#în fiecare zi mă îndoiesc că ne mai facem bine

[drum-cu-naluci]

Could you elaborate on the path you think Romania is on? What do you mean by that?

I wrote a long-ass smart reply that got lost once this fucking page refreshed, reminding me why I was writing longer shit in word first. So let me try again, maybe this time better and more coherent with a new idea or two.

Let me start with the latest which made me write that. We seem to have started building places according to what I’d call “car culture”. You’ve got to have a car to get from the fancy, rat infested minefields they call residential areas, americanly known as the suburbs. Yes, the natural habitat of the common oblivious white mom who delivers her kid to the private school downtown in her Toyota, which is also her only way to get to a supermarket for her organic, definitely not overpriced or plastic tomatoes. Unless she orders them and the “browny” guy coming from an underdeveloped country to be paid minimum wage here, does it for her. Public transport and walking is only for the brave and psychos. No judgy if you still do those.

Next on my list would be the multiple job opportunities in the wonderful glass buildings, those microsofty architectural wonders which occupied the unsanitary parcels of #chernobilcore areas, saving us from the trouble of allergies from stuff like ambrosia, which grows like crazy on every private property whose owner probably got Alzheimer or dementia and forgot it ever existed. Those marvelous pieces of shit architecture also save us from the dangers of getting new parks, which are known for the rats and also homeless people. While the first ones can still get in a corporate environment through the venting system, the homeless don’t know that they could as well join a soul-devouring family that would literally work them to death for income. But if it works in Silicon Valley, why wouldn’t it do the trick for us too? If you’re not homeless and you still have a wife, a husband, a kid or more to go back to, then make sure you’ve got some good photos for them to put in your spot at the table while you work overtime again, God knows why.

Since I hate this topic, I have more on it.

The fast living style. How do you live fast enough to make sure you do as much as possible for your totally not ruthless job in the tall-ass liminal glass building erected by the handy “brownies” in less than 2 months? I don’t fucking know, I guess you just have to get your hands on the quickest foods and snacks you can, ideally without leaving the keyboard. Otherwise, how can you die on it? Don’t worry about wasting time on wasting more time once it is over, the companies’ got you covered. Have fun with your sack of Doritos the size of the guy who picked the corn for it.

It’s not all bad. We’re also giving it a try to some sort of sexual revolution which is a funny thing to do in a country where the church’s power works like we’re living in a very ugly XVII century court. The enforced purity through heavy censorship found in the days of communism is now becoming no more than a memory and we have to thank all the movies and shows that offer the closest we can get to soft porn on public television. Maybe some sunny day, which could be any day now since we’ve had 20 degrees in fucking January, we get that with them gays. Unless the fascists and priests implement Gilead. Not like both of them do it together or something like that. That would be gay.

I don’t know if I’ve touched all points I did in the message fate kindly destroyed in the form of the secret services who hate a girl dropping facts, but I tried to make sense. Anyway, anyone with some more ideas to ad or who just want to contradict me, the reblog and reply are all yours. I am mad as hell and also heavily anxious so I’m down for anything keeping my mind busy.

[12iul-ie]

despre cel ce a plecat(6) finalul.

te uitai în ochii mei și vorbeai despre cât de rău îți pare, lacrimi curgând pe obrajii tăi. eu nu puteam să plâng. eram prea șocată de cuvintele tale și de faptul că plângi.

credeam că ești insensibil. credeam că tot ce mi ai spus era o minciună.

dar am văzut adevăr. purul adevăr.

este așa de greu să uiți și să ierți? de iertat, este ușor, mai ales când iubești. fiind vorba de uitat în schimb, poate fi o întreagă luptă între ceea ce știi și ceea ce simți.

eram așa convinsă că nu mai era nimic rămas între noi, însă m am înșelat.

totul era exact acolo unde a fost lăsat.

degeaba totuși.

amândoi avem vieți diferite complet, amândoi avem probleme prea complicate și prea mari unde suntem.

niciunul nu e dispus să renunțe la tot acum. de fapt, amândoi suntem, dar chiar nu se poate.

e bine să accepți unele lucruri exact cum sunt ele. să le uiți pentru că anumite aspecte în viață chiar nu pot fi schimbate, cel puțin nu pe moment.

știu că mă iubești, și eu te iubesc. de aceea am și pus capăt. amândoi am ajuns la concluzia că trebuie să o lăsăm așa.

trebuie să lăsăm timpul să își spună cuvântul. trebuie să dăm amândoi ochii cu realitatea rece și să rezolvăm tot ce avem de rezolvat, pe cont propriu.

fiecare purtăm bătălii diferite înăuntrul nostru, bătălii ce nu le putem câștiga unul lângă altul deocamdată din cauza acestei distanțe dintre noi.

e mai bine așa. nu o spun cu regret și dar o spun cu inima frântă.

nu știu de ce a fost să fie așa între noi, dar voi afla într o zi. vom afla.

ce ar mai fi viața fără momente ca acestea, nu? fără momente în care trebuie să accepți și să ți iei gândul deși acel lucru este tot ceea ce îți dorești.

dar nu este ceea ce ai nevoie.

tot acest proces este unul de maturizare și în final amândoi avem de câștigat.

trebuie însă mai întâi să ne chinuim.

altă variantă acum nu există.

rămân cu sufletul împăcat că am avut șansa să te mai văd o dată, că am avut șansa să ți aud vocea de aproape, ci nu prin telefon.

prețuiți ceea ce aveți aproape de voi, alții nu au nici măcar atât și ar da orice să aibă.

îmi pare rău pentru modul în care ți am vorbit dar sunt sigură ca acele vorbe reci și urâte ți au deschis măcar puțin ochii. le am spus din tot sufletul și cu toată dragostea.

sper să găsești ceea ce cauți de atâta vreme, deși mă îndoiesc că o vei face.

eu însă voi găsi. mă voi regăsi mai bine spus.

iau o pauză de la “iubire” și îmi acord mie timp și spațiu spre a vedea altfel viața și lucrurile. poate sună egoist, dar este benefic. este alegerea mea și o voi duce până la capăt.

oricum îmi aduceai prea mult aminte de locul ce l am lăsat în urmă. de acel oraș unde inima mea încă se află, bucăți din ea aflându se pe fiecare stradă pe care am trecut vreodată în el.

nu este un lucru rău, dar este toxic acum. sunt într un alt loc și trebuie să fiu trup și suflet aici pentru a îmi atinge scopurile și pentru a reuși să îmi fac visele realitate.

am mult de lucru, iar dacă mintea mea este în altă parte, este mult prea greu să reușesc ceea ce mi am propus.

iar, poate sună egoist, dar visele mele și ceea ce vreau sunt mult prea importante ca să le las pentru o persoană. ele sunt tot ceea ce știu că nu o să mă părăsească vreodată.

focul din mine ce arde spre reușită, arde mai tare decât cel dintre noi.

ne am întâlnit dintr un miracol de atâtea ori. este clar că a fost să fie, dar nu mai este.

cred cu tărie totuși că este doar o chestie de moment. cred că noi în continuare suntem ceva special și dacă destinul o să ne facă să ne regăsim pentru a o suta oară, atunci chiar vom avea puterea să facem sacrificii și să luptăm pentru noi. însă avem nevoie de timp..

sigur ne vom vedea din nou, așa că nu îți voi spune adio încă. îmi voi lua însă rămas bun pentru o perioadă.

ești una dintre cele mai minunate persoane pe care le am cunoscut și ești dovada vie că există destin.

îți mulțumesc pentru tot ce m ai învățat, intenționat sau nu. m ai schimbat enorm și asta contează cel mai mult în clipa asta.

sper ca următoarea dată când ajung în orașul acela, nimic să nu se fi schimbat. însă sper ca tu da.

nu cred că este finalul pe vecie, dar acum sigur este.

vom trăi și vom vedea.

nu mai ești “cel ce a plecat”, acum suntem cei ce au plecat. pe drumuri separate, dar amândoi cu același scop: de a găsi ceea ce ne dorim, ceva mai bun.