în spațiul iubirii, al dorului. De fapt, Einstein a expus într-un limbaj de fizică, iar Eminescu într-un limbaj poetic. Amândoi geniali!

„La steaua care-a răsărit/ E-o cale-atât de lungă,/ Că mii de ani i-au trebuit/ Luminii să ne-ajungă./ Poate de mult s-a stins în drum/ În depărtări albastre,/ Iar raza ei abia acum/ Luci vederii noastre./ Icoana stelei ce-a murit/ Încet pe cer se suie;/ Era pe când nu s-a zărit,/ Azi o vedem și nu e./ Tot astfel când al nostru dor/ Pieri în noapte-adâncă,/ Lumina stinsului amor/ Ne urmărește încă..”

Eminescu a dus o imensă activitate jurnalistică. Articolele pe care le scria constituiau o educație politică pentru cititori, prin analiza profundă asupra situației în care se afla țara. La17 ani când a scris poezia „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”: „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,/ Țara mea de glorii, țara mea de dor?/ Brațele nervoase, arma de tărie,/ La trecutu-ți mare, mare viitor!” și în continuare pe vremea când avea puternice sentimente patriotice în dezacord cu linia partidului, a Puterilor Centrale, chiar și împotriva lui Maiorescu, a scris multe poezii. Astfel concepția sa despre lume și viață, protestul său împotriva falselor idealuri și valori, revolta lui față de viciile incurabile care urâțeau societatea în care își ducea traiul, s-au regăsit în cele cinci scrisori eminesciene, scrise în perioada lui de maturitate deplină artistică. Exemplific numai un fragment din „Scrisoarea a treia”, tema poemului fiind demascarea falsului patriotism al contemporanilor în contrast cu vitejia ostașilor din istoria trecutului țării, mai precis – figura domnitorului Mircea cel Bătrân, conducătorul al cărui unic țel era slujirea patriei, tabloul întâlnirii dintre domnitor și Baiazid – conducătorul oștii otomane – , în care se remarcă ospitalitatea, înțelepciunea și spiritul pașnic al lui Mircea, față de trufia lui Baiazid: „ La un semn deschisă-i calea și s-apropie de cort/ Un bătrîn atât de simplu, după vorbă, după port./ – Tu ești Mircea? – Da-mpărate !/ – Am venit să mi te-nchini,/ De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini./ – Orice gînd ai împărate, și oricum vei fi sosit/ Cît sîntem încă pe pace, eu îți zic: Bine-ai venit!/ Despre partea închinării însă, doamne, să ne ierți;/ Dar acu vei vrea cu oaste și război ca să ne cerți,/ Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale,/ Să ne dai un semn și nouă din mila măriei-tale…/ De-o fi una, de-o fi alta… Ce e scris și pentru noi,/ Bucuroși le-om duce toate, de e pace de-i război. […] Și de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag?/ Și purtat de biruință, să mă-mpiedic de-un moșneag?/ – De-un moșneag, da, împărate, căci moșneagul ce privești/ Nu e om de rând, el este domnul Țării Românești./ Eu nu ți-aș dori vreodată să ajungi să ne cunoști,/ Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oști…”

Eminescu a fost un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal și pentru unitatea națională. El critica aspru Parlamentul pentru înstrăinarea Basarabiei, era intransigent atât față de politica de opresiune țaristă cât și față de cea a Imperiului Austro-ungar; dorea o Dacie Mare, o Românie Mare. Cu ocazia Sărbătorii de la Iași, de la începutul lunii iunie 1883, când s-a dezvelit statuia lui Ștefan cel Mare, Eminescu a citit la „Junimea” poemul său „Doina”, care a iritat Puterile Centrale: „De la Nistru pân’la Tisa/ Tot Românul plânsu-mi-s-a/ Că nu mai poate străbate/ De-atâta străinătate./ Din Hotin și pân’ la Mare/ Vin Muscalii de-a călare,/ De la Mare la Hotin/ Mereu calea ne-o ațin…”

După ani întregi de cercetare și verificare a arhivelor despre Mihai Eminescu, renumitul eminescolog, astăzi în viață – profesorul, scriitorul Nicolae Georgescu – a încercat să deslușească misterul bolii și morții poetului prin prisma contextului politic de la acea vreme, scriind cartea „Boala și moartea lui Eminescu”. În rezumat, scriitorul leagă soarta lui Eminescu de implicarea acestuia în susținerea Ardealului, deoarece Eminescu s-a pronunțat pentru dezlipirea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar. Dovedește că Eminescu era incomod și trebuia executată comanda trasată de la Viena: „Și mai potoliți-l pe Eminescu!”. Era mesajul pe care francmasonul P. P. Carp îl transmitea de la Viena mentorului Junimii – francmasonului și parlamentarului Titu Maiorescu. Comanda a fost executată întocmai de cei din țară, pe 23 iunie 1883. Eminescu care era marcat de o mare suferință pe fond psihic, o psihoză maniaco- depresivă, a fost internat forțat, i s-a pus diagnosticul de alcoolism și sifilis care le putea permite administrarea unui tratament cu mercur, pentru distrugerea lui fizică. Cei care au regizat totul, porneau de la convingerea că odată ce Eminescu va fi internat cu acte în regulă, va intra în conștiința publică drept nebun și nimic din ceea ce a scris sau va mai încerca să scrie, nu va fi luat în considerare. Eminescu a fost declarat nebun și internat la psihiatrie, în clinica francmasonului – dr. Șuțu, într-un moment în care guvernul României urmărea să încheie un pact umilitor cu Tripla Alianță (Austro-Ungaria, Germania și Italia), prin care renunța la pretențiile asupra Ardealului și se angaja să îi anihileze pe toți cei catalogați drept „naționaliști”. Pactul a fost încheiat în secret în acel an 1883.

În timp ce era spitalizat la clinica doctorului Alexandru Șuțu, Eminescu a fost lovit intenționat de un alt pacient cu o cărămidă în cap, lovitura provocându-i moartea. În argumentarea sa, eminescologul Nicolae Georgescu se sprijină pe declarația unui frizer, martor ocular al episodului. Se știa despre mărturia acelui frizer, ea fusese publicată în ziarul „Universul”, în 1926, dar a fost ignorată cu bună știință.

Scriitorul ne mai aduce la cunoștință că Vlahuță l-a vizitat la spital în ultimele zile ale vieții poetului și a redat versurile reținute pe care Eminescu le-a citit în prezența lui: „Atâta foc, atâta aur/ Și-atâtea lucruri sfinte/ Peste întunericul vieții/ Ai revărsat, Părinte!” Apoi, spunea Vlahuță, a lăsat tăcut privirea în pământ… După câteva minute de tăcere și-a împreunat mâinile, și ridicându-și ochii în sus, a oftat din adânc și a repetat rar, cu un glas nespus de sfâșietor: „Of, Doamne, Doamne!”

O, Doamne, Doamne, zic, dă-ne puterea să-l înțelegem și să-l iubim pe Eminescu al nostru!

Vavila Popovici – Carolina de Nord

#corespondenta din sua #mihai eminescu #VAVILA POPOVICI

0 notes