#încercat

[redotter]

Am găsit primul comentariu anti-vegan care m-a făcut să râd isteric (la un video despre ce mănâncă o tipă într-o zi)

Virgula urmată de multe puncte

Șinșilă

Nutrie

Apoi am ridicat ochii la username

[arhitectul]

am fost doar un trecător care a încercat să îți arate ce face dragostea din om.

the motans

[viatainpasidecuvinte]

Iartă- mă pentru așteptări.

Vă rog să mă iertați bărbați că mă folosesc de voi ca să mă rănesc. Așteptările mele la adresa voastră mă fac de fiecare dată să dau cu mine de pământ.

Scuzați-mă că încă aștept complimente și sper la dragoste eternă și povești de adolescente din filme americane. Ce să faccccc? Nu pot să îmi bag mințile în cap.

Am încercat să trăiesc altfel , să mă compromit într-un loc unde am fost tot și în câțiva ani am devenit nimic. Ce să fac dacă nu am putut? Ce să fac dacă am așteptări mai mari de la voi ? De la iubire?

Ierta-ți-mă că mă aștept să fiu cucerită și după timp, că vreau să te uiți la mine la fel, că te vreau atent la ce simt și cum ma simt. Mă aștept să fii umăr pentru sprijin, să fii picioarele cu care stau pe pământ și mâinile care mă cuprind când genunchii mă lasă. Mă aștept să lupți pentru mine, să îmi arăți că merit să am tot și că nu greșesc că tu ești totul meu.

Mă aștept să fii bărbat!!!!

Iartă-mă pentru așteptări!

[iubesc-tacerea-ta]

"Iubirea taie în carne vie şi scoate la suprafaţă toate lucrurile pe care le-ai urât vreodată la tine şi ai încercat să le ascunzi cât mai în abisul sinelui, să nu ştii decât tu de ele.Cel mai sigur om din lume devine nesigur la gândul că poate nu este destul de bun, că există cineva care să-i ofere celuilalt mai mult. Iubirea naşte monştri. Iubirea nu doar te ia de mână şi te mângâie pe creştetul capului, ea te aruncă la pământ şi te calcă în picioare, îţi râde în faţă şi te îmbolnăveşte, După ce întâlneşti iubirea te uiţi în oglindă şi nu te mai recunoşti…ori eşti un om mai bun, ori ultimul om de pe pământ. Oricum ar fi, iubirea nu te lasă la fel. Şi de acum înainte nimic nu o să mai aibă vreodată acelaşi gust…."

#therapy

[albalbastru]

"Punem totul la inimă, ne frământăm pentru nimic. Toată viaţa mea am încercat să devin indiferent şi niciodată n-am reuşit...”

Emil Cioran

[tamurakafkaposts]

Au încercat să mă manipuleze oameni, adversari sau colegi, dușmani sau prieteni, instituții, cărți, credințe, idei; fiecare ieșire din singurătate și fiecare contact cu altcineva sau altceva a fost o încercare - uneori reușită, alteori nu - de a mă schimba și de a mă transforma în purtătoarea unui alt destin.

Ana Blandiana, Fals tratat de manipulare

[confesiunianonime]

Nu mai pot, am încercat sa ma schimb ,încă încerc sa fac asta și totuși o dau in bara . Ma simt un om oribil chiar dacă încerc sa ma schimb ,nu știu cum sa îmi reglez emoțiile, ma chinui sa comunic și când comunic ce simit iese rău. I can't take it anymore, renunț

Hei, apelează la un specialist. Emoțiile pot fi foarte greu de controlat și totul devine copleșitor.

Avem câteva resurse la noi pe grup, te așteptăm!

[autopsiedeganduri]

Pleoapele îmi erau plumburii, iar ceața se așternea deasupra pământului precum un voal de mătase. Luminile stradale începeau să se asemene unor licurici, iar ochii mei începeau să devină înșelători, la fel și celelalte simțuri. Țineam volanul cu degetele încleștate, asigurându-mă că somnul nu are să mă fure încă. Destinația îmi era necunoscută, însă știam ce avea să mă aștepte. Cu fiecare minut mă aflam mai aproape de ea, și puteam parcă să o simt, de parcă nu ar fi fost întâia oară când o vedeam. Mă las purtat de reverii, iar cutia de metal în care mă aflam se leagănă brusc în stânga și în dreapta. Îmi scutur capul și reduc viteza. Drumul îl știam, îl mai parcursesem de atât de multe ori, însă oboseala îmi îngreuna fiecare mișcare. Nu eram un om credincios, dar înaintasem o rugăciune printre buze, care era menită să ajungă la urechile oricărei zeități avea să mă asculte:”Te rog lasă-mă să ajung la ea, să o strâng măcar o dată în brațe, iar apoi pot să mor fericit.”

Înaintam grăbit, încercând să scurtez multitudinea de curbe, ignorând din răsputeri asemănarea izbitoare cu un carusel pe care o căpătase brusc drumul. Brusc munții nu mă mai sugrumă, lumina orbitoare a orașului străpungând-mă până în orbitele ochilor. Mai aveam atât de puțin și puțin a fost într-adevăr. Parchez în primul loc pe care îl zăresc liber și oftez prelung. O parte din mine și-ar fi dorit să o găsească la scară, așteptând să mă vadă la fel de mult precum așteptam și eu. O sun și realizez că am trezit-o din somn, dar izbutește să mă îndrume către scara blocului ei. Sun la interfon, îmi răspunde, dar nu mă așteaptă, nici în capul scărilor, nici în pragul ușii. Nimeresc ușa ei și pătrund în apartamentul întunecat, aproape împiedicându-mă. Intru în cameră și mă așez pe canapea, la picioarele ei, iar ea continuă să doarmă. Dacă ar fi fost altcineva, aș fi luat-o ca pe un afront, aș fi făcut un întreg scandal și probabil că, deși răpus de oboseală, m-aș fi întors în mașină și aș fi plecat. Acela trebuia să fie semnul meu “Nu se bucură că ești aici. Ești un intrus și așa vei rămâne.” îmi șoptea constant mintea, dar nu mă puteam mișca din loc. Stăteam pe întuneric și o ascultam cum respiră, așa cum am ascultat-o nenumărate nopți atunci când adormea la telefon. Am încercat delicat să o trezesc, deși îmi doream să se odihnească, îmi doream totodată să pot să o strâng în brațe.

Am întrebat-o unde este baia și m-am ridicat, tot pe întuneric, să o caut. Ajuns într-un final în fața oglinzii ei, mă blamam cumplit. Ochii mei căprui, brăzdați de cearcăne, mă cercetau aspru. “De ce nu pleci? Este cât se poate de clar că nu ești dorit aici.” mă mustra iarăși mintea mea. Mă spăl pe mâini și pe față și mă bucur când văd primele raze ale soarelui luminând încăperile străine mie. Ies pe coridor și aproape că mă rătăcesc iarăși, dar reușesc cumva să îmi găsesc calea înapoi spre ea. Mă întind lângă ea, dar nu aveam loc amândoi, așa că o cuprind cu o mână, mă agăț de ea ca să nu cad și cumva o caut prin așternut, prin perne. “De ce te temi atât de tare de femeia aceasta?” ma gândeam în timp ce încercam să o trezesc, să o fac să realizeze că sunt acolo. Căutam un soi de validare? Nu neapărat, dar știam în sinea mea că dacă ea ar fi venit, eu aș fi așteptat-o și mi-aș fi petrecut fiecare secundă alături de ea. Greșeam eu să simt așa? Pusesem eu prea multă presiune? În fond, o vedeam pentru prima oară? Dar cum puteam să spun că o văd pentru prima oară? Ne petreceam fiecare moment împreuna, chiar și așa de la distanță, ne cunoșteam unul pe celălalt mai bine decât oricine.

Într-un final se trezește, dar nu bucuria venirii mele o ridică de pe canapea, ci nevoia de cofeină. O urmez în bucătărie și nici nu îndrăznesc să mă așez undeva până nu îmi indică ea. Voiam să o am aproape, dar eram singur în dorința mea. Nu puteam să nu mă gândesc că poate îi eram respingător, că poate voia să mă îndepărteze în sfârșit prin acțiunile ei, că poate nici nu își dorise cu adevărat să vin. Ne-am băut cafeaua împreună, am fumat, am încercat să îi dau spațiu să își facă rutina, dar părea mult mai îndrăgostită de propriul telefon decât de mine. Totuși nu puteam să nu o observ. Încercam să nu mă uit într-atât de insistent, dar simțeam nevoia să o memorez așa cum era în acea dimineață, cu părul ciufulit, ochii încă tulburi de după somn, cu halatul ei roz, atât de rece și intangibilă și poate că acolo greșisem. Poate că ar fi trebuit să o cobor chiar atunci de pe piedestalul pe care tot eu i-l construisem, poate că greșeala mea fusese că nu m-am iubit pe mine înainte să o iubesc pe ea și de aceea am fost mereu nimic în ochii ei. Mi-aș fi dorit să îi citesc gândurile, să pot cumva să știu cu claritate că temerile mele erau nefondate. Ea nu avea să mi le alunge niciodată.

Și totuși am ales să o cer în acea zi. Poate că pentru ea nu a fost nimic profund, nimic special, dar eu simțeam cu toată ființa mea să îmi leg destinul de al ei. Mă așteptam, luni mai târziu să îmi regret gestul, să mă blamez că m-am grăbit, dar cum mă puteam blama, atunci când eu fusesem atât de sigur? Cum să fi alungat acel sentiment de liniște pe care îl dobândisem alături de ea. Sentiment ce nicio altă femeie nu mă mai făcuse să îl simt până atunci și nici de atunci. Cum puteam eu să îmi neg atât de brutal sentimentele și să fi plecat așa cum am venit? O parte din mine regretă că nu am luat-o cu mine. Am fi putut să fugim împreună undeva. Poate povestea noastră ar fi avut alt final, ori poate că finalul era același, ba chiar mai trist. Dar ce poate fi mai trist decât faptul că acum nu o mai am în viața mea? Că femeia căreia sunt atât de pregătit să îi ofer tot ce reprezint, ar prefera orice altceva? Încă aștept să se întoarcă. Încă aștept. Și n-ar fi nevoie de un gest măreț din partea ei, nu ar fi nevoie de scuze, ori de cine știe ce sacrificii, doar să se întoarcă și să nu mai plece.

Încep totuși să cred că nu se va întâmpla, că toată această iubire mă va consuma și mă va arde până nu va rămâne decât scrum în urma mea, că oricât aș iubi-o de mult, nu suplinește nimic altceva, iar eu nu sunt decât un om ce nu are nicio putere asupra ei, nu că mi-aș dori să am. Nu pot decât să o aștept și să o rememorez noapte după noapte, blocat în acest purgatoriu al proprie-i iubiri, pășind de mult pragul nebuniei, așteptând în van cu ușa ferecată în urma mea. Devotamentul meu este deopotrivă admirabil și condamnabil, dar altfel nu am să știu nicicând să fiu.

În lipsa ei privesc răsăritul și mă rog să se îndure soarta de mine, iar poate dacă adorm, am s-o întâlnesc în vise.

[celeestial]

Te as astepta o viata și încă o zi.

Te as astepta pana as rămâne fără respiratie.

Dar nu mai pot stagna.

Am încercat prin toate modurile posibile sa te fac sa te intorci

Răspunsul tău a fost mereu același.

Nu ma poți invinui pentru ca am avut speranta ca totul o sa se schimbe

Dar acum nu mai pot sa sper

Nu mai pot sa sper ca tu o sa realizezi candva cat de mult te iubesc

Pentru ca tu deja o știi

Te as astepta o viata și încă o zi

Dar iti mulțumesc ca m ai lăsat sa plec

Singura nu as fi reusit niciodată

Te as fi asteptat mereu cu mancarea calda

Cu un zambet

Și cu speranta ca azi e diferit

Ca poate m ai văzut in vis

Ca poate m ai văzut in rochie alba

Ca poate m ai iertat

Te as astepta o viata și încă o zi

Dar as vrea sa ma simt iubita.

Sa îmi porti poza in portofel

Sa o scoți mandru și sa spui

"Ea o sa îmi poarte numele"

As vrea sa vad in ochii tai iubire iar

Atunci când ma atingi

Nu doar disperare

Nu doar pofta

Nu doar nevoie

Te as astepta o viata și încă o zi

Dar nu mai pot sa îți scriu scrisori

Fără un răspuns înapoi

Fără o dovada de iubire

Ci doar o obligatie

Nu pot accepta cum te uiți la mine și nu ți mai vezi viitorul in ochii mei

Ci doar o obligatie.

O nostalgie.

Te as astepta o viata și încă o zi

Dar asta este ultima mea scrisoare către tine

Poate in alta viata, băiatul meu frumos

Știi ca eu o sa te aștept acolo

[arhitectul]

uneori ai nevoie de un sfârșit. ai nevoie de un șut în fund ca să înveți lucruri care erau sub nasul tău și ai refuzat să le vezi. uneori ai nevoie de o pauză, de la tot, de la oameni, social media, de la tot ce are un aport negativ în viața ta. sunt pe punctul să iau o astfel de pauză. vreau timp cu mine. vreau să fiu mai egoist decât am fost vreodată și să-mi ofer totul mie, efectiv tot ce am încercat să le ofer altora, vreau să-mi ofer mie. doar astfel, sfârșitul o să-mi fie început.

despre pauza pe care n-am crezut c-o s-o iau.

@arhitectul

[viatainpasidecuvinte]

am încercat să nu mai scriu,

dar dorul m-a durut

și am scris crezând că o să treacă,

dar nu a mai trecut.

[iubesc-tacerea-ta]

Femeie, de ce ai încercat să-l repari?

L-ai întrebat vreodată dacă vrea să fie reparat?

Dacă e pregătit să renunțe la ce îi face rău?

El nu știe să fie altfel, el e haosul

El e creatorul , el îi dă viață 😊

#therapy

-despre alte femei

[love-different-way]

Plimbându-și cuvintele, s-au împotmolit în nesemnificații. A încercat să le scoată tendințele ofensive, s-a scufundat însuși interlocutorul.

Ldw.

[theblogdiana]

- inimă, mai poți să primești atâtea lovituri?

- De ce să nu mai pot? Oricum sunt plină de cicatrici.

- off, inimă, îmi pare rău că am lăsat atât de mulți oameni nepotriviți să-ți intre în carcasa ta.

- Ai tot încercat să speri la ceva mai bun. Continuă s-o faci. Eu încă rezist!

- ...

[confesiunianonime]

Am încercat să nu beau alcool pentru ceva vreme, azi m-am trezit mahmur, câteva julituri, cam asta se întâmplă când am contact cu el, nu mă pot opri. Și chiar mă întreb, de ce m-aș opri. Îmi place cum totul e distorsionat, absența focusului și mai ales că nu trebuie să mă gândesc la banalitatea a tot ce e în jurul meu. Deși am pierdut prieteni din cauza lui, nu ma o problemă cu asta, am ajuns să fiu interesat doar de 2 lucruri: când beau și facultatea. Am ajuns să tratez cu atâta irelvanța omenii din jur, mă simt deconectat, chiar și în cadrul ieșirilor și interacțiunii cu ei. Văd cum cad în aceeași problemă la fel ca taică-meu și început să înțeleg de ce era cum eram. Nu-mi pasă în ce context mă aflu, singur sau nu, trebuie să beau, asta e a cincea zi în care beau la rând și nu știu dacă mă pot opri azi, încerc să-mi spun că n-am un motiv pentru care ar trebui să-l consum, dar probabil încerc să-mi găsesc unul doar pentru că e miercuri și am ajuns cumva să n-am măcar cu cine vorbi despre cum mă simt și să-mi repet continuu faptul că emoțiile mele sunt irelevante, încrederea e doar o credință bazată pe absența datelor fiind o naivitate. Probabil voi continua să bea și să încerc să-mi găsesc pacea pe azi în ce am de studiat pentru facultate, chiar să-mi fac un program mai eficient pentru că mi-am neglijat lecturile și mersul la sală suficient. La finalul zilei mă voi simți mizerabil, dar măcar le am în ordine și poate voi încerca să beau mâine, poate.

La un moment dat o prietenă cu care nu mai vorbesc din cauza stilului în care beau, mi-a recomandat locul ăsta, un colț* de cyberspațiu cu oameni faini, well nu pot fi încă sigur de asta, dar mă simt un pic mai bine să pot să expun gândurile astea undeva.

#confesiunianonime

[ioana-emilia]

Pentru tot ce nu a fost și nu va avea să fie

Într-un final am să-ți păstrez un loc în universul meu, de-a pururi necălcat de tine, în care am să-ți venerez fantoma iubirii pe care o credeam reală. Și nu, știu că  nu a fost iubire, a fost mai puțin...mai puțin și de-o prietenie. Am fost doar doi oameni care s-au întâlnit întâmplător, printr-o coincidență, și care au încercat să forțeze iubirea.  

Am încercat să scriem în creion peste ceea ce destinul ne-a scris în pix. Neinspirată alegere, căci tot ce am scris s-a șters, în lacrimi și de destin. Sau poate am încercat să arătăm lumii că există și varianta unei ecuații de genul persoana nepotrivită la timpul potrivit. Poate că așa a fost să fie, să nu fie nimic mai mult decât  dorință și rugăciune.

Te numesc fantoma iubirii mele, deoarece în ciuda prezenței tale fizice în fața mea, mintea și sufletul tău străbăteau poteci prin păduri sau poate căutai macul înflorit în lanurile de secară. Poate erai plecat la mare, cu soarele luminându-ți fiecare centimetru al feței – ouh, acel chip angelic de care mi-e greu să-mi rup amintirea. De-a lungul anilor am văzut oameni ce aveau o înfățișare frumoasă, zâmbete dragi, ochi pătrunzători care să-ți traverseze toți kilometri trupului până la suflet. Însă nu am văzut oameni care să aibă frumusețea sufetului imprimată pe chip, până la tine. Tu erai oaza mea de liniște, dar după cum am mai spus – mă sufoca liniștea ta. Mă sufoca pentru că în mintea mea vorbeam cu tine iar tu nu-mi răspundeai, nu aveai cum, chiar dacă ți-aș fi adresat acele întrebări în cuvinte reale, rostite cu glasul aproape stins, tu nu ai fost capabil să spui ceva.