#neobizantin

[brujademente]

Bonita por dónde la miren💖 #comoyo #eia #iglesiadelossacramentinos #iglesias #sacramentinoschurch #Chile #santiago #religiousarchitecture #religiousart #arquitectura #architecture #ricardolarrainbravo #neobizantino #neobizantine #neoromantic #neoromantico https://www.instagram.com/p/ChaKHauuA-a/?igshid=NGJjMDIxMWI=

[rudyroth79]

De-a lungul istoriei sale, Catedrala Patriarhală din București a fost pictată în mai multe rânduri. Despre primii ei pictori nu se mai ştie nimic. Datele în ceea ce priveşte pictura încep cu 1834, când Nicolae Polcovnicul a executat lucrarea în stil neoclasic. Între 1932 şi 1935, Dimitrie Belizarie a fost cel care a pictat din nou Catedrala, în manieră neobizantină. Despre acest pictor nu se cunosc prea multe lucruri, dar se știu sfintele lăcașuri pe care le-a îmbrăcat cu pictură. Iată câteva dintre acestea: biserica de lemn din Costești-Argeș, Biserica Sf. Nicolae din Comarnic, biserica ”Sfântul Ilie” a mănăstirii Topliţa, biserica bucureșteană Cărămidarii de Sus, biserica Mănăstirii Căldărușani.

Data de 18 aprilie 1930 a fost una de mare încercare pentru bisericuţa de lemn din Costeşti-Argeș. Arzând complet în Vinerea Mare a Sfintelor Paşti, a trebuit să fie refăcută, iar când a fost gata, a primit hramul ”Sfântul Proroc Ilie”, pictura ei fiind realizată de Dimitrie Belizarie. La sfinţirea care a avut loc în 1935 au participat Patriarhul Miron Cristea și Regele Carol al II-lea.

Biserica Sfântul Nicolae din Comarnic este și ea împodobită cu picturile lui Dimitrie Belizarie. Definitivată în anul 1910, biserica a fost construită pe cheltuiala familiei Bibescu, care a şi donat o serie de odoare sfinte, toate din argint.

Alte picturi ale lui Dimitrie Belizarie pot fi admirate şi în biserica Mănăstirii Topliţa din judeţul Harghita, ctitoria Patriarhului Miron Cristea. Și biserica de lemn din curtea acestei mănăstiri, ridicată iniţial în satul Stânceni, judeţul Mureş, şi strămutată în anul 1910, are pictură în stil bizantin semnată de același Belizarie, în 1928.

Un alt loc unde priceperea pictorului se vede şi astăzi este biserica Mănăstirii Căldăruşani de lângă Bucureşti, ale cărei fresce (biserica mare) mare au fost restaurate de Belizarie în anul 1911.

Biserica bucureșteană Cărămidarii de Sus, construită în 1856, păstrează şi ea lucrări ale pictorului Dimitrie Belizarie, realizate în anii ’30 ai veacului trecut.

Belizarie a fost implicat și în viața socială, empatizând cu confrații, militând pentru drepturile artiștilor. Astfel, la inițiativa mai multor pictori, s-au pus bazele Sindicatului Artelor Frumoase din Bucureşti (SAF), Belizarie devenind vicepreședinte în perioada 1938 – 1948.

Dimitrie Belizarie a pictat împreună cu pictorul Arthur Verona, în anul 1936, Capela Cimitirului Bellu din București. Cei doi artiști erau buni prieteni, la începutul secolului al XX-lea, înființaseră pe lângă Mitropolia din București o școală de pictură prin care s-a dorit readucerea picturii românești în iconografia ortodoxă la tradițiile bizantine, atât în frescă cât și în iconografia de șevalet.

Artiștii Alina și Marin Gherasim, cu expoziții atât în țară, cât și peste hotare, sunt descendenții celui care a pictat Catedrala Patriarhală.

Vezi arhiva rubricii Memor de Daniela Șontică

”Dimitrie Belizarie, pictorul Catedralei Patriarhale” de Daniela Șontică De-a lungul istoriei sale, Catedrala Patriarhală din București a fost pictată în mai multe rânduri. Despre primii ei pictori nu se mai ştie nimic.

[turistprinro]

Loc al păcii şi al înţelepciunii

Am descoperit acest loc al păcii și înţelepciunii la poalele Hăşmaşului Mare, între Mureş şi Olt, pe DN12 între Miercurea Ciuc şi Gheorghieni. Sfânta Mănăstire cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” din Izvoru Mureşului este aşezată lângă şoseaua naţională şi stârnește curiozitatea călătorului fiind surprins să vadă un zid masiv de piatră, care aminteşte de epoca medievală şi o clopotniţă înaltă, albă şi frumoasă.

Biserica Mănăstirii Izvoru Mureșului

De la intrare ești întâmpinat de o troiţă maramureşeană şi o impunătoare faţadă de piatră cu o firidă de unde priveşte Maica Domnului, Ocrotitoarea Sfântului Locaş, icoană în mozaic. Pătrundem prin poarta masivă de stejar, bogat ornamentată cu feronerie de epocă. Suntem cutremurați de frumuseţea care se dezvăluie. Peisajul este, parcă, desprins din imaginile raiului. Clădirile așezământului răsar, albe şi curate, risipite ingenios într-un peisaj mirific. Aleile pavate cu piatră cubică sunt străjuite de alei cu flori.

Mănăstirea Izvoru Mureșului

Smeriți și minunați de atâta frumusețe înaintăm pe alei. Casa lui Dumnezeu este un edificiu tradiţional în formă de cruce, care amintește de perioada bizantină. Este construită în spiritul arhitecturii munteneşti a epocii de înflorire din timpul domniilor lui Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu. Sfântul locaş este pictat în tehnica frescă, în stil neobizantin, după Erminia picturii bizantine, de către pictorul Liviu Dumbravă din Gura Humorului. Catapeteasma bisericii este sculptată în lemn de păr sălbatic. Decoraţia ei este preluată după modelul iconostasului din paraclisul Mănăstirii Dealu. Icoanele de pe catapeteasmă sunt pictate de maici în atelierele mănăstirii. Sfânta Biserică adăposteşte racla cu o părticică din Sfintele Moaşte ale Sfântului Ierarh Nicolae aduse de la Bari, Italia.

Corpul de chilii – Mănăstirea Izvoru Mureșului

Corpul de chilii domină prin mărimea şi forma arcelor în stil brâncovenesc, având şi un paraclis de iarnă închinat Sfântului Ioan Botezătorul. Holurile clădirii sunt pictate în tehnica frescă, fiind împodobite cu programe iconografice tematice. Parterul corpului de chilii este împodobit cu sfinţi români, începând de la martirii primelor secole creştine, primii ierarhi, cuvioşi întemeietori de mănăstiri, apărători şi mărturisitori ai credinţei noastre străbune, nevoitori şi rugători pentru neam şi ţară şi terminând cu sfinţii care au strălucit în zilele noastre (Sfântul Ioan Iacob Hozevitul). Casa scărilor este pictată cu scene din Vechiul Testament, preînchipuire a Celui Nou, zugrăvit la etaj. Aici, este un adevărat sinaxar în culori al anului bisericesc, fiind pictaţi sfinţi, precum şi martiriul unor mucenici din fiecare lună a anului bisericesc. Casa duhovnicului are şi ea o tematică aparte: holul şi trapeza fiind pictate cu scene specifice şi de primire a pelerinilor.

Mănăstirea Izvoru Mureșului

Mănăstirea este un aşezământ de maici. Este rânduită de Înaltpreasfinţitul Ioan, după rânduiala mănăstirilor din Oltenia şi Moldova. Obştea celor 25 de maici se află sub îndrumarea maicii stareţe Stavrofora Miriam Oprea şi a părintelui duhovnic Protosinghelul Emanuel Manţa. În incinta mănăstirii se găsesc atelierele de pictură, tricotaje, croitorie, sculptură şi tâmplărie.

Mănăstirea Izvoru Mureșului este un izvor de duhovnicie pentru pelerini și reazem pentru localnici. Pentru cei pasionaţi de arta religioasă, mănăstirea încântă ochiul şi sufletul prin arhitectura sa şi prin picturile murale.

În 1996 s-a pus piatra de temelie a Sfintei Mănăstiri cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, iar pe 15 august 2000 a avut loc sfinţirea Bisericii de către Preafericitul Patriarh Teoctist. Mănăstiri ortodoxe, în zonă, sunt Mănăstirea Sfântul Ilie şi Mănăstirea Doamnei din Topliţa.

Mulțumiri maicii stareţe Stavrofora Miriam Oprea pentru îndrumare.

hdr

Mănăstirea Izvoru Mureșului, județul Harghita Loc al păcii şi al înţelepciunii Am descoperit acest loc al păcii și înţelepciunii la poalele…

[barsand]

Dârste, loc geografic şi istorie

Un loc geografic este o porţiune de teritoriu purtătoare prin denumire de semnificaţie. Locul geografic posedă caracteristici proprii, izvorâte din natura elementelor şi din modul lor de combinare în spaţiu şi timp. Este materializarea teritorială a fenomenelor geografice şi istorice, simple ori complexe, este unic şi irepetabil, fiind denumit de către oameni în urma perceperii şi analizei semnificaţiilor. Astfel, a fost denumit „Dârste”, un loc aflat într-o relaţie directă cu semnificaţia sa.

Aşezarea Dârste se află la poalele nordice ale Carpaţilor de Curbură, sub piemonturile Masivului Postăvarul, respectiv, Coasta Vătafului şi Pleaşa. Dârste reprezintă o poartă relativ recentă de intrare carpatică, prin Valea Timişului, spre câmpul depresionar al Braşovului.

biserica Sf. Treime Darste catapeteasma

biserica Sf. Treime Darste interior

dârstărit

darste cartierul cu nume de mestesug

darste cartierul cu nume de mestesug muzeu

darste cartierul cu nume de mestesug vedere

Timişul este râul care îşi are izvoarele în Masivul Piatra Mare, traversează Depresiunea Braşovului, se varsă în Ghimbăşel, râu tributar Oltului. Timişul este totodată râul care a determinat începuturile acestei aşezări umane, generând meşteşugul de prelucrare a straielor din lână, şi anume dârstăritul.

Primii locuitori din Dârste, conform documentelor păstrate, s-au aşezat în secolul al XVI-lea, odată cu săparea Canalului Timiş. Acesta a fost săpat între anii 1506 şi 1517 la intrarea în depresiune a râului, primind apoi şi denumirea de Valea Dârstei. Canalul este o abatere de la cursul Timişului, având aproximativ 15 km. Scopul iniţial era de a alimenta cu apă oraşul Braşov.

Geologul Erich Jekelius prezenta canalul apreciativ: „Canalul Timiş cu apa sa care îşi are obârşia de din sus de Dârste, se găseşte abătut din râul Timiş, îngăduind scurgerea apei pe la poalele culmilor dealurilor păduroase până la Braşov şi de aici curgând mai departe până la Stupini şi până la vărsarea sa în râul Ghimbăşel…”. Odată creat Canalul Timiş în anul 1517, zona a fost populată cu braşoveni care, utilizând mecanismele de dârstărit, au fost ulterior denumiţi dârstari. Acestora li s-au adăugat locuitori din cele Şapte Sate: Baciu, Turcheş, Cernatu, Satulung, care în prezent aparţin Municipiului Săcele. Totodată s-au stabilit lângă Canalul Timiş şi locuitori din satele învecinate, Tărlungeni, Zizin şi Purcăreni.

Din Tărlungeni provenea şi familia de oieri Munteanu, familie din care făcea parte Gheorghe Munteanu, tatăl viitorului învăţat, Gheorghe Munteanu-Murgoci. Până a fi populat acest loc – Dârste –, înainte de anii 1500, atestările documentare confirmă că mocanii săceleni îşi păşteau oile pe aceste păşuni frumoase, mărginite de păduri falnice de brad, molid, fag şi carpen. Pe lângă ocupaţiile de bază, creşterea animalelor (oi, în special) şi agricultura specifică zonei de munte, ocupaţia înfloritoare în Dârste a devenit dârstăritul. Această activitate de prelucrare a lânii necesita o apă curată, de munte, cum avea Canalul Timiş, numit ulterior şi Valea Dârstei.

Dârste a devenit astfel o suburbie a Cetăţii Braşovului, alături de Braşovul-Vechi, Schei şi Blumăna, adăugâdu-i-se mai târziu Noua. Apa Canalului Timiş era folosită în gospodăriile dârstarilor pentru adăparea vitelor, pentru iazuri, dar mai ales ca sursă de energie pentru punerea în funcţiune a mecanismelor de dârstărit. Se găseau în vechime 13 dârste. Pe moşia cu două lacuri care a devenit, în anul 1650, proprietatea patricianului sas Klosius, acesta face şi o dârstă, la care a fost adus ca piuar Bârsan Brânzariu, fiul unui boieraş din Ţara Făgăraşului. Astfel se fondează aici îndelunga generaţie a Bârsanilor, din care va face parte şi distinsul profesor Andrei Bârseanu.

Dârstele uşurau munca de prelucrare a lânii şi îmbunătăţeau traiul acestor locuitori. Dârstarii s-au făcut cunoscuţi ca buni meşteri în meseria de dârstărit. Această meserie a generat aşadar toponimul acestei aşezări, Dârste, devenită astăzi cartier al municipiului Braşov.

Activitatea de dârstărit s-a desfăşurat manufacturier în această comunitate aproximativ 300 de ani. După anul 1886 au apărut fabricile de postav. Au fost aduse maşini din străinătate mult mai eficiente. Dârstarii au fost nevoiţi să renunţe la această ocupaţie din cauza concurenţei. Apoi, mulţi dârstari s-au angajat la fabrica de bere a lui Czell.

DÂRSTE, LOC CU SEMNIFICAŢII ISTORICE

Cele mai vechi date istorice sunt de după anul 1442, când tătarii au săpat în aceste locuri de sub munte lacuri pe care le-au populat cu peşte, deoarece ei nu consumau carne de porc. Unul dintre cele mai vechi evenimente istorice de care îşi leagă numele Dârstele l-a constituit trecerea în mare secret a armatei voievodului muntean Radu Şerban, în ziua de 9 iunie 1611, folosind Culoarul Timişului ca să ajungă de la Predeal la Braşov pentru a-l înfrunta pe Gabriel Báthory, aflat în conflict cu judele braşovean. Fruntaşii braşoveni au pus la dispoziţia armatei voievodului muntean câteva care cu lănci, trei tunuri şi călăuze cunoscătoare ale locurilor şi potecilor ascunse. Bătălia s-a dat la moara de hârtie din Braşov, lângă şanţurile Cetăţii (azi, Aula Universităţii, fosta moară Seewald), iar rezultatul luptei a fost zdrobitor în favoarea lui Radu Şerban, Gabriel Báthory reuşind cu mare greutate să scape cu viaţă, fugind cu mai mulţi boieri.

Aflată în apropiere de Predeal, unde, înainte de Primul Război Mondial, se afla hotarul şi punctul de vamă între România şi Austro-Ungaria, Dârste este martora unui episod similar petrecut la 1736, când trupele austriece folosesc aceeaşi zonă de trecere pentru a lupta contra turcilor.

La finele anului 1848, mai multe familii de dârstari şi mocani din Săcele s-au refugiat în Ţara Românească. În anul 1849, familiile Meşotă şi Bârsan au trecut şi ele în Ţara Românească, fiind găzduite la o mică mănăstire din satul Bobolia, lângă Poiana Câmpina, judeţul Prahova. Au revenit acasă în anul 1850.

Primul Război Mondial a avut mari implicaţii pentru dârstari. În vara anului 1916, Guvernul român a considerat că a sosit timpul să realizăm Marea Unire; în cadrul şedinţei din 27 august 1916 a declarat război Imperiului Austro-Ungar. În seara zilei de 27 august 1916, orele 20, armata română a ocupat gara Predeal. Luptele au avut loc pe Valea Timişului, unde s-au dat bătălii scurte, dar foarte violente, consemnându-se mai multe victime. În acest context, în curtea lui Ioan Voina din Dârste, tatăl inginerului Dumitru Voina, s-a instalat de urgenţă spitalul militar de intervenţie. În urma luptelor, soldaţii unguri, aflaţi în retragere, au aruncat în aer podul de piatră de pe Valea Timişului şi podul de cale ferată de la Dârste. Mitralierele batalionului de vânători au ripostat însă foarte energic şi l-au obligat pe inamic să se retragă. În seara zilei de 29 august 1916, armata română, condusă de colonelul Mihai Darvari, comandantul Regimului 6 Infanterie „Mihai Viteazul” trece prin Dârste, prin poarta împodobită cu flori făcută de dârstari, pe care era scris: „Bine aţi venit fraţi români!”. Au fost 40 de zile de staţionare în spaţiul braşovean a armatei române. Ce a urmat după retragerea acesteia a fost un adevărat măcel asupra populaţiei paşnice. Atrocităţi de nedescris, din cauza cărora unele familii s-au refugiat în România.

ŞCOALA

Prima şcoliţă din Dârste a funcţionat între anii 1840 şi 1860, într-o căsuţă foarte modestă, apoi, între anii 1860 şi 1913, într-o clădire mai mare. Pentru a se putea construi cel de-al treilea edificiu şcolar, încă din anul 1910 se strâng fonduri de către comunitatea locală. Conform documentelor scoase la iveală de Dumitru Voina, se constată că, printre mulţi alţi localnici care au contribuit cu diferite sume de bani în coroane, a fost şi Gheorghe Munteanu-Murgoci. Acesta a donat bani împreună cu alte persoane, care apar menţionate în lista cu numărul zece, suma totală fiind de 203 coroane. Şcoala cea nouă a fost dată în folosinţă în anul 1913, sub dominaţia austro-ungară. Şcoala a fost închisă în anul 2009, în urma comasărilor unităţilor de învăţământ din Dârste şi Noua-Braşov. Deşi era cea mai veche şcoală în funcţiune din oraşul Braşov, clădirea fusese modernizată pentru a oferi condiţii optime necesare desfăşurării activităţilor didactice. Aşadar, în prezent, şcoala este frumoasă, dar goală.

BISERICA DIN DÂRSTE

A fost construită în anul 1783 şi pictată în 1833, ca urmare a Decretului de concivitate emis de Iosif al II-lea în anul 1781. Acesta admitea să se ridice biserici din piatră în Ţara Bârsei. La puţin timp după ce dârstarii primesc rezoluţia împărătească, creştinul Gheorghe Irimie din Baciu, cel dintâi ctitor, cumpără terenul de 10.000 metri pătraţi de la dârstarul Ioan Munteanu. Pentru ridicarea lăcaşului de cult, negustorii înstăriţi donează importante sume de bani. Gestul lor este urmat de Bârsăneşti, Staiculeşti, Voineşti, Costeşti, Meşoteşti, Morcăseşti. Biserica este în stil neobizantin, tipic bisericilor din Ţara Bârsei.

PERSONALITĂŢI CARE ILUSTREAZĂ LOCALITATEA

De acest loc, Dârstele Braşovului, sunt strâns legate numele de prestigiu ale românilor: profesor doctor Ioan Meşotă, profesor doctor Andrei Bârseanu, profesor doctor Gheorghe Munteanu-Murgoci şi inginer doctor Dumitru-Dorin Prunariu.

Profesorul universitar doctor Ioan Meşotă (1837-1878), membru corespondent al Academiei Române, este considerat unul dintre cei mai distinşi dascăli ai timpului său. Născut într-o zi de sărbătoare, pe 24 iunie, de ziua de naştere a Sfântului Ioan Botezătorul, Ioan Meşotă a fost dat, la 6 ani, la modesta şcoliţă din Dârste timp de doi ani, absolvind apoi Şcoala bisericii Sfânta Adormire din Turcheş-Săcele. După întoarcerea din refugiul în România a familiei sale, în anul 1850, s-a înscris la Gimnaziul romano-catolic maghiar, unde era profesor Iacob Mureşianu. La sfatul protopopului ortodox al Braşovului, Ioan Popazu, pe care l-a întâlnit la examenul de absolvire a şcolii din Turcheş, Ioan Meşotă s-a înscris, la 1 noiembrie 1851, la Gimnaziul Românesc, fiind coleg cu Titu Maiorescu. Se va întoarce la acest gimnaziu în anul 1861, ca profesor, urmând mai apoi, în anul 1870, să fie numit director. Acest liceu îi poartă cu mândrie numele, din anul 1919, fiind în prezent Colegiul Naţional „Dr. Ioan Meşotă”. Ioan Meşotă a absolvit Gimnaziul Superior Honterus, unde a susţinut bacalaureatul în anul 1858, an în care s-a născut, tot în Dârstele Braşovului, Andrei Bârseanu. A urmat apoi doi ani de studiul filosofiei la Universitatea din Viena, apoi la Universitatea din Bonn, unde îşi ia doctoratul în filosofie, titlu cu care se întoarce în ţară la vârsta de 24 de ani. La 15 septembrie 1877 este ales membru corespondent al Academiei Române, propunerea venind din partea lui Titu Maiorescu şi a preşedintelui Ion Ghica.

Profesorul doctor Andrei Bârseanu (1858-1923) a cules folclor şi a dus o muncă didactică deosebită la Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov, fiind totodată unul dintre marii luptători pentru realizarea României Mari. Este autorul versurilor imnului lui Ciprian Porumbescu Pe-al nostru steag e scris Unire şi al monumentalei monografii dedicate învăţământului braşovean. S-a născut în Dârste la 17 octombrie 1858, fiind fiul preotului Toma Bârsan III. Profesorul doctor Ioan Meşotă i-a fost unchi din partea mamei. Andrei Bârseanu a fost elevul Şcolii Gimnaziale din Braşov, în prezent Colegiul Naţional „Andrei Şaguna”. Între anii 1878 şi 1881, el a urmat studiile universităţilor din Viena şi München, obţinând licenţe în litere şi filosofie. Întors în ţară, a fost directorul Liceului Comercial de băieţi din Braşov şi preşedintele Asociaţiei ASTRA. Astăzi, Liceul Economic din Braşov îi poartă cu cinste numele.

Profesorul universitar doctor Gheorghe Munteanu-Murgoci (1872-1925), renumitul geolog al ţării noastre, este fiul unui oier provenit din Tărlungeni-Braşov şi căsătorit în Dârste. Gheorghe Munteanu-Murgoci s-a născut la data de 20 iulie 1872, la Măcin, în Dobrogea, pământ de aur brăzdat de soare, cu holde cât vezi cu ochii. Naşterea a fost înregistrată la Brăila. Preocupat de originile familiei sale, geologul s-a interesat de rudele lui şi de casa părintească din Dârste, din Calea Bucureşti, nr. 282. Din nefericire, se stinge prematur din viaţă, la vârsta de 53 de ani, la 5 martie 1925, fiind înmormântat la Bucureşti, în cimitirul Sfânta Vineri.

Casa bătrânească din Dârste a fost vizitată, în mai 1965, de doamna Helen B. Harklets, fiica lui Gh. Munteanu-Murgoci şi a lui Agnes Kelly-Murgoci, venită la manifestările de cinstire a savantului, la 40 de ani de la săvârşirea sa din viaţă. A stat de vorbă cu doamna inginer Maria Milu, născută Neacşu, nepoata Lelei Chivuţa lui Anghel, care a fost verişoară cu geologul Gheorghe Munteanu-Murgoci. S-au făcut poze, s-au cules date despre casa în care locuieşte în prezent doamna inginer Maria Milu. Au fost observate, în camera din faţă, incrustate pe o grindă, o cruce şi 1826, ce reprezintă anul de când datează casa. Aceasta respectă arhitectura specifică acelor vremuri întâlnită în Ţara Bârsei, fiind casă trainică, de tip vagon, întreţinută corespunzător în continuare. În anul 1988, casa a mai fost vizitată de cele două nepoate englezoaice ale fiicei lui Gheorghe Munteanu-Murgoci.

[contextly_auto_sidebar]

Anticipând cele ce vor fi relatate în continuare în cadrul sesiunii omagiale despre marele învăţat cu obârşii braşovene, credem că autorităţile judeţene şi municipale vor găsi suficiente temeiuri de a înscrie numele lui Gheorghe Munteanu-Murgoci în nomenclatura citadină.

Dârste se mândreşte a număra între fiii săi pe inginer doctor Dumitru-Dorin Prunariu. S-a născut în Dârstele Braşovului la 27 septembrie 1952, împlinind de curând vârsta jubiliară de 60 de ani. Este primul cosmonaut român care a efectuat un zbor cosmic cu caracter ştiinţific, la bordul navei „Soyuz 40” şi al laboratorului spaţial „Saliut 6”. A purtat cu cinste tricolorul românesc în cosmos între 14 şi 22 mai 1981. Dumitru-Dorin Prunariu a luat parte la înfiinţarea Agenţiei Spaţiale Române, fiind un timp preşedintele acesteia. Este reprezentant permanent al Asociaţiei Exploratorilor Spaţiului Cosmic din anul 1993 la sesiunile O.N.U. În anul 2000 a fost înaintat la gradul de general de flotilă aeriană, acum în rezervă, iar în decembrie 2011 a devenit membru de onoare al Academiei Române.

de Dumitru VOINA, Antoneta NEUVIRT

Sursa: http://tara-barsei.ro/

Dârste, vatră de cultură românească Dârste, loc geografic şi istorie Un loc geografic este o porţiune de teritoriu purtătoare prin denumire de semnificaţie.

[turistprinro]

Supranumită „Catedrala Carpaților”

Dositei, Patriarhul Ierusalimulul a numit mânăstirea zidită la 1695 de marele spătar Mihai Cantacuzino, fiul postelnicului Constantin „Mănăstirea Buceagul”. Spătarul Cantacuzino a numit-o Mănăstirea Sinaia, în „actul de fondațiune”:

„Am zidit din temelie și am înălțat un schițișor, numindu-se Sinaia, după asemănarea Sinaiei cei mari și după-cum arată și Patriarchul Țarigradului Gavriil (1702), pe care Sinaia au numit-o bine făcând, îndemnându-se de multă dragoste și cucernicie ce avea către sfântul și de Dumnezeu umblatul muntele Sinaiei”.

Biserica Mânăstirii Sinaia

Spătarul Mihai Cantacuzino, împreună cu mama sa, Elena și cu sora sa Stanca, a făcut un pelerinaj la Locurile Sfinte (Ierusalim și Nazaret) și a ajuns la Muntele Sinai unde s-a rugat în Mănăstirea Sfânta Ecaterina. La întoarcerea în Țara Românească, s-a hotărât să construiască în munții românești și să închine Sfintei Fecioare Maria, o mănăstire care să poarte numele Muntelui Sinai.

La început, mănăstirea a adăpostit doisprezece călugări (după modelul Mântuitorului Iisus Hristos care și-a ales doisprezece apostoli), dar cu timpul numărul acestora a crescut, fiind necesară construirea unei alte biserici mai mari și a unor chilii suplimentare. Noile construcții (ceea ce se numește astăzi „curtea nouă”), au fost realizate între anii 1842-1846, prin grija starețului Ioasaf și Paisie. Datorită poziției sale strategice, Mănăstirea Sinaia a cunoscut numeroase invazii turcești și austriece, care au distrus parțial mănăstirea.

  Trei sute de ani de istorie sunt între pereții Mănăstirii Sinaia. Și pentru că istoria se împletește cu spiritualitatea, Mânăstirea Sinaia adăpostește un muzeu de artă. Vechea biserică este construită în stilul brâncovenesc, arhitectură caracteristică Țării Românești. Acest stil, de influență barocă, are drept caracteristici coloanele sculptate în piatră și ornate cu motive florale și vegetale (floare de crin, frunză de stejar etc.). Bisericile ortodoxe sunt formate din pronaos, naos și altar, iar stilul brâncovenesc adaugă acestor trei încăperi pe cea de a patra, sub forma unei camere deschise susținută de coloane, pridvorul.

Imagine din Biserica veche a Mânăstirii Sinaia

Portalul bisericii este deosebit de impozant, reprezentând la dreapta pe Moise cu Tablele Legii, și în partea stângă pe fratele lui, Aaron, cu toiagul înfrunzit. La mijlocul portalului se găsește stema familiei fondatoare – familia Cantacuzino – vulturul bicefal ce ține în gheare semnele imperiale ale puterii: sceptrul și crucea. Pictura din pridvor și naos este cea originală, realizată de Pârvu Mutu Zugravul, pictorul preferat al Cantacuzinilor.

Cupola pridvorului este pictată cu scene din viața Sfintei Ecaterina (ocrotitoarea mănăstirii de la Muntele Sinai), din viața Sfântului Gheorghe (protectorul Moldovei și al militarilor) și a Sfântului Dumitru (ocrotitorul Țării Românești). Pronaosul este dominat de tablou votiv care îl reprezintă pe fondatorul Mănăstirii, Mihai Cantacuzino, înconjurat de cei optsprezece copii (mulți dintre ei fiind adoptați), de prima și a doua soție, precum și de alți membri ai familiei Cantacuzino, începând cu Neagoe Basarab (1512-1521), apoi Radu Șerban, Constantin Șerban, Constantin Cantacuzino, domnitorul Șerban Cantacuzino (pictat cu o coroană pe cap și cu crucea în mână ca cel carte a trecut deja la cele sfinte), și alții. Pictorul Pârvu Mutu Zugravul, în măiestria lui, a reușit să transmită cu multă fidelitate mesajul fondatorului, acela al „milei creștine” (în aproape toate scenele iconografice personajele sunt pictate cu mâna întinsă). Într-un document al epocii, Mihai Cantacuzino consemna: Iubește și miluiește pe aproapele tău, cercetează pe cel bolnav și sărac și adăpostește în casa ta pe cel oropsit. De remarcat și faptul că el este cel care a construit primul spital în Țara Românească – Spitalul Colțea, în București, și că toată viața sa a încurajat operele caritabile.

Dintre ctitoriile lui Mihai Cantacuzino se mai pot aminti: Biserica și spitalul Colțea, Biserica Fundenii Doamnei din București, Schitul Titireciu din Oltenia, o biserică la Râmnicu Sărat.

Curtea Mânăstirii Sinaia

Mănăstirea Sinaia are de asemenea un frumos paraclis, care datează din aceeași perioadă – 1695. Paraclisul este o mică biserică, o capelă, specifică mănăstirilor și reședințelor episcopale sau mitropolitane unde se desfășoară slujbe zilnice. Arhitectura sa joasă, precum și pictura sa originală înnegrită de trecerea timpului, creează fiorul religios al catacombelor primelor secole ale creștinismului. În cea ce privește mesajul dogmatic și istoric al picturii se cuvine menționată originalitatea sa, mai ales în pronaos unde, asemenea unor clișee de film, sunt prezentate ultimele momente din viața pământească a Mântuitorului Iisus Hristos.

Tot în curtea vechii mănăstiri, lângă paraclis, se găsește cavoul lui Tache Ionescu, prim-ministru în perioada Primului Război Mondial, care a avut un rol foarte important în unirea țărilor române după război. Fiind bolnav, s-a vindecat la Mănăstirea Sinaia, lăsând prin testament dorința de a fi îngropat la mănăstirea unde s-a însănătoșit. Alături de sarcofagul său se găsește bustul celei de-a doua soții, Adina, bust sculptat în marmură albă de sculptorul italian Roscitano, la Roma, în septembrie 1926.

Cavoul lui Tache Ionescu

Așezată în incinta nouă și închinată Sfintei Treimi, Biserica mare a fost construită din piatră și cărămidă între anii 1842-1846 prin străduința călugărilor care locuiau aici.

Deteriorată de mai multe ori, ea a fost parțial reconstruită între anii 1893-1903 și renovată complet după planul arhitectului George Mandrea. Pictura în ulei a fost executată pe fond de aur mozaicat, în stil neobizantin, de pictorul danez Aage Exner. Acesta a realizat o sinteză a culturii arhitecturale religioase românești, o biserică cu ziduri groase și contraforți puternici, caracteristice mănăstirilor din Moldova pe care a grefat elementele specifice ale stilului brâncovenesc din Țara Românească. Un brâu de ceramică smălțuită de culoare verde, format din trei linii răsucite din loc în loc, înconjoară exteriorul bisericii; este simbolul unității Sfintei Treimi într-un singur Dumnezeu, precum și a celor trei principate românești, Transilvania, Moldova și Țara Românească, unite într-o singură țară: România.

Tabloul votiv din biserica mare ne prezintă cinci personaje: Mitropolitul Primat Iosif Gheorghian care a resfințit biserica în 1903, Regele Carol I reprezentat în costum de ofițer, mâna stângă sprijinind-o pe o coloana de piatră căreia îi lipsește un colț (aluzie la regatul României de unde lipseau Bucovina, Basarabia și Transilvania), Regina Elisabeta (cu pseudonimul de poet Carmen Sylva), ținând de mână pe Principesa Maria (singurul lor copil mort la o vârstă fragedă), ultimul din tablou fiind spătarul Mihai Cantacuzino.

În biserica nouă există una din cele mai remarcabile piese din Mănăstirea Sinaia: epitaful executat de Ana Roth. Este lucrat cu acul și cu fir de aur și mătase colorată pe pânza de bumbac. Confecționarea acestuia a durat trei ani (1897-1900), iar epitaful respectiv este înregistrat în catalogul U.N.E.S.C.O.

În naos se găsesc scaunele rezervate familiei regale unul cu blazonul regal și emblema Nihil sine Deo (Nimic fără Dumnezeu), și cel al reginei Elisabeta având încrustate inițialele E.D. (Elisabeta Doamna).

Prin grija Regelui Carol I, biserica mare a Mănăstirii Sinaia a fost înzestrată cu energie electrică, fiind prima biserică și mănăstire ortodoxă din România care a fost electrificată. Familia regală a locuit în timpul vacanțelor la Sinaia, la mănăstire o perioadă de 11 ani, începând cu 1871. După mutarea lor la castel, când s-au sărbătorit 200 de ani de la fondarea mănăstirii s-au amenajat în aceste spații (vechi reședințe regale) un muzeu religios care funcționează și astăzi și care a fost primul muzeu religios românesc.

  Muzeul mănăstirii conține obiecte de cult, prima Biblie tradusă și tipărită în romănă la București (prin grija domnitorului Șerban Cantacuzino, în 1688) și o superbă colecție de icoane.

La Mănăstirea Sinaia se găsesc cinci tipuri de cruci: crucea lui Ștefan cel Mare (care se găsește pe cupola vechii biserici), crucea grecească (cu brațe egale și care se găsește deasupra intrării în biserica mare), crucea latină (cu brațe inegale pe turnurile pronaosului marii biserici), crucea slavă (de inspirație barocă, cu mai multe brațe orizontale, pe cupola centrală a marii biserici) și soarele înscris într-o cruce latină (pe turnul clopotniței).

Imagine din Biserica veche a Mânăstirii Sinaia

În ciuda faptului că Mănăstirea Sinaia este rezultatul unei evoluții de trei secole, ea păstrează totuși o unitate remarcabilă.

Fiind prima construcție în această zonă, ea reprezintă și certificatul de naștere al orașului Sinaia, oraș care se va dezvolta mai târziu, după anii 1900. În ultimii ani au fost realizate lucrări de restaurare ale bisericii vechi a mănăstirii (restaurarea picturii, repararea acoperișului etc.).

Mănăstirea Sinaia, supranumită „Catedrala Carpaților”, este situată într-un cadru natural feeric și reprezintă identitatea istorică a orașului.

Mănăstirea Sinaia, județul Prahova Supranumită „Catedrala Carpaților” Dositei, Patriarhul Ierusalimulul a numit mânăstirea zidită la 1695 de…

[rudyroth79]

La 21 martie 1866, se năştea la Ludoş, judeţul Sibiu, pictorul Octavian Smigelschi, cel care a însemnat pentru arta modernă din Transilvania ceea ce au reprezentat Grigorescu, Andreescu şi Aman pentru arta din Muntenia, toți cei patru pictori fiind contemporani.

Octavian Smigelschi, prin pictarea Catedralei Mitropolitane din Sibiu, a reînviat în această parte de ţară arta bizantină.

A fost un strălucit pictor bisericesc, lăsându-ne moştenire frescele şi iconostasele din multe locaşuri de cult transilvane, între care amintim: Ilva Mare, Stâncel, Mihalţ, Drăguş, Poiana Ilvei, Şanţ, Romuli, Racoviţa, Timişoara Fabrică, Măgura Ilvei, Lunca Ilvei, Ciacova şi Rădeşti.

Spiritul artistic al lui Smigelschi ne arată un stil neobizantin plin de suavitate, dar şi de forţă, el căutând izvoarele artei sale atât în pictura creştină din Italia, unde a călătorit pentru studiu, cât şi din vechiul Bizanţ. Sfinţii săi sunt adesea pictaţi în straie populare româneşti, adăugând astfel armonioasei sale simbioze elemente de identitate naţională.

#gallery-0-9 { margin: auto; } #gallery-0-9 .gallery-item { float: left; margin-top: 10px; text-align: center; width: 50%; } #gallery-0-9 img { border: 2px solid #cfcfcf; } #gallery-0-9 .gallery-caption { margin-left: 0; } /* see gallery_shortcode() in wp-includes/media.php */

Octavian Smigelschi, Autoportrete

Octavian Smigelschi a fost însă şi un pictor laic de valoare deosebită, chiar dacă nu totdeauna apreciat cum se cuvine de istoricii artei din secolul  XX. A pictat o serie de expresive portrete şi autoportrete, amintindu-ne de pasiunea lui Rembrandt pentru propriul chip. A adus în atenţie aspiraţiile naţionale ale românilor prin mai multe lucrări inspirate din viaţa satului; a redat cu măiestrie ţinuta elegantă a ţăranilor întâlniţi, dar a pictat şi peisaje originale.

În scurta sa viaţă, plină de dramatism şi suferinţă, el a excelat în aproape toate tehnicile artistice: ulei, tempera, acuarelă, cărbune, frescă, dar şi ciment colorat, care este o invenţie a sa.

Îngeri pictați de Octavian Smigelschi în Catedrala Mitropolitană din Sibiu

Dacă v-am stârnit interesul pentru lucrările lui Octavian Smigelschi, puteţi începe prin a i le admira întâi în Catedrala Sibiului, iar apoi în Muzeul Brukental din același oraș.

Informaţii şi detalii despre opera şi viaţa sa au apărut recent într-o excelentă monografie-album, realizată de Alexandru Constantin Chituţă, cel care a fost şi curatorul expoziţiei itinerante ”In memoriam Octavian Smigelschi”, o impresionantă propunere de întâlnire cu valorosul pictor transilvan.

Pictură religioasă de Octavian Smigelschi

#gallery-0-10 { margin: auto; } #gallery-0-10 .gallery-item { float: left; margin-top: 10px; text-align: center; width: 50%; } #gallery-0-10 img { border: 2px solid #cfcfcf; } #gallery-0-10 .gallery-caption { margin-left: 0; } /* see gallery_shortcode() in wp-includes/media.php */

Iisus Hristos, icoană împărătească

Maica Domnului cu Pruncul

Cina cea de taină, Catedrala Mitropolitană din Sibiu

Iisus Hristos, Catedrala Mitropolitană din Sibiu

Vezi arhiva rubricii Memor de Daniela Șontică

”Octavian Smigelschi, între portretul apusean și chipul bizantin” de Daniela Șontică La 21 martie 1866, se năştea la Ludoş, judeţul Sibiu, pictorul Octavian Smigelschi, cel care a însemnat pentru arta modernă din Transilvania ceea ce au reprezentat Grigorescu, Andreescu şi Aman pentru arta din Muntenia, toți cei patru pictori fiind contemporani.