raspberriesshadowplay

[raspberriesshadowplay]

[raspberriesshadowplay]

[raspberriesshadowplay]

anyone else just woke up one day and realized that our time on this earth is limited and that they really really really want to live despite every bad thing that happens and proceeded to have a break down or is it just me

[raspberriesshadowplay]

If reincarnation is real I wonder how many people stare at their own art in museums, listen to their own music they made in a different life and read books they don't remember writing

[raspberriesshadowplay]

Alain de Botton

[raspberriesshadowplay]

[raspberriesshadowplay]

Quote via a submission sent to @geloyconcepcion

[raspberriesshadowplay]

Iremediabil

Mi-ai trântit în faţă cuvintele alea ��nainte să plec la Iaşi. Înainte cu fix o oră să plec. Îmi spuneai, printre altele, că voiai să mă încerci şi să îmi vezi reacţia şi că nu înţelegi de ce plâng. Era totul aşa nedrept - nedrept, îţi spun. Că toate încercările mele s-au dus naibii, că nu putem să ne înţelegem, nu putem nici să vorbim ca doi oameni. Iar când am plecat, am lăsat în urma mea toată fericirea de ocazie cu care mă amăgeam. A trebuit să vină el, să mă scoată din baie în timp ce plângeam în hohote ca să mergem să-mi înec lacrimile în pahare cu mixuri dubioase de grade. S-a răstit la mine că plâng tot timpul după cei mai mari fraieri posibili, că-mi stric toată vacanţa aici, că sunt frumoasă şi merit un tip mult mai bun. Şi pentru un moment l-am crezut. De fapt, toată săptămâna aia m-am lăsat purtată cu incertitudine de speranţa că va fi mai bine. Am abuzat de liftul exterior din faţa palatului doar ca să îl putem admira bine noaptea, mă lăsam pierdută în magia unui loc nou, m-am aventurat în căldură pe toate străduţele boeme şi adunam toate cărţile care mi se păreau interesante. Arhitectura. Vibraţia. Fericirea că eram o necunoscută printre necunoscuţi. Faptul că puteam să pierd toată ziua fără să îmi ceară cineva socoteală. Libertatea închipuită, de moment. Mâncarea ieftină şi proastă şi uitatul cheilor (căci unele lucruri nu se schimbă). Într-adevăr, călătoritul îmi însănătoşea inima frântă, făcându-mă să consider din ce în cei mai puţin cât de aiurea e totul, făcându-mă să privesc încrezătoare în viitorul posibil. Mă aşezam pe iarbă şi scriam sau citeam, mă gândeam la noi şi cel mai mult mă gândeam la mine. Că trebuie să îl ascult pe Camus, că trebuie să trăiesc până la lacrimi. Dar eu ce fac dacă deja plâng? Iremediabil m-am întors iar în oraşul ăsta gri şi la tine...

[raspberriesshadowplay]

Ştiam

Dansam la mine pe Killing me softly, iar Lauryn Hill n-a sunat niciodată atât de bine. Era ziua când ne-am plimbat până la stadion să o luăm pe Tasha, te chinuiai să tai cartofii şi toţi îţi ieşeau în formă de triunghuri - cartofii conspiraţiilor, aşa i-am numit. Am început să râd de tine şi te-am trimis după ţigări. Tot în ziua aia mă chinuiam să îl desenez pe Jake din Adventure Time pe antebraţul tău, cu henna. Nu credeai nici tu că te-ai lăsat pe mâna ta, iar eu, normal, l-am pocit oribil şi a trebuit să îl porţi o lună. Îmi tremura foarte rău mâna şi tu erai nerăbdător, te rugam să fii drăguţ măcar odată şi să minţi că a ieşit frumos şi că-ţi place, dar n-a ţinut şuştacheul. A râs şi tata când a văzut ce am făcut, ne-a trimis la plimbare direct. A fost ziua în care am vorbit serios despre noi şi am încercat să reparăm situaţia, dar n-au trecut nici 10 minute şi ai început să te cerţi cu mine - şi ştiam, chiar ştiam că într-o zi, nu foarte departe, aveai să pleci. Eram prea oarbă şi prinsă în reveria mea, în speranţa că totul va fi bine, că asta e ultima dată - deşi ştiam că aveau să mai urmeze multe certuri. Undeva, revelaţia sfârşitului încerca să pătrundă în conştient şi să mă facă să pun punct iar. De data asta poate şi definitiv. N-a fost să fie, am negat vehement orice instinct, m-am lăsat prinsă în mrejea asta ieftină, am mizat pe priviri şi atingeri, nu pe înţelegere şi raţiune. N-a fost să fie. Idem nouă.

[raspberriesshadowplay]

Memento

Fragmentele care m-au impresionat. Cântecele şi momentele. Glumele proaste şi chiştoacele rămase în scrumieră. Oamenii care au venit, oamenii care au plecat. Şi cei care au rămas. Conversaţiile la care trăgeam cu urechea şi plimbatul aiurea. Sentimentul de acasă. Oboseala fericită şi senilă. Furatul unui pui de somn în maşină pe drumul de la mare. Sarea şi nisipul care mi-au rămas şi acum în păr. Hainele care încă mai au briza imprimată în ţesătură. Tenişii care m-au cărat tot drumul ba la munte, ba la mare. Cetăţile şi curajul meu prostesc. Pozele proaste. Schiţele şi mai şi. Săritul dimineaţa din maşină şi ritualul de înjurat frigul de dimineaţă. Alergatul până în apă. Mâncatul de la Mc în toiul nopţii. Plimbările lungi din staţiune până în oraş, unde nu îmi mai tăcea gura deloc, deloc. Traficul infernal şi două perechi de căşti stricate. Şapca de pescar şi ochelarii de soare. Pistruii care îmi apar pe spate. Bronzul inegal căci am adormit pe plajă. Holbatul la câte o febleţe inocentă şi neştiutoare pe terasă. Cocoţatul pe pervaz de la etajul 12 când ascultam muzică singură. Pixul şi faptul că mi-ai scris pe încheietură ‘‘I’m not afraid to walk this world alone��‘ şi mi s-a părut mult timp după o idee bună de tatuaj. Dormitul inconfortabil pe bancheta din spate. Scaunul din faţă pe care era mereu bătaie. Îngheţata scumpă şi bună, extrem de bună. Benzinăria şi visatul la studenţie. Competiţia cu berea. Seara şi alergatul pe faleză. Holbatul la mare. Baschetul. Jurnalul lui Marin Preda şi obsesia mea scurtă cu Aurora Cornu de după. Opritul în Cluj în drumul spre casă şi faptul că mi-am dat iar ultimii bani pe cărţi.

[raspberriesshadowplay]

Post-vară

Citesc iar literatură franceză, aruncându-mi din când în când privirea impasibilă pe geam. Ascult iar groove, mi-am pus niţel de zahăr în ceaiul de mentă şi întorc, ca deobicei, trecutul pe toată părţile posibile şi imposibile. Vara s-a scurs prea repede, de fapt, tot anul a fost unul fugitiv şi extrem, extrem de aiurea. Zicea bine Badu, că omul care ştie ceva ştie că nu ştie de fapt nimic. Mi-am dat seama că am fost cea mai fericită înconjurată de ele, nu de tine. Fiinţele astea, pe care tu le crezi proaste sau nihiliste, sunt până la urmă prietenii mei. Nu vreau să uit cum am chiulit toată vinerea aia şi m-am plimbat cu laptopul din cafenea în cafenea, încercând să lucrez la scenariul pentru piesa de teatru, a fost prima zi călduroasă de primăvară, şi, normal, abia am reuşit să scriu câteva rânduri. Eram prea distrasă să râd cu ele, să fredonăm afon toate hiturile proaste şi să căutăm ţigări. Sau la corigenţa la mate, când am ieşit toate să sărbătorim media 5, făceam glume proaste despre trigonometrie, prof, şi ne-am promis că mai venim şi la anul la olimpiada din vară. Sau ziua pierdută la bibliotecă, eu mă chinuiam să ajung la raftul de sus şi protestam că mă descurc singură deşi îmi cădeau cărţile în cap. Când stăteam pe asfalt înainte de party-ul ăla foarte, foarte prost de lângă gară, dar noi eram fericite şi vorbeam despre noi şi despre banchet şi ce mult mai fericite o să fim şi ne-am promis că o să ţinem legătura după liceu. Sau când mergeam la el ca să mă lase să îi chinui chitara electrică... Plimbările nocturne când eu înjuram mereu că mi-am uitat ţigările şi cheile şi cele treizeci de minute sfinte din faţa blocului meu până îmi deschidea cineva uşa. Lucrurile astea, mărunte, poate neimportante şi puerile pentru tine, înseamnă enorm pentru mine. Ele înseamnă tot pentru mine. Şi cum nu aş putea fi fericită când le am?

[raspberriesshadowplay]

Don Quijote

Crescând, mereu am văzut în Quijote un ideal, un erou. Am auzit de sute de ori - laitmotivul luptei. Am citit afirmații despre eternitate, dar oare doar nu doar timpul e unicul? Și ai crede că vorbesc despre eternitate și mi-e primordială. Eternitate. Totuși. Râd mereu când îmi trece fugitiv cuvântul prin minte. Nu toți avem definiții diferite? Eternitatea e de moment. E un moment. Aparent e și o emoție. O regăsești în surâsul după o conversație foarte bună. Sau într-o atingere neintenționată, timidă. Sau într-un paragraf foarte, foarte tare. O găsești și-n noapte pe străzi. Iar despre Don Quijote...da, în ciuda a orice, în ciuda sorții potrivnice și a diferențelor el a crezut. A crezut și s-a luptat pentru ce a crezut. A râs în fața eternității și a timpului, le-a zis vehement că lipsește puțin și că pot să-l aștepte. A sfidat orice, pe oricine. Pentru ea. Da. Sacrificiul suprem. Iar eu? Îmi găsesc scuze și-mi repet că sunt prea mică, că nu știu ce vreau, că emoțiile-s toate trecătoare și că mă iau ba prea în serios, ba deloc. Iubire. Oare am eu dreptul să vorbesc despre așa ceva? Acum? Poți încerca, draga mea prietenă, să mă convingi cât dorești că tu știi ce e iubirea adevărată după o așteptare relativ longevivă. La fel de ușor îți spun că n-am trăit așa ceva. Dar am făcut tot ce am putut, când am simțit. Dar tu nu ai habar, la rândul tău, să rezolvi carențele care pe voi doi vă macină zilnic. Tu nu ai habar de chestiile astea. Vezi, eu știu să las de la mine, să apreciez când e bine, să nu cer anormalul, să nu sufoc, să nu dramatizez sau accentuez ceva. Soare, căci așa ne alintăm, aș putea iubi, dar vezi, eu n-am pe cine. Iar tu să-mi ceri să scutur puțin trecutul și să mă avânt în aceeași caznă din care am ieșit, mi-e peste puterea de înțelegere. Da, Dulcineea nu era cea mai frumoasă, deșteaptă sau amuzantă, nu pentru toți. Nu ăsta e scopul, știu. El a văzut-o și a iubit-o. Sfâșietor. Definitiv. Dar eu am crescut, știu ce caut, și mai presus de toate știu asta - Don Quijote e doar o minciună frumoasă. Iubirea, asta se construiește în timp. Asta vine odată cu înțelegere și sacrificiu, nu constă în câte lucruri aveți în comun, cât de mult insiști tu că el e făcut pentru tine și că e complet acceptabil să se comporte așa căci sacrificiul tău extrem va repara totul. E cazul să te trezești, să îți dai seama că unele lucruri nu țin pentru că sunt mai frumoase așa. Dacă mănânci o ciocolată bună în fiecare zi la final o să te doară burta, o să ajungi s-o urâști și probabil o să mori de diabet. Mă-nțelegi? Îmi doresc din tot sufletul să mai cred în poveștiile astea, da, dar anii se scurg și nu mai e amuzant și nici poetic.

[raspberriesshadowplay]

I-a mai rămas

Își târăște picioarele grele până la tejghea, anii grei s-au scurs pe fața lui idem nopților nedormite. Are un pistrui pentru fiecare. Are riduri, semn că a trăit momente frumoase, marcă a zâmbetului tatuat permanent din trecut. Are tremurul în articulații, a deschis de prea multe ori ușa așteptând-o. Amintirea ei îl ațâța dulce, îi cânta de noapte-bună și-i amintea că există divinitate. De etern nu l-a avertizat, totuși, nimeni. Senil o așteaptă în fiecare seară să-i mai șoptească măcar deznodământul, dar ea trăiește prin el, l-a mințit când a zis că pleacă, când a trântit ușa, l-a mințit cu nerușinare. Părinții și câteva cărți vechi i-au ținut discursuri oratorice despre miracole și cum nu le vezi dacă nu ești pregătit să crezi în ele, dar, de iluzia permanenței și accentuarea emoțiilor nu i-a zis chiar nimeni. Își umple paharul și speră că într-o zi golul va dispărea, nu vede cât își adâncește genunea. Nu vede, asta e. Sacralul ia loc rațiunii. Are în spate greutatea martirului. Toate cântecele, odată simțite, devin difuze. Linia fină între vis și prezent, între iubire și atașament, între frică și firesc dispare. Nu vede că fix lucrurile la care ține cel mai mult sunt lucrurile care-i pun lanțurile. A sărit paragraful lui Paler despre Don Juan, a sărit procesul. S-a atașat de Don Quijote, dar Sancez l-a părăsit iar Dulcineea s-a urâțit. Morile de vânt au ruginit, uriașii s-au împuținat iar bogăția ce zăcea în ideal s-a destrămat pe zi ce trecea. I-au mai rămas doar atingerile ei, amintiri tactile...I-a mai rămas sfârșitul.