#înfiora

[coolladydot]

Mesele mele au acel „vino-ncoace” care le face speciale

Brrr.. iar a venit frigul! Sezonul rece a sosit și, ca mulți dintre voi, abia aștept să mă bucur de clipele speciale pe care le oferă. Anotimpurile friguroase nu îmi aduc doar o ploaie de sărbători și momente alături de cei dragi ci și o multitudine de idei de mâncăruri care să îmi pună sângele în mișcare. Da, sunt o gurmandă și o reteță gustoasă și bine gătită îmi poate înfiora inima cu…

[doracademyint]

Un articol nou a fost publicat pe http://www.glumazilei.tk/lume-esti-minunata-17-poze-splendide-care-ti-vor-infiora-inima/

Lume, ești minunată! 17 poze splendide, care-ți vor înfiora inima!

Avem impresia că în lume nu mai există lucruri minunate: numai ciudățenii, alternative și avangardă. Nu, nu sunt nemulțumit! Noile tendințe își caută propriile lor căi de realizare, însă uneori ele se rătăcesc prin adevărate jungle de ostilitate și neînțelegere, din care mult timp nu pot ieși. Totuși, noi întotdeauna le dăm o șansă.

Însă nu ar trebui să renunțăm și la lucrurile firești, care zilnic sunt prezente în jurul nostru. Fiind cuprinși de necontenitele fluxuri de informații și de dorința de a deveni oameni de succes, noi încetăm să mai percepem frumusețea acestei lumi, noi nu mai avem timp pentru așa ceva. Oprește-te pentru o clipă și privește aceste fotografii: ele au devenit câștigătoare în cadrul diferitor nominații ale concursului internațional „Siena International Photo Awards 2016”.

1. Danny Yen Sin Wong (Malaezia). Fabricarea plaselor pentru pescuit, Vietnam.

2. Leyla Emektar (Turcia). Serele, în care se cresc căpșunile. 

3. Giuseppe Mario Famiani (Italia). Puterea naturii.

4. Greg Lecoeur (Franța). Sardinele.

5. Marcin Ryczek (Polonia). Krakow, Podul Grunwald.

6. Audun Rikardsen (Norvegia). Utilizarea comună a resurselor, Tromso.

7. Audun Rikardsen (Norvegia). Schierea pe fundalul luminilor nordice.

8. Jacob Ehrbahn (Danemarca). Fluxul de refugiați.

9. Gianluca De Bartolo (Italia). Bucuria unui fermier român.

10. Mike Hollman (Noua Zeelandă). Deformația determinată de viteză.

11. Krishna Vr (Mexic). Ofelia.

12. Antonius Andre Tjiu (Malaezia). Piața plutitoare.

13. Isa Ebrahim (India). Familia Jodhpur, Rajasthan.

14. Hong Ding (China). Plantațiile de ceai.

15. Isa Ebrahim (India). Omniprezența negrului, Bahrain.

16. Fuyang Zhou (China). Stropii.

17. Ali Al Jajri (Emiratele Arabe Unite). Lumina și umbrele, Abu Dhabi.

Aceste fotografii sunt minunate! Ele sunt minunate, deoarece lumea, în care trăim, este minunată. Evident, ea nu este formată doar din nuanțe albe. Există și unele negre. Însă dacă vom renunța să ne bucurăm de lucrurile, care ne înconjoară, oare va mai rămâne ceva din omenire?

.

Autor text: Perfect Media

Sursa: Siena International Photo Awards

[bianca-dogaru-blog]

Stăpâni în Paradis. Turiști în ruine

Îmi simțeam tălpile din ce în ce mai amenințate de aspritatea nisipului, care nu demult îmi era mângâiere. Refuzam să privesc în față, îmi mențineam ochii ațintiți în jos, fixați pe pașii ce își micșorau tot mai mult viteza. Mă așteptam să fiu lovită de raze de soare puternice, să renunț pe rând la straturile de haine, să radiez de fericire langa malul fierbinte. Dar eram rece. Totul era rece în jurul meu. Obrajii se acoperiseră de culoare roșiatică, mâinile paralizaseră de frig, întreg corpul îmi fusese părăsit de căldură.

M-am îndreptat sfioasă spre locul nostru, stânca însuflețită de promisiuni și speranțe. Era tot acolo unde o lăsasem noi, neclintită și la fel de mare. Ne aștepta. Doar că acum m-am întors doar eu la ea, pierdută de tine și de iubirea ta. Acum sunt singură în locul unde sufletele noastre deveniseră unul singur și unde anii zidiseră un Paradis uitat de lume. Acum, era dărâmat și suferind, amintirile se pierduseră și se prefăcuseră în scrum; râsetele stridente și de neoprit nu se mai auzeau acum, era liniște, pustietate. Nici măcar șoaptele și respirația fierbinte, nici măcar ele nu se mai auzeau.

Liniștea mai era doborâtă doar de câte un val agresiv ce se izbea de ea. Mă înfiora imaginea iubirii noastre, așa arăta acum după ce se lăsase distrusă de noi. Abandonată și neglijată, rătăcită în neant. Priveam melancolic spre mare, spre imensitatea albastră pe care o prețuiam atât de mult, pe care o iubeam la fel de mult cât te iubeam pe tine. Priveam spre ea și vedeam tristețe. Nu te mai aveam pe tine și nu-ți mai aveam brațele înconjurate în jurul meu, nu mai aveam nimic. Eram doar eu, singură în locul unde ne-am jurat că vom rămâne împreună, locul unde mi-am întregit inima și tot locul unde mi-am înjumătațit-o.

Speram să te găsesc aici, doar să te văd. Să stau retrasă într-un colț și să mă uit ore în șir la tine, să te port din nou în gândul meu și să nu mi te mai poată lua nimeni. Să te văd din nou gânditor, zâmbind șiret în colțul gurii și privindu-mă furios, asemeni celui mai mare dușman al tău. Cu toate astea, mereu am știut că sufletul ți-a zâmbit ori de câte ori ai ales să mă înfrunți cu ochi supărați și nepăsători. Am știut că voiai să-mi spui tot ce trebuia să aflu, chiar dacă te opreai de fiecare dată când buzele ți se dezlipeau; și am știut că iubindu-te pe tine, ne vom răni pe amandoi.

Dar acum sunt aici și simt că nu mai știu nimic. Credeam că venind aici te voi avea din nou, că mâinile noastre nu se vor mai desprinde și că ochii ne vor rămâne ridicați spre cer. Că ne vom trezi din nou sub fantezia răsăritului și că vom alerga nebunește pe plaja unde ne-a copilărit iubirea. Acum, nici adierile de vânt ce-mi pătrund printre haine nu reușesc să-mi mai trezească vreun fior. Acum, sunt doar o turista în ruinele Paradisului unde noi eram stăpâni.

[raceymaddox]

“ -Tu te stingi pe picioare și ea nici nu te vede măcar...

-Pentru că nu a pătruns niciodată în sufletul meu. S-ar înfiora dacă și-ar arunca privirea.”

[aqualumiere]

Un port la răsărit

“Am întins mâna încet și i-am cuprins umerii. Era ca o tulpină de crin, care se frânge cum o atingi. Am simțit-o, fragilă, moale și caldă, lipindu-se de mine, fără nicio sfială, cu încredere, cu dăruire definitivă, cum ar fi știut dinainte toate gesturile de dragoste viitoare.  M-am aplecat deasupra ei, încet, fără grabă, știind cât de mult era până la țărm, și am dezgolit-o în fața mării caste. Rochia ei de stofă groasă mi se părea o pânză de corabie și ridicând-o, cu religiozitate, în lungul coapselor, al șoldurilor, al trunchiului, care rămânea dedesubt gol, bronzat, mi se părea că desfac pânzele corăbiei de pe ghiu ca să le întind în vânt. Și în timp ce eu o dezgoleam așa, o dezgolea și întunericul, ridicându-și vălul negru de deasupra nudității ei. În lumina palidă a dimineții ea stătea răsturnată pe punte, cu capul în parâme, înfiorându-se de vânt și de mâinile mele. Tainele feminității ei erau strânse în pielea albă de pe sâni și de pe pântece, pe care soarele nu o atinsese niciodată. M-am aplecat înfiorat și am urmărit cu buzele conturul acestor zone secrete, pe care acum mi le dezvăluia, dăruindu-mi-le fără șovăire. Era necrezut de fierbinte trupul ei, în dimineața de toamnă. În timp ce suflul umed și rece al mării îmi înfiora umerii, ea întindea deasupra brațele fierbinți, lipindu-mă de ea, să mă încălzească. Și când buzele ni s-au atins, știind tot ce va urma, dinții încleștați mai înainte i s-au destins, și ea s-a lăsat dintr-odată moale, topindu-se, pierzându-și conturul ca o bucățică de zahăr într-un pahar cu apă caldă. Și tot ce era dulce în ființa ei, se prelingea pe pielea mea înfiorată.”

[hopernicus]

doi ani de / de la # colectiv

doi ani de / de la # colectiv

În câteva zile un uriaș de dimensiunea durerii celor din Clubul Colectiv își va face din nou apariția pe stradă și va încerca să poarte un dialog cu fiecare dintre noi.  Acest fapt nu va înfiora pe nimeni însă, așa cum s-a întâmplat și cu un an în urmă. Și asta dintr-un singur motiv: pentru că tot ce am învățat mai abitir, cu voită încăpățânare, în toți acești 27 de ani a fost numai și numai cum…