#Cap de duș de mână

[asistenta-virtuala]

Descoperă oferte incredibile pe Gave – Produse utile și inovative la prețuri imbatabile!

Dacă ești în căutarea gadgeturilor care să îți simplifice viața sau a unor accesorii care să îți aducă un strop de inovație în casa ta, pe Gave găsești cele mai bune oferte! De la aparate electrice moderne, lămpi solare eficiente până la uelte esențiale și accesorii smart, avem tot ce îți trebuie pentru a te bucura de tehnologie la super prețuri. Iată câteva dintre produsele vedetă care merită…

[pastpresentfutureworld]

Diana s-a oprit din a măsura camera cu pași mici și l-a cântărit din priviri, ajungând la concluzia că Logan arăta la fel de rău ca acum câteva ore, când l-a rugat să se odihnească. A clătinat din cap, nemulțumită de faptul că nu a fost ascultată. “Îmi pare rău că am dat buzna,” replică ea când acesta s-a rățoit, amintindu-i că trebuie să se comporte înainte de toate ca un om normal și nu precum un roboțel lipsit de suflet. Cu brațele încrucișate la piept, Diana l-a privit cum dezgroapă tableta de sub un morman de foi și Logan a uitat de oboseală, dus sau chiar un mic dejun sănătos. “Da, știu. Am creat un paradox… Eu! Nu voi! Trebuia să îl prindă pe Flynn, nu sa îl…” Tăcu. Și-a asumat un risc și l-a lăsat să fugă. “Respiră,” se apropie de el încetișor și-si puse mâinile pe umerii lui, privindu-l in ochi. “Este vina mea,” îi reaminti Diana, luandu-i tableta din mână. A lăsat-o cu grijă pe birou și îl rugă să se așeze. “Agenția vrea să continuăm operațiunea oricât este necesar… Nu le pasă decât de succesul ei. Să îl prind pe Flynn, sa recuperez informațiile pe care le-a furat, iar voi ar trebui să mă însoțiți. Nu vreau sa pierd alți parteneri, așa că te rog să mă înveți cum să folosesc mașinăria minune,” îi zise pe un ton calm, echilibrat. A intrat mai apoi în chicineta pe care o folosea pe post de bucătărie și a pornit cafetiera, pregătind o cafea puternică.

După aceea, Diana a cotrobăit prin dulapuri căutând prosoape curate și, câteva secunde mai târziu, aceasta s-a întors în birou. “Du-te să faci un duș. Te scot la masă! Și nu accept un răspuns negativ, Logan!” Se știa pe ea cum a fost după moartea soțului ei când refuza să mai iasă din camera sa și se îndopa cu somnifere și calmante pentru a-si alina durerea și mai ales, dorul. Și a avut alături o persoană care a scos-o din acea stare, iar dacă Logan avea nevoie de același ajutor pentru că s-a îngropat în muncă, atunci Diana îl va aduce din nou pe linia de plutire. Sau cel puțin așa și-a propus. “Ți-am pregătit și o cafea… Flynn e rănit, va avea nevoie de cel puțin 72 de ore ca să se pună pe picioare cât de cât. Nu putem să stăm aici și să așteptăm.” Și bănuia că Daniel și Emma aveau nevoie de timp ca să se obișnuiască cu noua viață, mai ales că nu a primit niciun semn de la ei. Era adevarat ca Daniel a fost prins cu minciuna, dar Emma va înțelege căci nu puteau să îi spună adevărul lui Carol și cu atât mai puțin lui Jasper. Părea un băiat bun, cu o minte sclipitoare, care însă aplana situațiile cu glume nevinovate. Călătorise mult, văzuse nenumărate țări din Europa, Asia și chiar si Orientul mijlociu. Ajutase la descoperirea unor artefacte care acum se aflau în muzeele din întreaga lume, dar în ceea ce privea relațiile sociale, era o persoană retrasă care facea glume pentru a-si ascunde de fapt singurătatea.

Din această cauză, purtarea lui părea ușor copilărească. Nu a avut încotro, așa că a ocupat un loc în spațiu și încercă pe cât posibil să se țină cu dinții de minciuna pe care chiar el a scornit-o. “I-am spus mamei tale de ce erai ieri într-o asemenea stare. Stie totul despre fetițele bolnave de cancer de la spital,” îi comunică el, iar Carol s-a pornit într-o serie de explicații și motive pentru care nu ar mai trebui să îl însoțească la spital. Emma stranse pumnii pe masa, iar el și-a pus mâinile pe deasupra, rugând-o din priviri să înțeleagă că nu avea încotro. Și cu toate că voiau sa discute cu agentul Sharpe, nu puteau să plece, mai ales că mama Emmei a pus piciorul in prag, interzicându-i fiicei sale sa iasă din casă. “Mamă, nu cred că ai procedat cum trebuie,” interveni Jasper. “Nu mai suntem copii sa ne pedepsești, iar Emma poate lua decizii pentru sine. Dacă vrea să o viziteze pe această Diana, atunci poate să se ducă liniștită.” Privirea dura a lui Carol Whitmore spunea altceva, așa că bărbatul s-a îndepărtat de masa și s-a dus să ia cărbunii pentru grătar. Ca întotdeauna, sora lui geamănă a știut cum să iasă din încurcătură și o rugă pe mama lor să invite încă două persoane la masa de prânz. “Sigur! E perfect!” Zise Jasper si-i făcu cu ochiul. Întotdeauna îi va fi alaturi și o va sprijini așa cum au făcut de când se știu. “Atunci mă duc să pregătesc mai multe porții de mâncare. Daniel, mă ajuți?”

~Inceputul~

[netedsistriat-blog]

Sub soarele bătrân și gras - Gura Portiței

Am ajuns în Jurilovca la amiază. Soarele stătea țeapăn pe cer iar arșița alungase orice urmă de viață de pe străduțe. Totul în jur părea încremenit, anesteziat de o lumina aceea orbitoare, ca de studio. Doar un câine cu blana plină de praf a trecut în grabă pe lângă mine, fără să mă bage în seamă.

Nu știam încotro să o apuc ca să ajung în port. Am văzut peste stradă o casă scundă, vopsită într-un verde-melon, cu acoperișul de tablă și două steaguri mari arborate la intrare. Era primăria comunei. Înăuntru, aerul era înghețat ca într-o capelă mortuară. Liniștea dinăuntru era tulburată doar de respirația  monotonă a aparatului de aer condiționat. Am bătut la ușa unei încăperi, singura din spatele căreia se auzeau voci. Înăuntru, două doamne corpolente, așezate în spatele unor birouri doldora de hârtii și de dosare, vorbeau între ele, beau suc din pahare de plastic și mâncau fursecuri..

Nu au părut deloc deranjate de faptul că am dat buzna peste ele. Le-am rugat să mă îndrume către port. Cea care era mai aproape de fereastră s-a ridicat cu greu de pe scaun, sprijinindu-se cu amândouă mâinile de birou, a dat draperiile la o parte și mi-a arătat o străduță care cobora în pantă. Eram foarte aproape. Cam o mie de pași, a râs ea și s-a întors la farfurioara cu prăjituri.

Am coborât pe străduța aceea ușor înclinată. Toate străduțele cu care se intersecta erau și ele înclinate, de parcă satul ar fi avut forma unei pâlnii, conceput în așa fel încât tot ceea ce era legat de viața lui să se scurgă inexorabil către apă, către adâncurile ei.

Înainte de intrarea în port, am dat peste o biserică scundă și trainică, care după formă și arhitectură, era o  biserică lipovenească. Avea o cupolă turtită și grasă, ca un bulb de fenicul, care părea că se umflase sub apăsarea rugăciunilor, a dorințelor și tânguielilor adunate acolo. Zidurile groase erau vopsite într-un galben pastelat iar sfinții cu figuri naive și schimonosite păreau și ei că transpiră, încremeniți într-o suferință eternă. Am vrut să intru pentru câteva clipe, însă porțile din fier forjat ale curții erau ferecate cu lacătul. În schimb, ușile biserici erau larg deschise, de parcă cineva le-ar fi lăsat intenționat așa, pentru ca răcoarea și întunericul dinăuntru să se reverse afară, să molipsească cumva exteriorul.  

Imediat după biserică se deschidea micul port al satului. Și aici domnea aceeași stare de încremenire. În partea dreaptă, pe un ponton de beton, erau câteva depozite scunde, cu pereții din șipci de lemn și acoperișurile din azbest în jurul cărora erau împrăștiate scheletele ruginite ale unor macarale și fosilele unor lotci de lemn, pe jumătate îngropate în nisip. În stânga, în schimb, acolo unde bărcuțele pescarilor sau șalupele de mare viteză ale celor mai înstăriți stăteau înghesuite la marginea unui ponton de lemn, lovindu-se una de cealaltă ca într-un dans, acolo erau semne de viață.

Un bărbat în maieu și pantaloni cazoni, apărut de nicăieri, ca taximetriștii ambulanți din Gara de Nord, m-a întrebat dacă vreau o barcă. I-am spus că vreau să ajung la Gura Portiței, însă nu m-a lăsat să termin de vorbit. M-a luat de după umeri și am pornit-o amândoi înspre ponton.

La mal era trasă o șalupă lungă, descoperită, care era deja doldora de oameni. Mi-a făcut semn să cobor, însă la început nu am vrut. Părea puțin probabil să traversăm lacul în siguranță, în ambarcațiunea aceea micuță ca o coajă de nucă. Mi-a spus că nu e nicio problemă, că ei știu mai bine tainele apelor. Apoi mi-a aruncat un zâmbet de reclamă și  până la urmă m-a convins.

Am coborât în burta ambarcațiunii care se clătina amenințător sub greutatea noastră. Pe apă, regulile echilibrului sunt altele decât cele de pe pământ. Dacă viața pe pământ seamănă cu un marș și are o consistență dură, cea de pe ape este onirică, având proprietățile unei hore amețitoare.

Am rămas o vreme în soare, așteptând să mai apară și alți călători. În fața mea, într-un estuar micuț, se înălță o construcție metalică de câteva etaje, aproape halucinantă, ireală. Era un hotel plutitor, de forma unui vas elegant  de croazieră, eșuat prin cine știe ce neatenție fatală a comandantului, la țărmul nisipos al acestui sat uitat de Dumnezeu. Punțile sale erau pustii și doar pe alocuri, agățate  pe balustradele albe, erau agățate prosoape multicolore, ca niște drapele. Coca metalică arăta ca o balenă imensă, cu pielea strălucitoare. Era atât de mare, încât nici măcar nu plutea, părea mai degrabă plantată direct în fundul apei, înțepenită  acolo pentru totdeauna.  

Între timp au mai urcat doi tineri și șoferul care fumase până atunci pe o băncuță de lemn, a coboarât și el în barcă. Cineva l-a întreabat de veste de salvare. Ne-a arătat o ușiță de plastic la prora și ne-a spus că are suficiente. După aceea a pornit motorul și nimeni nu a mai zis nimic.

Șoferul nostru era lipovean, cu ochii de un albastru spălăcit, sticlos, șepcuță din denim roșu, geacă de fâș și pielea înnegrită de soare. Stătea în picioare și învârtea cu o singură mână volanul micuț, ca să ne scoată din toată acea aglomerație mișcătoare de ambarcațiuni.

Între timp, m-am uitat la ceilalți pasageri. Un bărbat burtos, îmbrăcat doar în bermude fosforescente și șlapi de plastic, stătea tolanit la pupă, cu brațele întinse, de parcă ar fi stat pe canapeaua lui din sufragerie. Avea o doză de bere în mână și încearca un dialog peste capetele celorlalți, cu un alt bărbat care stătea mai în față. Trei copilași erau înghesuiți în spatele șoferului și se chinuiau să termine o înghețată pe băț. O femeie trecută bine de 40 de ani, cu o tunsoare bărbătească,  sânii mari și degetele pline de inele de aur, se agăța de bărbatul ei și părea că îi este teamă.

Înaintam domol, de-a lungul unui canal îngust, cu malurile ascunse de stufăriș. Ajunși la buza canalului, lacul Razim s-a deschis în fața noastră, întins și vălurit, ca o mare în miniatură. O dată ieșiți în larg, am simțit cum micul motor honda începe să huruie, partea din față a bărcii s-a săltat în aer și forțele naturii au început să lucreze asupra corpurilor noastre. Am luat viteză și ne-am afundat cât am putut de tare în băncuțele din burete. Cei trei copilași au uitat de înghețată, care a început să se topească și să se prelingă pe degete. Stau cu gurile deschise și chicotesc din când în când, cu părul răvășit de curenții lacului.

Viteza are grația ei. Barca face salturi în aer, ca o balerină, apoi cade din nou, cu toată greutatea ei, peste luciul apei. Un curent năprasnic bate din toate direcțiile și nu ai cum să te ferești de el. Aproape toată lumea și-a tras câte un prosop sau câte un voal pe cap, mai puțin burtosul cu doza de bere, care pare să se bucure de acest duș cu aer rece. La viteza aceea, aerul devine material, are consistență și devii conștient de forța lui brută. Ceea ce este nevăzut se face văzut, iar ceea ce este văzut se face nevăzut.

Malurile, ca niște chipsuri  verzi și subțirele, abia se mai zăresc. Tăiem lacul prin inima lui, unde sunt apele cele mai adânci și vânturile cele mai năprasnice. Pe aici a trecut Sfântul Duh în grabă atunci când s-a făcut împărțeala între ape și pământuri. Suntem cincisprezece suflete înghesuite într-o coajă din fibră de sticlă, pe care lacul acesta preistoric nu ar avea nicio remușcare să le înghită de îndată ce ar ajunge în brațele lui.

În tot acest haos al vitezei, în acest nesfârșit festin al forțelor brute, chiar acolo m-a cupris o stare de liniște, mai adâncă probabil decât apele Reazimului. Nu era liniștea aceea liniară, care te cuprinde atunci când toate elementele existenței tale se armonizează sau liniștea indusă de stările de toropeală, când tot corpul tău e moale și simțurile devin leneșe. Era liniștea pe care ți-o dă  abandonul. Nu eram străin de starea aceea. Mi-o aminteam din copilărie, atunci când am simțit-o pentru prima oară, într-o biserică sufocată de lume, în noaptea de Înviere.

Eram captiv într-o mulțime de trupuri, de texturi diferite, trupuri de fâș rece, de lână aspră, de bumbac moale, din blană câlțoasă de oaie, din piele tăbăcită și alunecoasă, în mijlocul cărora mă simțeam ca într-un țarc neîncăpător, sub cupolele întunecate ale bisericii, de unde știam că mă privesc  sfinții tăcuți și bărboși, în miros de tămâie, de naftalină și parfum de crini, iar în toată acea înghesuială am simțit pentru prima oară acest abandon, această stare care te cuprinde atunci când te scufunzi în ceva mai mare decât tine și hotarele ființei tale se estompează.  

În brațele acestei stări am văzut cum limba de pământ pe care este așezată Gura Portiței începe să se îngroașe și să capete consistență. După puțin timp, am intrat din nou într-un labirint de canale și după câteva unduiri printre desișurile de stufăriș, am acostat lângă un ponton de lemn.

Ne-am dat jos cu greu din barcă, amețiți încă după scurta noastră goană peste ape. Ne-am înțeles cu șoferul nostru taciturn să vină să ne ia la apusul soarelui. Între timp, bărcuța s-a umplut din nou cu oameni care se pregăteau să se întoarcă la viața lor de pe uscat.

Gura Portiței m-a întâmpinat în aceeași stare de leșin ca și Jurilovca. Împrejurimile aveau contururile incerte, de consistența mierii, gata în orice clipă să se topească și să se prelingă peste noi. Soarele părea că nu se clintise deloc pe cer, ca un câine bătrân așezat confortabil în fotoliul său.

La început, am fost puțin indus în eroare de cele câteva pâlcuri de turiști care se învârteau prin piațeta portului, ca niște animatori aduși acolo să dea impresia de viața, însă după ce aceștia s-au împrăștiat, locul a revenit la starea sa inițială, aceea de repaos total. Barăcile de lemn, nelipsitele bărcuțe, câteva clădiri și dependințe cu acoperișul de stuf și contururile ferestrelor vopsite într-un albastru festiv, colbul înecăcios, pervazurile înghesuite cu glastre multicolore, câțiva platani bătrâni, cu scoarța  lovită parcă de un soi de dermatită a regnului vegetal, toate acestea păreau cufundate într-o adâncă așteptare, ca un depozit de butaforii abandonate.

Gura Portiței este  o limbă de pământ incertă, lunguiață ca un apendice, înconjurată din toate părțile de ape. Un tărâm iluzoriu, ale cărui forme și contururi se schimbă în permanență, sub acțiunea capricioasă a apelor și a aluviunilor. Dacă te uiți la o hartă a Deltei, pare o secțiune transversală într-un os. Zone pline și zone goale, spații incerte, tușe neclare, umbre, mici nuclee poroase de forma unor boabe de fasole. Din acest motiv, totul pare aici să fie supus închipuirii, un fel de spațiu al nălucilor, un loc al mirajelor înșelătoare.

Când am ajuns pe plajă, aceasta era aproape pustie. Undeva în dreapta mea, retrase, erau așezate câteva corturi colorate, care se umflau și se dezumflau cu stoicism în bătaia vântului, ca niște drapele uitate pe câmpul de luptă. În mijlocul plajei, în nisipul albicios, erau înfipte la întâmplare câteva umbrele de lemn și stuf, sub care nu stătea nimeni, doar o umbră pătrățoasă, care își schimba locul în funcție de mișcarea lentă a soarelui. În spatele meu era un pâlc de căsuțe albe de lemn cu acoperișuri de stuf și același contur albastru al ferestelro, pe jumătate îngropate în dunele de nisip.

Doar în jurul acestora erau mici semne de viață. Una dintre ele avea ușa deschisă și pe un pat de lemn, care  ocupa tot interiorul, vedeam  mișcarea robotică a unor mâini și picioare, care păreau să fie atașate la niște sfori invizibile. Altele aveau agățate în dreptul ferestrelor prosoape și tricouri puse la uscat, șlapi abandonați în fața ușilor, jucării de plastic, colaci, bărcuțe cu aer, presărate în jurul lor, ca o recuzită a bunei dispoziții și a relaxării. Toate acestea parcă mai atenuau din starea aceea de izolare.

Cu toate astea, simțeam un dor straniu de uscat, de întors înapoi.

Mi-am așezat prosopul în pătratul de umbră al uneia dintre umbrele. Pentru câteva clipe, am fost  într-o teribilă stare de confuzie. Totul în jurul meu avea ritmul și scenografia unei piese de teatru: doi salvamari în șorturi roșii, cocoțați pe un caiac micuț vâsleau stând în picioare, țepeni ca niște zei din picturile egiptene. O femeie tânără, cu sânii goi,  își pieptăna părul lung la umbra răcoroasă a unei căsuțe. Un stol maroniu de cormorani a trecut în viteză deasupra mea, fără să scoată nici cel mai mic zgomot.

Doar fierbințeala nisipului p��rea reală. Și răceala revigorantă a apei din micul golf în care am mers să fac baie. Marea era liniștită, însă păstra o culoare smolatecă, amenințătoare. Golful era flancat de-o parte și de alta de câte un zid gros de stabilopozi, care semănau cu colții unui rechin. Am înotat o vreme, până când am scăpat din cleștii micului golf și am ieșit în larg. De acolo am văzut, în dreapta mea, un gard de sârmă care se termina abrupt într-unul din brațele de stabilopozi, dincolo de care se continua plaja îngustă și nesfârșită. Un bătrân cu pălărie colonială de paie, pantaloni scurți muștar, care avea în mână un obiect lung, ca un minciog, s-a strecurat printr-o gaură căscată în gard și apoi s-a făcut nevăzut.

Am ieșit din apă și am luat-o pe urmele lui. Nu mă interesa el în mod deosebit, ci plaja care se întindea după gardul de sârmă. Nisipul îmi ardea tălpile. M-am strecurat prin aceeași gaură prin care  dispăruse mai devreme bătrânul  și am călcat direct pe un pat gros de scoici albe, cu spinarea zimțată. Mă înțepau nemilos și aproape că nu îmi mai simțeam tălpile. Cu toate astea, m-am încăpățânat să merg în picioarele goale. După ce am coborât de pe movilița de scoici, am ajuns din nou pe plajă. Bătrânul nu se mai vedea pe nicăieri. Începeam să cred că fusese doar o închipuire de-a mea.

Plaja de dincolo de gard era magnifică. O întindere nesfârșită de nisip alb, de culoarea și textura cretei, care se împletea la orizont cu un cer azuriu, translucid. Era o reprezentare reală a unui ideal al purității. Până și marea avea o altă culoare. Era mult mai luminoasă, de culoarea topazului, blândă și liniștită, ca o femeie pe care o privești în timp ce e încă adormită. Mă simțeam fericit, ca o formă de viață întâmplătoare strecurată pe nevăzute la acest festin încântător al elementelor.

Am mers o vreme de-a lungul plajei, înspre linia incertă a orizontului. Voiam să mă îndepărtez cât mai mult de orice urmă de oameni și zgomote familiare. Covorul de nisip alb era presărat de scoici albe, grămăjoare de bălegar, trunchiuri de copac și ciulini aurii. Deasupra capului simțeam fierbințeala soarelui, iar la picioare răceala binefăcătoare a apei și moliciunea senzuală a nisipului care se strecura printre degete. Mi-am adus aminte de Robinson-ul lui Michel Tournier care se îndrăgostește de insula lui și face dragoste cu ea.

Am lepădat șorțul de baie și am pășit încet, cu teamă, în apa călduță. Am închis ochii și am plutit în derivă în acea placentă străvezie. Eram o prezență stranie, un ansamblu stângaci de organe moi, măruntaie, sânge cald și magistrale nervoase, toate învelite cu deosebită ingeniozitate într-un săculeț de piele albă care, sub sclipirile soarelui, părea să fie aproape translucentă, ca cea a monștrilor luminoși din adâncuri. Făptură a pământului, străină, venită se se bucure de misterul mării alături de meduze, guvizi, calcani, delfini, pisici de mare, hamsii, bibani, midii și stavrizi.

Retrăiam scurta mea existență amniotică și eram în pragul extazului, lovit de o fericire atât de intensă încât mi se părea aproape insuportabilă. Șorțul roșu pe care îl abandonasem pe țărm era singura relicvă a vieții mele terestre, pe care mi-aș fi dorit în acel moment să o abandonez pentru totdeauna.

În dreapta mea l-am revăzut la o distanță oarecare pe bătrânul acela iluzoriu cum dădea târcoale prin apă, plimbând printre valuri obiectul său misterios. Era ca o scenă din Străinul lui Camus. Deja nu mai eram singur, toată pustietatea aceea nu îmi mai aparținea doar mie. Starea de visare se destrăma ușor, ca un avion care se ridică la cer și dispare după perdeaua de nori.

Până la lăsarea serii, am stat tolănit pe plajă, letargic și fericit. Când s-a apropiat ceasul să plec înapoi spre Jurilovca, m-am întors în port și l-am sunat pe barcagiu să vină după mine. În așteptarea lui, m-am așezat pe o băncuță, lângă o lotcă albastră umplută cu pământ și straturi de flori. Lumina serii era blândă, avea consistența unui abur și toate lucrurile păreau să tindă către punctul lor de dispariție.

Aveam din nou acea senzație de irealitate. Hidrobicicletele cu scaunele lor galbene stăteau înghesuite la țărm, ca niște oi într-un țarc, plutind laolaltă în apa densă ca o supă, atinsă de mii de scilipiri care apăreau și dispăreau de pe suprafața ei. Toată acea adunătură colorată de plastic și pedale începea să se agite cum intra în port câte o ambarcațiune care aduceau cu ea personaje noi pentru acest teatru iluzoriu.

Trăgeau la mal și își descărcau încărcătura de turiști buimaci, care veneau să se izoleze aici departe de lumea dezlănțuită. Îi identificai ușor după felul dezorientat în care se fâțâiau prin piațetă, trăgând după ei niște trolere micuțe, aproape ridicole în peisajul acela sălbatic, cu aparatele de fotografiat agățate în jurul gâtului, încă amețiți de schimbarea bruscă de consistență a peisajului. Pe lângă turiști, mai erau și oamenii locului, navetiști acvatici pe care îi recunoșteai ușor după pielea arsă, după repezeala cu care vorbeau și după nepăsarea față de toată acea agitație care pusese stăpânire pe locurile lor. Scoteau din bărci sacoșe de rafie umplute până la refuz cu franzele proaspete, ciorchini de banane, peturi verzi de bere, lubenițe gigantice, caserole cu măruntaie de pui și apoi dispăreau care încotro, în acest ținut incert și înșelător, în care Geneza încă nu a luat sfârșit, iar Dumnezeu nu a făcut încă o împărțeală clară între pământuri și ape.

Curând a apărut și barcagiul cu o punctualitate aproape improbabilă. M-a ajutat să cobor în bărcuță și apoi s-a tras deoparte să vorbească cu ceilalți barcagii. Eram absolut surprins că acel sfinx, care nu scosese o vorbă tot drumul încoace, putea să vorbească și chiar să lase să îi scape urma vagă a unui zâmbet.

Între timp s-a mai urcat lângă mine în barcă o familie cu doi copii, băiat și fetiță, care s-au așezat cuminți unul lângă celălalt și au început să mă studieze, cu o sfială copilărească. M-am uitat la mama lor. Era îmbrăcată într-o rochie scurtă, turcoaz, care îi lăsa la vedere pulpele groase. Era puțin durdulie, avea pielea arsă de soare și ochii mari, rotunzi ca două mărgele. S-a așezat cuminte pe băncuță, și-a tras marginile rochiei peste genunchi și a intrat într-un soi de așteptare detașată, de parcă cineva ar fi deconectat-o de la realitate. Bărbatul ei, care era probabil partea cuvântătoare și omniscientă a familiei, a început să îmi povestească tot felul de lucruri, pe care la un moment dat nu le-am mai auzit fiindcă șoferul nostru a pornit micul motor honda.

Mă așezasem chiar lângă șofer. Redevenise taciturn. Nu își mișca decât mâinile și capul, singurele aceesorii de care avea nevoie ca să scoată barca din perimetrul strâmt al portului. Îl simțeam cum miroase a băutură, însă lucrul acesta era absolut firesc în locurile acestea.

Când am ieșit din nou în larg, am reluat aceeași goană nebună ca la venire. Aerul era acum mult mai rece și mai tăios. Fiecare încerca din nou să se protejeze cum putea mai bine, cu prosoape, eșarfe sau hanorace mai groase. Doar femeia cu rochie turcoaz stătea în aceeași poziție cuminte, cu mâinile pe genunchi, ochii închiși și capul puțin ridicat, ca să se poată bucura cât mai bine de furia curenților de aer.

În lumina apusului, Reazimul arăta ca un reptilian care se pregătește să năpârlească. Pe suprafața lui apăruseră vagi fâșii de oranj, care se strecurau ca niște mici pești tropicali în jurul bărcii. La un moment dat, bărbatul mi-a făcut semn cu mâna să mă uit în față. M-am ridicat, ținându-mă strâns de parbrizul de plexiglas al bărcii. Soarele bătrân și gras se lăsa peste lume, ca un imens biscuite pe care îl scufunzi într-o cană cu ceai de Ceylon. Părea obosit, fără să își piardă însă din grandoare. Părăsea jumătatea aceasta de lume ca să se nască, nou-nouț, în jumătatea cealaltă, ca un zeu cu două chipuri. Toată linia orizontului, spre care goneam în viteză, lăsând în urma noastre șalupe domoale și o urmă de apă înspumată, precum coada unei rândunici, era un imens incendiu. Toate nuanțele posibile de portocaliu se îngrămădeau acolo, ca într-o pictură imensă de Aivazovsky.

Când am ajuns din nou la mal, câțiva copilași ne așteptau pe ponton. Păreau replici în miniatură ale șoferului nostru. Aceiași ochi de un albastru translucid, același zâmbet reținut, aceeași piele tare și arsă de soare. L-am întrebat dacă sunt ai lui, însă a zâmbit și a zis că nu. Ne-au ajutat să coborâm din barcă și noi le-am dat bani și niște fructe care ne mai rămăseseră în bagaj.

Aflat din nou pe uscat, am simțit cum sunt lovit de boala uitării, ca un Ulise care a ascultat cântecele sirenelor. Toată ziua aceea mi-a părut brusc doar o plăsmuire a minții mele, o închipuire plămădită din nisip, soare și apă.

Vaporul-hotel se trezise la viață. Terasele înalte forfoteau de lume, toate luminile erau aprinse și  ajungea până la noi un amestec vesel de voci și muzică. În lumina nostalgică a serii, arăta ca un adevărat vas de croazieră care tocmai acostase în acel colț retras de lume. Era imaginea cea mai clară a călătoriilor pe care le faci fără să te miști nici măcar un metru. Dacă aș fi fost un locatar al acelui hotel, aș fi stat toată ziua închis în cușca mea de metal cu hoblou, într-o căldură înăbușitoare și mi-aș fi imaginat cum rătăcim de-a lungul țărmurilor Mării Negre, de la Odessa la la Feodosia, de la Novorossiysk până la Batumi, de la vechiul Trebizond până la și mai vechiul Tomis, de la Varna până la Bosfor, ca niște adevărați argonauți în căutarea lânii de aur.

[thatviciousheart]

Cei doi au așteptat tăcuți ca prietenul lor, Adam, să își revină, deși, aveau mii de întrebări legate de episodul ciudat la care au fost martori. Dawn păruse o cu totul altă persoană, doborând vampirii de parcă ar fi fost niște popice. Cum? Ce conexiune stranie avea cu ei? De ce Ysandre și-o dorea atât de mult? Nu aveau la cine să apeleze, căci singurul care le putea răspunde devenise într-o fracțiune de secundă dușmanul lor. Lui Erik i-a trecut prin cap imaginea bunicului său, un tămăduitor care locuia aproape de granițele Canadei și pe care, părinții lui l-au considerat nebun deoarece avea un dar aparte, crezându-se șaman. Nu îl văzuse niciodată în acțiune, dar tatăl lui îi povestise că odată a stârnit o furtună din senin, iar vampirii nu se apropiau de locul ăla, considerându-l periculos. Cu mintea lui, de copil, și-a creat o legendă in care vârcolacii erau reali și că provine dintr-o astfel de familie. Dar nu era adevărat, bunicul lui păstra tradițiile străbunilor, care de cele mai multe ori erau învechite și ciudate pentru lumea modernă.

Cu toate astea, simțea o chemare sa îl contacteze, deși nu a mai vorbit cu el de ani buni. “Vremurile se schimbă, la fel și alianțele,” șopti el. Eadlyn, care era pe punctul de a adormi in brațele lui Erik, a auzit un foșnet venind dinspre canapea și respiră adânc, cu o ușurare vizibilă. Adam se trezise! Țâșni în picioare, ignorând cu desăvârșire amețeala care nu îi dădea pace și îl luă de mână. “Ți-ai revenit!” Schiță un zâmbet obosit și îi sărută degetele încă reci. “Să nu mai faci asta niciodată! Și cu atât mai puțin pentru mine. Nu te mai sacrifica pentru fata asta prostuță chit că casa de partea ta.” Închise ochii, lipindu-si fruntea de mâna lui Adam. Îl simțea la numai câțiva centimetri de ea, îi simțea căldura care începea să îi dezmorțească trupul, aroma de cuișoare care venea din hainele și părul lui. “Viețile noastre nu sunt distruse, refuz sa cred asta!” Comenta ea. Erik se apropie și el de canapea, lăsându-se pe spațiul liber de la picioare. “Să zicem că totul e in regula… Dawn a plecat cu Christian!” Și apoi îi povesti ce s-a întâmplat cat el a fost mort.

Nu a schițat nici un gest când a pășit cu tălpile goale peste cioburi și nici nu a bătut în retragere, când Thomas s-a ridicat prea repede de pe canapea, fiind într-o secundă în fața ei. Înghiți nodul din gât și clătină din cap. “Este prea târziu pentru păreri de rău. Faptul este deja consumat, dragul meu,” contrar voinței sale, Kathleen îi atinse obrazul și îl privi în ochi. Erau mai expresivi decât orice cuvânt rostit sau nerostit. Și vedea că de căiește, dar cum să le explice tuturor că sunt în continuare marionetele lui Ysandre? Nu erau nici pe departe liberi. Și acum, o pedepsise și pe ea la o eternitate de întuneric și nebunie. “Da, Adam a știut. Nu e prima dată când e atacat de vampiri ori când face pe eroul. Ai fost și tu prezent. Dar durerea e la fel de sfâșietoare ca și prima dată și am jurat că îi vom proteja…” Lăsase cuvintele suspendate în aer. Dacă își plângeau de milă nu ajungeau nicăieri. “Nici eu nu știu ce s-a întâmplat după… Am simțit ca și cum miliarde de cuie de argint mi-au străpuns fiecare milimetru de piele… Totul e in ceață,” minți ea, deși văzuse clar că Dawn a cauzat acea durere de nesuportat. “Ar trebui să îți recapeți forțele și sa faci un duș!” I-a spus Kathleen câteva secunde mai târziu. În aceeași situație era și aceasta.

[thatviciousheart]

Era clar că situația a evoluat mai mult decât credea Klaus și asta intr-un timp foarte scurt. Cum de nu și-a dat seama mai devreme? Dar fratele lui era sânge din sângele lui, deși el, Klaus, nu i-a mai fost frate de când lumea. Așadar, nu a vrut să mai forțeze nota mai mult decât o făcuse deja atunci când i-a amintit de săraca Martha. In timp ce Thomas trecea prin toate emoțiile posibile și imposibile, Klaus era imaginea perfectă a lui Ysandre, de neclintit. Însă, venise aici din propria inițiativă ca să se convingă cu ochii lui că între cei doi nu exista iubire, dar se lovi tocmai de această imagine și planul i-a fost dat peste cap. "O să încerc să o țin cat mai departe de voi, frate. Dar știi de ce e în stare... Când sunt lângă ea nu pot să gândesc pentru mine," îl avertiză pentru ultima oară în timpul acelei vizite. Kathleen reveni in sufragerie, iar Klaus o privi îndelung. Fratele lui se ridică în picioare și întinse mana spre ea, apoi se relaxă când o simți alături, așa cum și chipul femeii se lumină imediat. "Prea bine," rosti Klaus, realizând că era în plus.

"Și nu aveai cum să simți ceva diferit. În secolele astea ni s-a cam diluat sângele, dragă frățioare. Stai liniștit, nu am de gând să mă ating de protejații voștri. Dar ea... Ei bine, nimeni nu o poate opri. Ne mai vedem," îi salută și porni spre ușă. Știa unde e ieșirea, nu trebuia să fie condus. De cum a închis ușa, Kathleen îl opri pe Thomas, luându-i chipul în căușul palmelor. Auzise totul, nu avea cum să nege asta. "Nu vreau sa crezi că nu simt ceva pentru tine. Până să apari tu am avut inima frântă... Vrei să știi cum am murit? Din furie... Din neatenție. L-am prins pe Henry cu secretara lui," privirea îi căzu în pământ, apoi și-a retras mâinile. "Eram însărcinată. Și în goana mea... Am căzut pe scări. A fost o cădere fatală." Nu știa dacă aflase toate detaliile. "Așa că tot ce îți cer e timp... Dar nu vreau sa te îndoiești că nu am sentimente pentru tine. Nu este strict recunoștința pe care o am pentru creatorul meu. Ai încredere în mine, te rog!" Iar acum trebuiau să discute și cu cei patru tineri din casa Glass. "Mă duc să îi sun!" Se întoarse in dormitor pentru a-si recupera telefonul.

Tastă numărul lui Adam și a răsuflat ușurată când nepotul ei a răspuns. Până să sune mobilul lui, toți au căzut de acord că vor dona sânge unui vampir, deși nici unul dintre ei nu era mult prea fericit pentru o astfel de decizie, dar nu aveau de ales. "Crede-ma... Și eu urăsc asta," i-a spus Erik, punându-si mâna peste a ei. După aceea, Eadlyn s-a ridicat de la masă și a strâns vasele, Dawn îi veni în ajutor și spăla vasele, iar el s-a dus la frigider, de unde își luă o doză de energizant. Dormea pe el și dacă mai voia să facă un duș și să nu adoarmă în cadă, atunci trebuia să se țină pe picioare până acolo. "Nu mai spune... Acum te tragi de șireturi cu vampirul ăla?" Spuse el, simțindu-se o notă de gelozie in glas. "Cred că e o idee foarte bună," zise Eadlyn. Oricum ea avea de gând să meargă acolo fie că veneau fie că nu veneau cu aceasta. "Bine, atunci vin cu voi. Adam, ar cam fi cazul sa mai ieși și tu din casă. Sunt sigur că încă îți mai cad fetele la picioare. Ce n-aș da să văd asta! Așa că ne vedem aici în treizeci de minute? O oră?" Porni deja spre etaj, vrând să facă primul baie.

"Și eu mă duc să mă schimb în ceva mai... Corespunzător," zise Eadlyn tocmai când sună telefonul lui Adam. Nu a mai rămas să afle cine era și intră în sufragerie unde își lăsase geanta cu hainele pe care le-a îndesat în spațiul mult prea mic. Regretă că nu își luase rochii, cu excepția uneia pe care o cumpărase din New York. Era de designer, intr-o nuanță burgundy si mulată pe trup, însă ceva o oprea. Nu voia să o poarte, așa că o lasă în bagaj, chiar daca nu o îmbrăcase niciodată. "Dawn... I need your help!" Îi ceru ea, luând-o de mână până în dreptul valizelor lor. "Ai vreo rochie pe care sa mi-o împrumuți?! Primit că nu îi voi face nimic. Îmi țin armele acasă... Vreau doar sa port ceva mai... Diferit!" Și cum ținutele alese de Dawn nu erau deloc pe stilul ei, erau alegerea potrivită. "Mă ajuți?!" Eadlyn nu se îmbrăca exact ca un vânător, având un stil senzual, dar în același timp practic. Erik pusese deja stăpânire pe baie, Adam vorbea la telefon, așa că ele puteau să scotocească după haine potrivite.

“Cred ca te-ai uitat la prea mult Game of Thrones, dragă Dawn,” spuse Eadlyn, râzând cat o tineau puterile. Trecuse ceva timp de când s-a amuzat copios și imaginația ei debordantă îi crease o imagine destul de grafică în minte. “Okay, okay. Ar trebui să ne oprim,” adaugă aceasta după ce râsetele lor au răsunat în casa Glass. “Dar să recunoaștem… Erik and Adam are so dreamy!” După ce a spus ultima propoziție, Eadlyn s-a rugat la toți sfinții existenți și nexistenti ca prietenul lor sa nu le fi auzit. Ar fi murit de rușine, nu era deloc bine pentru imaginea ei de Van Helsing, așa cum i-a spus și Dawn, desi Eadlyn era departe de acest personaj. Pur și simplu simțea că e datoria ei sa ducă mai departe “afacerea familiei”. Nu era ca și cum ar fi știut să facă altceva și nici nu avea un hobby pe care sa îl fructifice. “Ei bine, când în ultimii nouă ani te antrenezi să devii un vânător foarte bun și să nu îți dezamăgești familia e cam greu să îți canalizezi cunoștințele intr-o altă direcție, deci nu știu să fac altceva.” În copilărie și-ar fi dorit să devină avocat, însă acum șansele pentru o astfel de carieră au fost reduse la zero.

O înțelegea, nu trebuia să îi explice de ce a plecat. Știa în ce situație erau părinții ei și doar nu ar fi ales pentru sine. Avea zece ani! “Poate că a fost mai bine,” schiță un zâmbet înțelegător și își sorbi și ultima gura de cafea, lăsând mai apoi cana pe măsuța din față. Apoi, discuția lor s-a abătut cu mult de la subiectul inițial. “Sper să avem dreptate. Nu ne permitem luxul de a da greș intr-o astfel de situație!” Mai mult, trebuiau să se asigure că Dawn era teafără și nevătămată departe de East End. Un picior rupt ar fi însemnat sfârșitul carierei sale de balerină. În timpul discuției lor, lustra a licărit, iar becul s-a dus naibii, spărgându-se. “Adam?!” Sări în picioare, uitandu-se în jurul lor, în timp ce Dawn încerca să îl calmeze. “Adam, te rog, oprește-te! Nu mă face să aduc sarea din bucătărie!” Văzuse asta intr-un film, însă nu știa dacă funcționa sau nu. Prietenul lor a omis destul de multe lucruri. De parcă tu nu procedezi la fel, îi spuse o voce din mintea sa. “Dawn… Trebuie să vă spun ceva, dar prefer sa fie și Adam și Erik în preajmă. Este legat de venirea mea aici…”

Până la urmă au căzut de acord că era mai bine dacă îi așteptau pe cei doi bărbați ai casei Glass cu masa pusă și cina caldă. Iar când soarele s-a retras, Adam și-a făcut apariția în spatele lui Dawn si a speriat-o. “Mister, ai de dat niște explicații!” Îl apostrofă Eadlyn, amenințându-l cu lingura de lemn. Tocmai amestecase ingredientele din tigaie. Auzindu-i replica, aceasta și-a dat ochii peste cap. “Ce ar fi sa te liniștești? Incercam sa punem cărțile pe masă și să vedem ce șanse avem în orașul ăsta blestemat. Și fie că îți place, fie că nu, Thomas poate fi o pistă salvatoare.” Adam clipi ca și cum nu ar fi auzit bine și părăsi încăperea, ducându-se la etaj. Câteva minute mai târziu, el s-a întors, cu hainele schimbate și cu părul încă ud. “Parca sunteți niște copii,” se planse ea exact când Erik a intrat pe ușă, vizibil obosit și cu cearcăne sub ochi. “Mă bucur că voi arătați mai bine decât mine. Oh, a apărut Casper! Când aveai de gând să ne spui, huh?! Locuiesc in casa asta de câțiva ani, Adam!” Și el nu a fost așa de la început, deci s-a întâmplat cat Erik le-a fost chiriaș.